În plină dezbatere despre familia tradițională, i-am cerut părerea lui Radu Jude pe această temă. Nu de alta, dar el este autorul lungmetrajului „Toată lumea din familia noastră” (2012, 6 premii Gopo, câștigător al festivalurilor din Sarajevo, Philadelphia și Zagreb), un film despre un tată care ia măsuri disperate pentru a-și salva familia.

Și nonconformistul „Aferim!”, despre robia romilor, a stârnit controverse și a luat premii.

În cel mai recent film al său, „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (Marele Premiu la Karlovy Vary), care va intra săptămâna asta în cinematografe, Radu Jude pune în lumină o altă filă întunecată a istoriei noastre: implicarea României în Holocaust.

„E oribilă ura din spatele acestei campanii”

Reporter: De ce faci filme?
Radu Jude: Întrebarea „de ce” e întotdeauna problematică, deoarece la orice răspuns se mai poate adăuga încă un „de ce” și așa la infinit. Haideți să îl ofer pe primul, totuși: pentru că cinema-ul e un mod de a vedea lumea mai bine și de a reflecta asupra ei.
Ce înseamnă, în opinia ta, expresia “familie tradițională”?
Nu vreau să dau o definiție – familia e deja definită juridic. Pentru mine, familia înseamnă oamenii pe care îi iubesc, indiferent cine sunt ei, dar asta e o definiție de uz personal. Întrebarea asta vine în contextul desfășurării Referendumului pentru definirea familiei tradiționale. Înțeleg foarte bine că nu există drept fără limitări și înțeleg foarte bine de ce unii oameni vor o clarificare a textului Constituției. Lucrul care mi se pare, însă, oribil, în toată această campanie, e legat de faptul că în spatele ei stă o atitudine ostilă (ură, dispreț sau frică) față de niște oameni ale căror preferințe sexuale sunt diferite de cele ale majoritarilor. Înțeleg să definim limitele dreptului de a te căsători, dar aici e vorba, de fapt, doar de dorința unui grup de a nu permite ca un alt grup, minoritar, să aibă aceleași drepturi. De ce? Pentru că se poate. Și pentru că există o întreagă psihoză cu „distrugerea civilizației creștine”. E de amintit că a existat într-o vreme interdicția căsătoriei interrasiale și motivele invocate erau aceleași. De aici apelul la toate sofismele de genul „dacă vom permite vreodată căsătoria gay, vom permite pedofilia”, deși același argument ar putea fi adus și în cazul căsătoriilor heterosexuale. Iar dacă Biserica Ortodoxă Română e o instituție îngrijorată de soarta civilizației europene, creștine, ar putea începe prin a-și face propriul examen, prin a recunoaște, de exemplu, că a fost apropiată de toate dictaturile, inclusiv de cea a Mareșalului Antonescu. Așa că mai subțire cu „valorile creștine” ale unei biserici cu altarul mânjit de sângele victimelor tuturor dictaturilor din România.

„România pe care o iubesc înseamnă câțiva oameni”

De ce ar trebui să meargă spectatorul român la cinema, să vadă filmul tău despre masacrul de la Odessa?
Să îl vadă tocmai pentru că nu trebuie să îl vadă.

Vom fi vreodată pregătiți să discutăm despre ceea ce pitesc sub covor manualele de istorie? Și la ce crezi că ar folosi o astfel de discuție?
Dar se întâmplă deja – sunt mulți istorici, scriitori, artiști, jurnaliști care o fac. Cred că astfel de cercetări sunt importante nu doar ca exercițiu intelectual, ci ca o modalitate de a ști ceea ce o comunitate sau un individ e în stare să facă atunci când circumstanțele o permit. E un exercițiu de luciditate, în primul rând, și de punere în gardă – nu știu cât de eficientă – față de posibilitatea fiecăruia dintre noi de a aluneca pe panta intoleranței, a urii, a crimei.

Care e cel mai mare defect al românilor? Dar cea mai importantă calitate a lor?
Nu cred în calități sau defecte colective.

De ce iubim România?
Cetățenia cuiva nu e o chestiune de substanță, ci una de drepturi și obligații. Care trebuie discutate și negociate, astfel încât să asigure un beneficiu cât mai mare pentru cât mai mulți, cel puțin așa cred. Altfel, din punctul meu de vedere, sentimentele nu sunt pentru abstracțiuni, instituții, ficțiuni juridice. Sigur că există un atașament față de multe dintre lucrurile țării în care trăiești, dar fiecare e liber să simtă ce și cum și cât vrea. În ce mă privește, România pe care o iubesc înseamnă câțiva oameni, câteva locuri, câteva amintiri, câteva cărți, câteva filme, câteva opere de artă etc. Și limba română cu expresivitatea ei. Probabil că și celelalte limbi sunt la fel de expresive, dar eu nu cunosc niciuna la fel de bine ca limba română.

Citește și:

 
 

Urmărește-ne pe Google News