22 comentarii„În jur de 10 luni din viața mea am fost nevoită să cerșesc, să dorm pe la metrou, să cumpăr șervețele umede ca să mă spăl sau să mă schimb”, spune Angela Simko, o fostă deținută care a ispășit o pedeapsă de 14 ani. A fost închisă la începutul anilor 1990, când avea 23 de ani. Instanța a găsit-o vinovată pentru moartea mamei iubitului ei. Ea susține că nu a comis fapta.
Ne-am întâlnit în primăvară, într-o cameră a bisericii în care se roagă regulat. Îmbrăcată într-un halat pus peste hainele de casă, cu un batic pe cap și șlapi în picioare, Angela și-a spus povestea fără emoție, uneori cu pauze lungi, alteori rapid, și, din când în când, amuzându-se pe baza propriilor comentarii retorice.
Pentru Angela, drumul spre o viață normală a fost greu. Consideră că și-a plătit datoria față de societate prin timpul petrecut în închisoare. Spune că nici astăzi lumea nu e pregătită să accepte foștii deținuți și să le permită să lase în urmă trecutul.
„E mai bine decât în pușcărie”, este singurul motto care a ajutat-o să supraviețuiască.
„A cerșit” locuri de muncă în țară și în străinătate
De când a ieșit din închisoare, Angela a încercat să își câștige singură existența. A lucrat în țară o perioadă, dar salariul era mic, iar de familie, care ar fi putut să o susțină, se îndepărtase. Așa că a plecat în Franța și a stat zece luni pe străzi, cu un carton scris în română și în franceză prin care cerea de muncă.
La un moment dat, un cuplu s-a oprit lângă ea, iar cei doi i-au propus să lucreze în barul lor. Au fost impresionați că vorbește franceză și i-au oferit un post de curățenie. Tot ce a câștigat în străinătate a adus în România, unde a sperat să-și construiască un viitor. A pierdut însă totul, din nou, pentru că a fost jefuită, spune ea.
Unui deținut îi e greu, aproape imposibil, să o ia de la început și să-și câștige singur existența, prin muncă cinstită, crede Angela. Cazierul sare în ochi oricărui angajator, iar societatea te privește altfel când află că ai fost închis pentru crimă.
„Același sistem care te condamnă la pușcărie te condamnă și afară, la a doua pușcărie, pentru că nu ai dreptul la viață, nu ai dreptul la locul de muncă”, afirmă femeia.
Angela se află acum în grija unei grupări creștine din Târgoviște, este diagnosticată cu cancer și se luptă să supraviețuiască.
Atâți oameni cât un oraș
Șase alți foști deținuți cu care a discutat Libertatea, unii dintre ei sub anonimat, au povești similare. Pornind de la situațiile lor și de la strategiile autorităților, avocații, psihologii și sociologii consultați de ziar arată de ce societatea ar trebui să pună mai mult accent pe reintegrarea în comunitate a celor care au fost în închisoare: pentru a nu se întoarce tot acolo.
se află în prezent după gratii, în România, potrivit Administrației Naționale a Penitenciarelor.
Cam cât populația orașului Oltenița, județul Călărași.
Cum arată, pe hârtie, programul de reintegrare a unui fost deținut
România are o strategie națională de reintegrare a persoanelor private de libertate, ultima pentru perioada 2020-2024, care conține recomandări și planul pe patru ani pentru incluziunea și sprijinul deținuților.
Din documentul strategiei națională de reintegrare
Documentul identifică problemele cu care se confruntă deținuții după ce sunt eliberați: nu au acte de identitate valabile, pierd contactul cu familiile lor, nu au casă și loc de muncă, nici nu le pot obține din cauza cazierului, și le este dificil să acceseze serviciile de sănătate.
Misiunea de a reintegra în societate un fost deținut cade în principal, prin cursurile de reeducare, în sarcina Administrației Naționale a Penitenciarelor (ANP). Dar atribuțiile ei se opresc la poarta penitenciarului. Dincolo de ea, responsabilitatea se mută la alte instituții: Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM), Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC), și, în unele cazuri, Direcția Națională de Probațiune.
Dar în teren, oamenii eliberați simt că sunt pe cont propriu. Șansele de reangajare pe piața muncii sunt minime cu un cazier pătat, atrag atenția specialiștii consultați de Libertatea.
Procesul de reintegrare a oricărui deținut începe chiar din momentul încarcerării. După primele trei săptămâni de observare, primește un plan în funcție de nevoile lui, apoi, începe reintegrarea propriu-zisă, prin consiliere psihologică, diverse programe sociale și educaționale, sportive și de recreere.
Trei ani mai târziu de la data aplicării strategiei de reintegrare, nu știm dacă aceasta funcționează în mod real, pentru că documentul nu prezintă rezultate din anii trecuți.
După poarta penitenciarului, „un cerc vicios” în care se afundă și mai mult
Este esențial ca, după ieșirea din penitenciar, foștii deținuți să primească sprijin din partea autorităților pentru a obține un loc de muncă, o locuință, documente de identitate, probleme pe care și strategia le recunoaște, atrag atenția experții. De altfel, asistarea post detenție este unul dintre obiectivele programului național. Mediul defavorizat din care provin deținuții încurajează continuarea „unui cerc vicios” după liberare, pentru că nu au acces la resursele de care au nevoie.
Majoritatea persoanelor private de libertate sunt extrem de sărace, iar faptul că au fost private de libertate le afundă și mai mult în sărăcie, nu doar pe ele, ci și pe familiile lor.
Cristinel Buzatu, avocat:
În aceste condiții, pentru mulți deținuți, reintegrarea devine un proces plin de obstacole și de uși închise.
Angajarea este primul pas spre reabilitare
La fel ca Angela, mulți foști deținuți s-au lovit de greutăți după eliberare, în special în găsirea unui loc de muncă. Este nevoia pe care ei o consideră esențială ca prim pas spre reabilitare. Obligația de a merge la muncă zilnic, drept condiție pentru primirea salariului, este o motivație puternică. Toți cei cu care ziarul a discutat lucrează în prezent.
Realitatea este că persoanele cu antecedente penale au mai puține șanse să obțină un loc de muncă.
Lavinia, de exemplu, care are în jur de 40 de ani, a ieșit din închisoare în 2018, după o condamnare de 9 ani pentru trafic de droguri, din care a executat jumătate până a fost eliberată – deținuții pot ieși înainte de termen, dacă se comportă bine, lucrează și se implică în programele educative derulate în cadrul penitenciarelor.
S-a dus la Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă pentru a cere ajutor, așa cum a fost îndrumată în penitenciar. Până la urmă însă s-a descurcat tot singură, a povestit ea.
Aproape 16.000 de persoane au fost eliberate din închisoare în perioada ianuarie 2022 – mai 2023. Doar 8 dintre ele au căutat și și-au găsit loc de muncă prin ANOFM, conform datelor obținute de Libertatea. Adică 0,05% dintre ele.
Doar un deținut din șapte primește un răspuns de la angajator după depunerea unui CV în care menționează antecedente penale, iar unul din 36 este chemat la interviul de angajare, spune și sociologul Robert Popescu.
Lavinia este proaspătă mamă și se află în concediu maternal. Până de curând a fost organizator de evenimente în Buftea, județul Ilfov. A fost și vânzătoare la un magazin mic de electronice, apoi livrator Glovo. Consideră că ea a avut noroc să primească o a doua șansă.
Și Letiția, 57 de ani, muncește. Are grijă de femei în vârstă sau bolnave într-o comună din apropierea Târgoviștei. O organizație religioasă a ajutat-o să-și găsească de muncă și un adăpost, după 14 ani petrecuți după gratii. Își căuta job, deși se apropia de perioada pensionării, pentru că nu avea bani și nici locuință.
Stigmatizarea este o piedică
Unii deținuți sunt cazuri fericite, pentru că reușesc să-și găsească rapid un loc de muncă. Alții însă se chinuie, iar motivele sunt multe: vin dintr-un mediu toxic și nu reușesc să se reintegreze, se lovesc de bariera stigmatizării și sunt respinși de societate, ori dau peste obstacole banale, pe care nu le pot depăși.
„A trebuit să găsesc pe cineva care să mă ia în spațiu. Să-mi fac buletinul”, spune Letiția.
Studii din SUA arată că 60% din foștii condamnați sunt șomeri la un an după ce ies din închisoare. Și chiar și atunci când obțin un loc de muncă, salariile lor sunt semnificativ mai mici decât ale colegilor lor fără cazier, scrie New York Times. Toate astea pleacă de la prejudecata că foștii deținuți sunt dificili și nu sunt de încredere, mai notează ziarul american.
Procesul de reintegrare a deținuților presupune, așadar, și confruntarea cu stigmatizarea. După ispășirea pedepsei, rămân cu o etichetă și se simt tratați de sus, spun cei cu care am discutat, și că valoarea lor va fi rezumată toată viața la o faptă pe care au comis-o cândva.
„Orice om care iese din detenție nu va fi niciodată văzut ca un om normal, indiferent de parcursul vieții lui și de ceea ce face”, spune Angela. E o lecție pe care a învățat-o pe propria piele.
Cazurile de recidivă, cu 10% mai puține decât acum un deceniu
Oficial, mulți dintre ei se descurcă: recidiva este în scădere în România. 36% dintre foștii deținuți comit alte infracțiuni și se întorc în penitenciar, sub media Uniunii Europene de 47%, arată un raport al Comisiei Europene. Cea mai mare recidivă s-a înregistrat în 2010, 45%, conform cercetării „Fenomenul recidivei în România”. De atunci a tot scăzut.
Teoretic, o rată mai mică de recidivă la nivel național poate însemna că foștii deținuți duc o viață normală. Practic însă mai poate fi o justificare: plecarea lor în străinătate. „Ori să comită fapte acolo, ori să lucreze acolo”, spune Robert Popescu, de la Institutul de Sociologie al Academiei Române și autorul cercetării „Discriminarea la angajare a foștilor deținuți”.
„Oriunde te duci, te privesc ca pe un paria”
Foștii deținuți cred că societatea nu înțelege greutățile cu care ei se confruntă când ies din închisoare și sacrificiile pe care trebuie să le facă în speranța că vor primi o nouă șansă. Uneori trebuie să aleagă între a mânca sau a plăti chiria, alteori, să se lupte cu respingerea sau cu singurătatea.
„Se gândesc că ești un infractor, trebuie să se ferească de tine că ești periculos”, afirmă Lavinia. „Nu e o conștientizare de cât de mult poate da înapoi un om care vine cu un istoric de detenție”. Adică să se revanșeze, cumva, pentru ce a făcut.
Nimeni nu măsoară progresul programelor educative din închisori
Formarea celor încarcerați este considerată un element major în reabilitarea lor. În oferta de programe și activități a penitenciarelor din 2018 sunt listate mai multe cursuri împărțite pe trei categorii, în funcție de etapa în care se află deținutul: adaptare, intervenție și etapa de dinaintea reîntoarcerii în comunitate. Sunt cursuri de educație civică și juridică, pentru viața de familie, pentru dezvoltarea unor hobby-uri, ori programe mai complexe, de pildă, pentru prevenirea violenței domestice.
Participarea la aceste cursuri educaționale le câștigă deținuților ore de vizită suplimentare, dreptul la mai multe pachete și reprezintă dovezi de reabilitare în fața instanței, ceea ce poate însemna și liberare condiționată, adică micșorarea pedepsei inițiale.
Cursuri ca pentru copii făcute pentru adulții din pușcării
Totuși, de multe ori, cursurile din penitenciare, unele obligatorii, altele opționale, nu răspund cu adevărat nevoilor lor, arată un studiu european privind educația și formarea în penitenciare.
Existența acestor cursuri este o idee bună, crede sociologul Robert Popescu. Dar ele nu își ating de multe ori scopul, pentru că sunt construite astfel încât „proiectează educația din școli pentru cei mici la cei mari, iar psihologia adultului este total diferită de cea a unui copil”.
În general, afirmă el, în penitenciare predomină deținuții care nu au avut aproape deloc acces la educație, care nu știu să scrie bine sau să citească. Iar ANP știe asta.
O cercetare din 2022 a instituției arată că 12% dintre persoanele închise sunt analfabete, 24% au absolvit doar clasa I, mai puțin de jumătate, gimnaziul și 17% liceul.
Chiar dacă există programe speciale adaptate analfabetismului, problema este că nu există niciun instrument care să măsoare progresul acestor deținuți, admit reprezentanții penitenciarelor. Nici pentru acestea, nici pentru altele.
„Dacă ar fi să mă gândesc la obiectivele generale care sunt enumerate la începutul acestor cursuri, recunosc că nu toate pot fi atinse”, spune un ofițer asistent social din Penitenciarul Rahova. „Pe parcursul a 12 ședințe sau 10, care se desfășoară într-o oră sau maxim o oră și jumătate, nu putem să ne dăm seama dacă și-au dezvoltat sau nu anumite abilități. Adică lucrul acesta poate fi observat numai în momentul în care ei se confruntă cu o anumită situație”, explică.
Statul în închisoare este o traumă, spun psihologii
Procesul de reintegrare în societate a foștilor deținuți este unul cu bătaie lungă, durează ani.
Atunci când se întorc în societate, unii dintre acești oameni nu vor ști să ofere mult respect și interes, pentru că, la rândul lor, nu au primit din partea autorităților, explică psihologa Nona Lefter.
„Statul în închisoare, în sine, e văzut ca fiind o traumă”, afirmă ea. „Dacă anumite persoane sunt ținute închise și tratate cu lipsă de compasiune și de înțelegere, asta vor da mai departe, după ce vor fi eliberate”, punctează terapeuta.
„Vor încerca fie să se răzbune, fie vor face aceleași fapte pe care le-au făcut până în punctul respectiv, pentru că ei nu știu să facă altceva”, adaugă Lefter. Anii petrecuți în penitenciar nu se șterg din memorie, devin un ghid de supraviețuire, iar dacă au fost învățați că nu sunt buni de nimic, la fel vor considera și la liberare.
De multe ori, fostul deținut ajunge în libertate cu mai multe lacune decât a intrat, crede și sociologul Popescu.
„Stereotipurile au fost formate sau cel puțin accentuate de instituția penitenciară însăși, care nu-și face treaba”, spune el. „Dacă și-ar atinge scopul și ar reforma deținuții, ei ar putea să facă o meserie foarte bine, ar fi apreciați, ar avea și un comportament mult mai echilibrat, drept urmare, nu ai avea de ce să te ferești de o astfel de persoană”, atrage el atenția.
Un viitor nesigur
ANP are resurse limitate, spune Popescu. „Sunt destul de multe lipsuri și chiar dacă au intenția, motivația de a le oferi deținuților cele mai bune condiții pentru reabilitare, din păcate nu pot să facă. Așa că se mulțumesc doar cu muncă și niște programe educative neadaptate nevoilor lor”, adaugă cercetătorul.
Ceva mai norocoși par să fie deținuții care se liberează condiționat cu doi ani înainte. Ei ajung în grija Serviciul de Probațiune Națională, care are rolul de a supraveghea și asista prin consiliere reabilitarea deținuților pe o perioadă limitată, nu mai mult de 2 ani.
Serviciul de Probațiune nu oferă sprijin material, dar se asigură că persoana în cauză îndeplinește condițiile cerute de instanță, printre care și păstrarea unui loc de muncă, participarea în programe de incluziune socială sau consilierea individuală. Anul trecut, în evidența Serviciului de Probațiune au fost în jur de 100.000 de persoane, dintre care 400 eliberate condiționat.
„Mi-am scăzut foarte mult valorile”, spune Lavinia. „Nu consider că mai merit”, adaugă.
În cazul Angelei, cea mai grea parte a reabilitării a fost să simtă că nu are șansa de a o lua de la capăt.
„De ce îl condamni în continuare? (pe deținut, n.r.). Asta e cea mai mare durere care poate să fie pentru cineva”, spune ea.
Luiza Popovici este studentă în anul III la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București. Materialul de față a fost realizat în cadrul seminarului „Tehnici de investigație jurnalistică”.