ComenteazăCitește și: VIDEO EXCLUSIV / Pușcăriașii mâncau doar de un leu pe zi. Până în 1989, închisorile băgau miliarde de lei în buzunarul guvernului comunist
Pentru ca un individ considerat a fi deosebit de periculos să ajungă în fața plutonului de execuție era obligatoriu ca hotărârea judecătorilor să rămână definitivă, dar și deținutul să-și fi epuizat până și ultima încercare prin care se putea agăța de viață, este adevărat, trăită în pușcărie: o eventuală comutare a pedepsei, aprobată numai de Nicolae Ceaușescu.
”Execuția se făcea prin împușcare, la data când respectivul era definitiv condamnat la pedeapsa cu moartea. El avea posibilitatea să facă o cerere de grațiere președintelui țării. Președintele țării o aproba sau nu o aproba. Dacă nu o aproba, se comunica la tribunal și președintele tribunalului, împreună cu procurorul șef al județului, cu directorul închisorii, veneau și puneau în executare măsura. Măsura era pusă, în principiu, în executare la Jilava”, spune Ioan Chiș.
Râmaru a fost executat la Penitenciarul Jilava de un pluton format din trei subofițeri și îngropat în cimitirul pușcăriei
Printre cei care au căzut răpuși de gloanțele plutonului de execuție s-a numărat și Ion Râmaru, criminal și violator în serie, care a avut pe conșțiință viețile mai multor femei, pe care le-a torturat tăindu-le bucăți din corp și apoi le-a siluit.
Infractororul care a terorizat Capitala în anii 1970 și 1971 prin atrocitățile comise a sfârșit prin a fi împușcat la Penitenciarul Jilava, iar trupul său ciuruit de gloanțele trase de cei trei subofițeri care au fost aleși să facă parte din pluton a fost îngropat în cimitirul care în acele timpuri aparținea pușcăriei, de la margine de București. Martor la execuție a fost, printre alți oficiali, și generalul (r) Ioan Chiș, care la acea vreme era tânăr ofițer cu responsabilități în sistemul penitenciar.
”Am participat la execuția lui Râmaru. A stârnit foarte multă tulburare în viața socială a țării. Avea câteva crime la activ, violuri…A fost executat în Jilava. Era acolo un stâlp, era imobilizat. Trei subofițeri aleși aleatoriu l-au executat prin împușcare. După împușcare, a fost îngropat chiar acolo, pentru că era cimitir acolo”, povestește Ioan Chiș.
Râmaru a fost scos din celulă cu noaptea-n cap, îmbrăcat în haine civile și legat cu sfoară de un stâlp. Înainte de execuție, a implorat milă
Procedura începea dimineața, era ca un ”ritual” în care deținutul condamnat la pedeapsa capitală era legat de stâlp, iar dacă nu voia să își vadă călăii apăsând pe trăgaci, i se acopereau ochii. Apoi era împușcat de plutonul de execuție, care trăgea ”foc de voie”. Totul se întâmpla înainte să se dea deșteptarea în penitenciar. Condamnatul era luat din cameră de trupele speciale, trecea printr-un hol lung botezat de pușcăriași ”culoarul morții”, era țintuit de stâlp și, dacă avea, i se îndeplinea o ultimă dorință. Decentă. O ultimă țigară, un mesaj pentru familie…
”Dimineață, când încă nu se dădea deșteptarea, venea o grupă de intervenție, îl scotea din camera respectivă, era îmbrăcat în haine civile, el știa că urmează să fie executat… Râmaru se tăvălea pe jos, era foarte, foarte fricos … Am putea să spunem că a fost de o lașitate îngrozitoare. Nu accepta să fie executat, sub nicio formă … Cerea iertare de la toată lumea, dorea un recurs. După ce era îmbrăcat în haine civile, (condamnatul, n.r.) era condus la locul de execuție. Acolo era imobilizat de un stâlp. Legat cu frânghie a fost executat (Râmaru, n.r.).
Îmi aduc aminte pentru că astfel de momente îți rămân întipărite definitiv în memorie. Era pusă o bandă la ochi dacă dorea și era întrebat dacă are o ultimă dorință. O chestie de transmitere a unui gând sau să fumeze o țigară…După care era executat și introdus într-un sicriu, și îngropat acolo. Se trăgeau mai multe cartușe în zona pieptului. Se trăgea de câte ori credea el (subofițerul din pluton, n.r.) de cuviință. Nu era nicio regulă. După executarea focului, venea medicul legist și vedea dacă a decedat… Îi lua pulsul… Nu avea cum să nu decedeze după atâtea gloanțe”, își amintește ofițerul.
Comportamentul lui Râmaru, de altfel un individ deosebit de crud, un violator și un criminal în serie, a fost, în ultimele clipe de viață, comparabil cu cel al Elenei Ceaușescu, spune Ioan Chiș.
”Pot să spun că a fost un laș (Râmaru, n.r.). Nu a avut o conduită decentă pentru un astfel de moment, cum spre exemplu am văzut execuția lui Ceaușescu. Și ea, Ceaușeasca, avea o atitudine lașă. Pe când el (Nicolae Ceaușescu, n.r.) era relativ demn într-un astfel de moment. Râmaru nu a cerut nimic, nu avut o ultimă dorință”, mai spune Ioan Chiș.
În regimul comunist au fost executați 104 infractori. Alții, la fel de periculoși, au scăpat cu pușcărie pe viață
De-a lungul timpului, în fața plutoanelor de execuție au ajuns 104 infractori care au fost împușcați în curțile închisorilor din România. Printre cei condamnați la pedeapsa capitală au fost criminali, violatori, dar și foarte mulți infractori care au atentat la punga statului, precum Gheorghe Ștefănescu, un gestionar care a ”produs” din contrafacerea de vinuri peste 13 milioane de lei. Mulți au scăpat însă după ce Ceaușescu le-a semnat decretele de comutare a pedepsei cu moartea în detenție pe viață sau pentru că au avut noroc și nu au fost împușcați înainte de revoluția din decembrie 1989. Generalul Chiș nu vede cu ochi buni eliberarea unor deținuți care au ucis chiar și cinci oameni.
”Este foarte bine că s-a abolit pedeapsa cu moartea. S-a înlocuit cu pedeapsa detențiunii pe viață (…) Cei care au pedeapsa detențiunii pe viață pot să se elibereze după 20 de ani de executare efectivă. Deci cei care au primit detențiune pe viață în anul 1990, deja încep să se elibereze. Unii s-au și eliberat. Știu că doi germani de pe la Craiova, cei care l-au omorât pe Mihalea … s-au liberat deja … Sunt oameni care nu merită nici această favoare ca după 20 de ani să se libereze. Iată, de exemplu, un deținut care a omorât cinci oameni. I-a împușcat. Cinci …
Urmează, după regula detențiunii pe viață, să se libereze peste câțiva ani. Ăsta nu este chiar un om întreg. El are tare comportamentale fantastice și societatea trebuie păzită și protejată împotriva unor astfel de oameni. Sau unii care omoară fetițe de trei ani, violează sau omoară femei gravide prin cruzimi … Ăștia, practic, să rămână în penitenciar, fără posibilitatea de eliberare condiționată”, este de părere Ioan Chiș.
În 1988, Ceaușescu a dat un decret prin care au ieșit din pușcării 44.000 de infractori
Regimul comunist a trimis la moarte infractori periculoși, dar a și iertat mii de pușcăriași, mii de hoți cu pedepse ceva mai mici, care nu erau considerați pericol public. Doar sub semnătura lui Ceaușescu au fost aprobate 225 de decrete de amnistie și grațiere, cel mai mare fiind cel din 1988, când, practic, s-au golit pușcăriile.
”Ceaușescu a dat 225 de decrete de grațiere și amnistie. Era posibilitatea lui. A dat în ‘88 un decret de grațiere de 44.000 de persoane! S-a întâmplat ceva în România? Sigur că în primele zile lumea se uita prin tramvai și prin trenuri, pentru că vedea lume mai pestriță. Nu s-a întâmplat nimic, România a mers mai departe. Li s-a oferit o a doua șansă…Nu se întâmplă nimic în România dacă se dă o grațiere”, mai spune fostul director al Direcției Generale a Penitenciarelor.
Fiecare penitenciar avea doi, trei ofițeri care ascultau și aveau informatori, ca să nu existe corupție
În istoria recentă a penitenciarelor, fie ele comuniste, fie cele care au mai rămas după 1989, își are locul și SIPA, cu ale lui arhive misterioase. Un serviciu militar de contrainformații care, la origine, avea rolul să depisteze eventualele compromisuri făcute de ofițerii și de subofițerii din pușcării care ar fi putut colabora cu deținuții. Firește, contra unor avantaje, de tot felul. Pe parcurs, însă, lucrurile s-au mai schimbat și celebrul serviciu de informații al penitenciarelor pare să fi căpătat o mare importanță și în plan politic.
”Înainte de 1989, era un serviciu de contrainformații militare în penitenciare. Fiecare penitenciar avea doi, trei ofițeri și subofițeri care ascultau și aveau informatori în penitenciare, pentru ca să nu existe corupție între cadre și deținuți. Era și o metodă de presiune asupra directorilor de penitenciare, ca să nu cumva să greșească să facă vreo chestiune împotriva politicii partidului. Era o chestie politică. După 89, acest serviciu a fost redesenat, din punct de vedere al atribuțiilor, să se ocupe doar de deținuți. A fost dat în subordinea directorului general și toate atribuțiile lui erau culegerea de informații din mediul infracțional.
După 1997, a fost dat în subordinea ministrului Justiției, ministru care apoi, oarecum, l-a deturnat din atribuțiile sale. Și s-a mai ocupat și de altceva… În mod normal, acest serviciu nu are ce să caute decât la penitenciare, nu în Justiție. Iar arhiva acestui serviciu, probabil din 1997 încoace, conține și informații cu privire la persoane care nu fac parte din Administrația Penitenciarelor. Poate or fi și judecători, și procurori. Fiind un serviciu secret, toate regulile de compartimentare și secretizare a muncii trebuie să fie respectate conform Legii 181. Dacă cineva a încălcat legea secretului de stat și a intrat pe acolo și a luat informații, există documente, există registre, adică tot ce trebuie ca să știm cine și ce a făcut pe acolo”, spune Ioan Chiș, care s-a retras din sistemul penitenciar în anul 1997.
SIPA ar putea demasca eventualele încercări ale deținuților cu bani de a corupe gardienii
Ioan Chiș spune că un asemenea serviciu de informații este cu atât mai util în pușcării cu cât acum sunt închiși oameni cu foarte mulți bani, care pot încerca să-i cumpere pe gardieni. Serviciul ar putea, ținând seama de multiplele informații pe care le deține, să facă legătura între mediul infracțional extern și comunitățile din închisori, ajutând chiar la soluţionarea unor dosare cu autor necunoscut.
”Mai ales acum, când sunt deținuți foarte bogați și care cu banii lor, pot să cumpere loialitatea și corectitudinea personalului, atunci e util să avem un asemenea serviciu de prevenire și luptă împotriva corupției din penitenciare. Dar atât. În rest, să se ocupe SRI-ul de ceilalți. De zona liberă nu se ocupă penitenciarele, să se ocupe cine trebuie”, spune Ioan Chiș.