Răzvan Luțac, despre cazul VIVA – Elena Udrea. “Jurnalism e și când eu și Tolo avem păreri diferite. Ce m-a nemulțumit, de la ”exil” la ”jurnalism” ”

Aflase că, de ieri dimineață, eram cel mai agitat om din Ardeal.

Nu îl auzeam foarte bine – era gălăgie la masa presei, stăteam lângă ziariștii luxemburghezi – dar am înțeles esențialul.

– Băi, dacă ești supărat după cazul Udrea – VIVA, scrie. Scrie, nu ține în tine.

Eram sigur că am auzit bine, s-a întâmplat de n ori ca, în Gazetă, colegi să aibă opinii diferite despre același subiect și s-o rezolve în scris, unde se descărcă cel mai bine.

Și scriu. Scriu acum, la 2:30 dimineața, când Someșul Mic din centrul Clujului e Someșul Rece. Cu roșu la nas și încă marcat de o zi trăită în zigzag.

Înainte, precizare. O să par ignorant, însă vreau să fiu sincer de la un capăt la altul. Am aflat abia ieri că revista VIVA! este în trustul Ringier, din care facem parte de puțină vreme. Ieri, la 7, când am intrat pe site și am văzut titlul de deschidere.

Nu îmi găsesc scuze că nu știam, poate doar faptul că abia ne mutăm alături de colegii noștri în Pipera weekendul ăsta, mutare pe care eu o ratez, fiind în deplasare.

Doiul de introducere, nu am vreo intenție să fac praf vreun coleg. Poate părea necolegial ce voi scrie, însă – repet – e o practică folosită la GSP, era chiar aiurea să nu fie uzitată acum.

Recomandări

De ce Tudor Duma zis „Maru”, dealerul de droguri al lui Vlad Pascu, a fost pedepsit cu indulgență de instanța de fond: „A vândut doar canabis, o substanță care nu e greu de procurat”

Și scriu. Simplu, la liniuță, ce m-a deranjat.

1. Folosirea în exces a „jurnalismului” în discursul de apărare. Da, este o exclusivitate, o premieră, spuneți-i cum vreți, dar nu e o mostră de jurnalism. Nu a fost nimeni acolo, nu s-a folosit o verificare simplă („doamnă Udrea, vă rugăm, pentru veridicitate, putem să facem un video call și să vă vedem burtica? Acum, în direct!” – nu mă mulțumesc acei specialiști în Photoshop), cât despre întrebările trimise prin e-mail nu mă mai leg fiindcă nu sunt adeptul. OK, am mai făcut câte un interviu ușurel, de jumătate de pagină, vorbind cu cineva pe Facebook. Dar niciodată nu m-am lăudat cu asta.
2. Nu multă lume are ceva cu pictorialul, însă folosirea cuvântului exil nu doar că nu își are locul, însă este o gafă mare de tot. De la exilul lui Napoleon în Sfânta Elena s-a scos Napoleonul, s-a scos sanctificarea, s-a scos insula și a rămas exilul Elenei, o eroină condamnată la închisoare.
3. Condamnarea la închisoare. De-aici ajungem la Gala Bute. Nu aveam pretenția ca oamenii de la VIVA să știe că noii lor colegi de trust au muncit la investigația care a dus la condamnarea Elenei Udrea. Doamne, nu. Aș fi ipocrit – tocmai am recunoscut că NU știam că suntem colegi cu ei. Însă, practic, ignori elementul principal al fugii personajului-cheie, condamnarea. De-aici, din acest punct, începe imaginea noii Elena Udrea. Cea pură, cea albă, cea fără pată. Nu e deloc echilibru. Și unde echilibru nu e, jurnalism nu e, fără să dau lecții.
4. Oda. Când primești niște poze de la cineva, trebuie să fii sincer și să recunoști din prima, nu după ce o ia lumea razna și scrie pe Facebook. Nu am văzut nicăieri „Elena Udrea ne-a trimis poze prin care ea vrea să demonstreze că e însărcinată. Ce spun specialiștii Photoshop?”, ci „Pictorial exclusiv cu Elena Udrea din Costa Rica”. Un titlu alunecos. Însă alăturarea poze trimise de subiect + un text mieros nu doar că miroase a articol servit, dar omul are tot dreptul să se gândească la asta.
5. Nu mă iau de cele 6 luni de muncă invocate de revista VIVA, așa cum nu vreau să intru în amănunte referitoare la contribuția mea în investigația Gala Bute. Nu are rost, Mirela + Tolo au făcut 99,99%, eu, cum am mai zis, am fost verișorul lui Ringo Starr în vacanță pe lângă Beatleși. Dar oricât de puțin ai fi contribuit, tot te roade stomacul când stai câte o zi întreagă pentru o amânare sau pentru căutarea unor basarabeni care au rețele de firme prin care spală bani în România, iar alții primesc poze pe e-mail. În fine, aici poate fi vorba de invidie profesională.
6. Am o opinie diferită față de Tolo. Am avut de multe ori, de-asta facem des ședințe. Am și ceva de obiectat la articolul lui. Ne-a certat, acum câțiva ani, dăduserăm o ghioagă în tandem cu Sebastian Culea, și ne-a zis că „bă, aveți 21 ani și deja vă vedeți la Vanity Fair să faceți d-astea?”. Așa cum noi nu lucram la Vanity Fair, așa nici alăturarea unei reviste istorice, așa cum e acel Time cu Stalin pe copertă, și VIVA nu e OK.
7. M-a nemulțumit și că Libertatea, ziar în care semnez, n-a inserat nimic de condamnare și a preluat stilul din revistă.

Recomandări

Fabrică de pașapoarte românești falsificate, descoperită la Kiev. Cât costa documentul fictiv

În fine, în seara asta m-am împrietenit, la meci, cu un ziarist din Luxemburg.

Băiatul a venit aici pentru jocul echipei din țara sa. Am stat până pe la 23:30 pe la stadion, până ce a transmis tot.

Omul nu doar că a făcut drumul Luxemburg – România. Yannis a ajuns în Ducat din Franța pentru un ziar nou-înființat, MENTAL.lu.

Atenție. Un ziarist se mută din țara natală pentru un ziar nou-fondat în altă țară.

La 2 noaptea mi-a scris din nou. Mi-a cerut o informație despre cealaltă echipă românească din play-off-ul Europa League.

I-am dat-o și a rămas că ne vedem azi la o cafea. Pleacă abia seara. Vrea să afle cât mai multe despre țară și despre jurnalismul de aici.

Și nu, nu o să-i spun despre prima pagină din VIVA. Îi voi spune că investigația unui ziar de sport a fost materialul de bază pentru condamnarea unui ministru. Elena Udrea.

Citește și: 

Opinie. „Exilul” care a scindat internetul românesc în două

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro