„Când aud ambulanța pe stradă, copiii mă întreabă dacă a fost atentat”. Refugiați afgani, la două luni după evacuarea lor în România

După căderea Kabulului în mâinile talibanilor, autoritățile române au luat și ele parte, alături de aliați, la misiuni de evacuare, nu doar a cetățenilor români rămași în țară, dar și a 156 de afgani, care au colaborat, de-a lungul anilor, cu Armata Română.

Afganii evacuați în seara de 9 septembrie sunt, potrivit unui anunț făcut de Ministerul Afacerilor Externe, foști colaboratori ai trupelor române din teatrul de operațiuni, jurnaliști, activiști pentru drepturile omului, magistrați și membri de familie ai acestora ori studenți cu burse în România.

„Le-am spus că autoritățile române vor face tot ce ne stă în putință pentru a le oferi acestor prieteni ai României greu încercați condiții decente de trai și o șansă de a o lua de la capăt”, declara pe pista aeroportului ministrul de externe, Bogdan Aurescu.

De atunci, au petrecut două luni într-o țară străină, la mii de kilometri distanță de casă, s-au măcinat gândindu-se la cei lăsați în urmă să înfrunte noua ordine a regimului taliban, dar și la viitorul incert din România.

Libertatea a vorbit cu cinci dintre afganii evacuați despre ultimele două luni.

Patru dintre ei au preferat să discute sub protecția anonimatului, temându-se pentru siguranța membrilor de familie și a prietenilor rămași în Afganistan. 

Recomandări

Ce înseamnă pentru Ucraina, Orientul Mijlociu și China întoarcerea lui Donald Trump la Casa Albă

Ershad: „Copiii își fac mai greu prieteni aici, fiindcă nu vorbesc limba”

Singura voce asumată este cea a profesorului universitar Zaker Hussain Ershad. Începând cu semestrul viitor, profesorul afgan va preda două cursuri la Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității București. 

Dar acum preocupările lui sunt mai lumești, încearcă să înțeleagă ceva din viața care se scurge într-o limbă străină în jurul său. A reușit deja să dibuiască înțelesul ascuns al stației de metrou Tineretului.

În vârstă de 46 de ani, profesorul afgan, cunoscut drept unul dintre fondatorii Universității Avicenna din Kabul, a fost evacuat împreună cu soția și cei cinci copii. Cu toții locuiesc acum într-un apartament cu trei camere dintr-un cartier bucureștean, după ce și-au petrecut prima lună în centrul pentru solicitanți de azil din Galați.

Când aud o ambulanță pe stradă, copiii mă întreabă dacă a fost atentat. Le spun că nu, că nu mai suntem în Kabul. Aici sirenele ambulanțelor sună toată ziua din cauza COVID-19.

Zaker Hussain Ershad, profesor universitar din Afganistan:

Recomandări

Kamala Harris, primul discurs după înfrângere: „Am pierdut alegerile, dar nu lupta pentru libertate. Aveți putere”

Din când în când, bărbatul își întrerupe șirul gândurilor pentru a-și exprima recunoștința pe care o poartă autorităților române. 

Dar noua siguranță nu înseamnă că nu vede suferința copleșitoare a copiilor săi, smulși din singurul univers pe care l-au cunoscut, de lângă colegii și prietenii lor. 

„Suferă pentru că nu au cu cine să socializeze. Pe cel mic l-am surprins bocind din senin zilele trecute, l-am întrebat de ce și a spus că se gândea la colegii lui de clasă. I-am dus zilele astea să joace fotbal în parc, pentru că toată ziua nu facem decât să stăm într-un apartament. Dar când i-am văzut jucându-se cu ceilalți copii, m-am simțit copleșit. I-am văzut în mintea mea cum jucau fotbal în Afganistan. Acolo își făceau prieteni, dar aici nu pot, pentru că nu vorbesc aceeași limbă”, își rezumă viața Zaker.

Cu tristețe se gândește că viața celor mici era mai plină chiar și în centrul pentru solicitanți de azil, unde aveau parteneri de joacă. 

La București, nu pot să meargă la școală până ce nu învață puțină română. Momentan, nu li s-a oferit niciun curs, așa că viața lor se oprește acum în geamurile care privesc spre un bulevard aglomerat din Capitală.

Recomandări

Un copil grav rănit într-un accident de autocar este executat silit de avocați. Întâi, aceștia s-au îndreptat împotriva tatălui

Între timp, tatăl lor se lovește de uși închise în nas fără niciun sens. Spune că a intrat într-o bancă, unde i s-a spus că străinii nu au dreptul să-și deschidă un cont în euro în România.

„Mi s-a părut extrem de ciudat. Cum să nu pot face asta ca refugiat?! Dar măcar sistemul central de încălzire e ceva mai bun decât în Kabul”, spune profesorul, care e mai mulțumit decât cei mai mulți bucureșteni de temperatura emanată de calorifere. 

Dar, în același timp, îl miră că nu avem nici măcar un guvern la București.

A.: „Mă așteptam să existe mai multe resurse pentru noi”

Cu un master în Relații Internaționale, A., un tânăr afgan de 24 de ani, e încrezător că va putea să-și găsească un loc de muncă în România. 

Cel puțin viitorul nu e atât de incert precum este prezentul, pe care și-l petrece într-o singură cameră, împreună cu alți cinci membri ai familiei sale, în Centrul pentru Solicitanți de Azil din Galați.

Deși recunoscător că a fost ajutat să scape dintr-un oraș devenit capcană mortală după invazia talibanilor, tânărul nu poate ignora că simplul trai e o provocare la Galați. 

„Mă așteptam să fim cazați în niște apartamente familiale până ce ne puneam pe picioare. Dar suntem fericiți că trăim în siguranță, nu mai trebuie să ne îngrijorăm permanent că suntem în pericol. Deși în continuare ne macină ce se petrecere în țara noastră și toți prietenii lăsați în urmă. Deja lumea a uitat de ce se întâmplă în țara noastră și ca să înțelegem asta nu trebuie decât să ne uităm la situația femeilor și minorităților din Afganistan”, se resemnează A.

Mohammad: „Nu știm la ce să ne așteptăm nici măcar de la ziua de mâine”

„Viitorul este extrem de nesigur în acest moment. Nu știm la ce să ne așteptăm nici măcar de la ziua de mâine. Nu cred că școlile și experiența noastră profesională vor conta aici, așa că, cel mai probabil, nu vom putea fi decât niște muncitori necalificați în construcții ori salubrizare”, crede Mohammad, un tânăr în vârstă de 26 de ani, care a fost evacuat împreună cu mama și surorile sale.

Până pe 3 noiembrie au locuit cu toții în centrul de refugiați, apoi s-au mutat cu un unchi deja stabilit în România.

Ultimele două luni și le-a petrecut mimând o încercare de adaptare la mediul complet străin în care a aterizat. La început de august, studia pentru examenele de admitere la un master de administrația afacerilor din Kabul. Apoi au venit talibanii, iar viața sa s-a redus la naveta zilnică spre birourile ONG-ului pentru care a lucrat în Afganistan.

Eram cu toții prinși în rutina noastră și, deși conștienți de luptele grele care se dădeau în zonele rurale, toate aceste lucruri păreau departe de Kabul. Nici venirea talibanilor nu a schimbat nimic în rutina mea. Mergeam în fiecare dimineață la birou, cu sau fără talibani, afganii aveau în continuare nevoie de ajutor.

Mohammad, refugiat afgan:

Recunoaște însă că norocul de a fi putut să-și păstreze o rutină în ciuda haosului nu l-a văzut replicat nici măcar în propria familie. Multe dintre rudele sale au rămas fără joburi după ce talibanii au preluat controlul Kabulului.

Patru zile a durat doar drumul din Kabul până la Islamabad, unde aștepta o aeronavă TAROM. Dar tânărul nu neagă că avea așteptări ceva mai mari de la România. 

„Situația era complicată când am ajuns. O familie cu 10 persoane a primit o singură cameră, iar toaletele erau extrem de murdare. Au venit să dezinfecteze camerele și ne-au trimis să stăm 7 ore afară, a fost foarte dificil pentru copii. Dar nu e vina autorităților române, ne-au ajutat, ne-au evacuat, doar că nu există suficiente resurse la Galați”, spune Mohammad, în timp ce dă asigurări repetate cu privire la recunoștința pe care o poartă autorităților române pentru evacuarea spectaculoasă din Afganistan.

Momentan, viața de zi cu zi vine cu provocarea de a învăța suficiente cuvinte în limba română pentru a-și câștiga independența și poate un job de necalificat, dar și cu dezamăgirea că lumea a uitat deja de ce se întâmplă la Kabul.

„E interesant că presa afgană nu poate să prezinte vocea oamenilor care suferă, pentru că este sub controlul talibanilor. Dar nici presa internațională nu face asta, asta deși jurnaliștii străini nu sunt sub controlul ori influența regimului taliban”, încheie cu tristețe Mohammad, care într-un final speră că talibanii vor fi forțați să impună un regim cvasi-democrat pentru a putea accesa ajutoarele de la Națiunile Unite.

Sabawoon: „Totul s-a oprit în loc, iar speranțele tuturor s-au evaporat”

Pe 10 septembrie, Sabawoon a ajuns cu ochii cârpiți de somn și cu cele trei fiice ale sale în Centrul pentru Solicitanții de Azil din Galați. „După venirea talibanilor eram speriați. Totul s-a oprit în loc, iar speranțele tuturor s-au evaporat”, povestește tânărul tată despre momentul care l-a convins că orice altă opțiune este mai bună decât aceea de a rămâne să-și crească fetele în Kabul.

Două luni mai târziu, realitatea țării care l-a salvat din mâinile talibanilor începe să se aștearnă ușor, iar viitorul familiei pare mai incert ca niciodată, deși departe de amenințarea existențială a traiului în Afganistan.

„Suntem recunoscători că autoritățile române ne-au sprijinit, dar nu sunt încrezător cu privire la viitor, căci economia țării nu este una foarte bună. Ultimele două luni au însemnat pentru noi siguranță, dincolo de toate dificultățile aduse de limbă și de facilitățile centrului de refugiați”, mărturisește bărbatul, care la 30 de ani și cu responsabilitatea a trei copii pe umeri se gândește cât de repede poate să găsească un job pentru a-și sprijini familia refugiată acum la Galați.

„Aici copiii se joacă între ei, măcar au asta. Dar e greu și pentru ei să trăiască într-un spațiu atât de mic. Ne este tuturor dificil să stăm în acest centru. Sper ca în curând să găsim și noi un loc mai bun în care să locuim. Dar, momentan, nu știu cum vom fi în stare să facem asta. Nu am avut nici măcar un curs de limba română, deci nu știu cum vom putea să ne luăm un job în România”, povestește Sabawoon.

Nici copiii nu au început vreun curs de română, iar tânărul tată afgan nu are idee când va putea să-și vadă fiicele mergând din nou la școală, un lucru imposibil în Afganistan și, momentan, și-n România.

Mohammad: „Nu mă pot concentra la studii, mă macină ce se petrece acasă”

Mohammad este unul dintre cei 13 studenți cu bursă evacuați de autoritățile române pentru a-și putea continua studiile deja începute în România.

Student în anul 2 la Academia de Științe Economice, tânărul de 20 de ani își petrecea vacanța de vară în Kabul când talibanii au luat cu asalt capitala Afganistanului.

Nu știu ce s-a întâmplat, nu-mi pot explica și cum au venit atât de repede. Între invazie și evacuare s-au scurs ca anii 20 de zile, timp în care mă gândeam că nu voi fi capabil să-mi continui studiile. Dar acum sunt fericit.

Mohammad, refugiat afgan în România:

Chiar și așa, fericirea e întunecată de trădarea pe care o simte. Căci „afganii nu vor uita niciodată cum comunitatea internațională s-a retras în doar 10 zile, iar țara noastră s-a transformat într-un iad pe pământ.”

Studentul afgan speră că va schimba, cât mai curând posibil, centrul pentru refugiați cu un cămin studențesc din București.

„Momentan toate cursurile sunt online. Dar nu mă pot concentra la studii, mă macină ce se petrece acasă, siguranța mamei și a tatălui, ambii au rămas în Kabul”, spune tânărul din mica odaie primită în Centrul pentru Solicitanții de Azil de pe malul Dunării.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro