2 comentariiCuprins:
„Vreau să știe oamenii care m-au văzut crescând că joc și roluri serioase!”, a mărturisit Cuzin, în deschiderea ediției de anul acesta, a treia la număr. Filmele din program, scurtmetraje și lungmetraje, sunt românești sau cu subiecte legate de România. Nu în toate joacă Cuzin Toma, doar în unele.
La precedentele ediții, de pildă, locuitorii din Peștișani au avut prilejul să-l vadă pe consăteanul lor în „Aferim!”, al lui Radu Jude, producție premiată internațional. Iar anul acesta, programul cuprinde „Libertate”, de Tudor Giurgiu, și „Moromeții 3”, de, firește, Stere Gulea. Festivalul ține de pe 30 iulie până pe 4 august.
Firicel, în sat la el
Pe platoul unde sunt instalate scena de concert și ecranul pentru proiecții se desfășura, pe vremuri, bâlciul din comuna situată la 20 de kilometri de Târgu Jiu. Tot pe terenul ăsta, la sfârșitul lui septembrie, urmează, profan, prozaic, în spiritul aproprierii culturale, un important festival al sarmalelor.
„Aici, când eram copil, desculț, cu tălpile în praf, am vrut eu să cumpăr speranță. Că toată lumea îți spune să speri, că ai nevoie de speranță. Și-am întrebat pe la toate tarabele și mi-au răspuns că nu se vinde nicăieri speranță. Nu e de vânzare”, a povestit actorul, în jam session-ul din gala de deschidere.
Fără salopeta și pălăria de Firicel, în blugi și tricou, Cuzin a recitat, a declamat, a improvizat. A amestecat amintiri personale cu amintiri ale altora: „Pentru că, vedeți, actorii lucrează pe texte care nu sunt ale lor, dar uneori și le însușesc”, a precizat el. Timp de aproape o oră, a pregătit atmosfera pentru spectacolul de seară. „Iar când termini de spus textele altora, în drumul spre ieșirea din scenă, nu mai știi cine ești. Nu vreți să știți ce se petrece în capul unui actor în momentele alea”.
Comuna lui Brâncuși
Rațiunea acestui festival, potrivit inițiatorului, este „să semene și cultură acolo unde se seamănă doar în agricultură”. Și, dacă se poate, să scoată Peștișaniul în lume, să-l afle turiștii. „Aici se află Peștera Cioara și cea mai veche așezare omenească din Europa”, a pledat Cuzin de pe scenă.
La 3 kilometri de Peștișani, în aceeași comună, este satul Hobița, unde s-a născut Brâncuși, fără să știe că astfel va pune o presiune suplimentară pe relația dintre un actor din viitor și locul său de baștină.
O casă memorială din bârne, cu fântână cu ciutură, mușcate pe prispă și pruni în curte e prezentată pe panouri drept casa unde s-a născut sculptorul. Sub pruni a fost plantat un cub de marmură roz, probabil exact pe coordonatele geografice pe care a venit pe lume Brâncuși. Mai încolo, pe uliță, e și un parc cu o statuie a fiului Hobiței. Ceea ce Cuzin Toma încă nu are în sat la el. Dar are toate motivele să spere.
„Vin și eu după ce bag oile în ocol”
Peștișaniul, reședința comunei, are în jur de 1.000 de locuitori și case mai mari decât vezi în Hobița. Are magazine, pensiuni, asfalt, trotuare, zebre, umbră de arbori bătrâni, pe scurt, un aer de orășel viu, nici demodat, nici prea modern.
Afișe cu programul „Film în Sat” și indicatoare către locul festivalului sunt ici și colo. Dacă nu le observi, în lipsă de alți trecători, îi întrebi pe doi pensionari care joacă șah sub un castan și îți explică ei. Dacă te înduri să-i întrerupi. Piesele de lemn, tablă mică, miză geopolitică, peste Spasski – Fischer. Poate chiar metafizică miza.
Gala de deschidere a fost programată la 18.30, în zi de lucru. Oră la care oamenii din Peștișani sunt fie pe drum înapoi de la serviciul din Târgu Jiu, fie cu oile și vitele pe câmp. „Abia după ce le duc în ocol, vin și eu”, explică o păstoriță de 63 de ani, care și-a mânat turmușoara într-un crâng de lângă scena festivalului. „Până atunci, mă uit de aicea, mai aud. Am fost și în alți ani, e frumos”, spune femeia. Filmul e programat la ora 22.00, când gospodarii își termină treburile.
N-a plouat aici de la sfârșitul lui iunie, pământul e tare precum cimentul. Oile își țuguie boturile să prindă câteva zdrențe verzi din covorul de paie. „Le-am dus pe vale, au găsit acolo iarbă, dar văd că mai vor. Mai stau să se sature, nu le mân acuma”, adaugă ciobănița.
Tractorul cu proiector
Aparatul de proiecție este montat pe un tractor, ecranul alb e întins pe un suport gonflabil. În dreptul lui, voluntarii au cărat sute de scaune de plastic și au desfășurat un covor roșu. Scenografia a fost completată cu maci din pânză, cu tulpina de sârmă, plasați ici și colo, pe islazul îngălbenit de secetă.
La tarabele cu porumb fiert, floricele, băuturi și street-food se vede animație și nu prea. Prețurile sunt pentru turiști, nu pentru localnicii din Peștișani, care n-ar da, cel puțin din motive de patriotism local, 35 de lei pentru mâncare mexicană sau 20 de lei pentru o mână de cartofi prăjiți.
În jurul scenei de concert s-au strâns peste o mie de oameni, de toate vârstele și straturile culturale. Cam jumătate dintre ei sunt săteni, veniți să ia act de „fabulosul destin al lui Toma Cuzin”, cum se numea unul dintre primele filme în care a jucat acesta.
Cealaltă jumătate a publicului a fost alcătuită din turiști, veniți din toate colțurile țării și din străinătate. Nu neapărat pentru filmele românești din program, care și-au făcut deja turul pe la festivaluri și prin sălile de cinema. Cât pentru tot ceea ce înseamnă acest eveniment, în ansamblul lui: muzică live, teatru, filme pe ecran mare, ateliere de creație pentru copii, petreceri cu DJ după film. Plus aer curat, cer cu stele, pârâu pe lângă plopi, liniște (sau, în orice caz, alte tipuri de zgomote decât auzi în vacarmul urban). Și alte culori decât roz de pavelă și gri șobolan de bordură.
„Împăratul viorii” din Clejani la Peștișani
Taraful Caliu a urcat pe scenă la lăsatul serii. Gheorghe Anghel și-a acordat vioara și a cântat, metafilmic, câteva măsuri din Capriciul 24. Cel pe care l-a cântat și în filmul „Concertul”, al lui Radu Mihăileanu. Apoi a continuat cu melodii lăutărești, pe toate tempourile, care au reușit să ridice spectatorii de pe scaune. Dacă i-a cântat lui Johnny Depp, era practic o datorie ca „împăratul viorii” să cânte și la Cuzin Toma în sat.
După concert s-au stins becurile de pe stâlpi și s-a luminat ecranul. După sincopele tradiționale de început, sonorul a fost fără cusur, dar imaginea nu s-a ridicat la înălțimea situației. Pe pânza albă defilau niște umbre chinezești cu tente verzui. Că dacă nu e verzui, nu e vintage, nu e plauzibil. S-au auzit foarte bine împușcăturile de la începutul filmului „Libertate”, nu prea s-a văzut cine pe cine împușcă. Dar poate asta făcea parte din concepția regizorală.
Irina Margareta Nistor, curatorul festivalului, a prezentat, pe scurt, fiecare film din program. Vocea ei, vocea lui Terminator după două săptămâni la pensionul din Vaslui, a adus nopții de vară ceva solemn și ceva nostalgic. Și ceva trist, când glasul criticului a ajuns la California Dreamin (Nesfârșit), al lui Cristian Nemescu, pus și el pe lista de proiecții la „Film în Sat”, ediția 2024.
„Expuși la cultură”
Pe tăpșanul din Peștișani, cât au durat filmele – un scurtmetraj și un lungmetraj – a fost o cumințenie pe care n-o găsești în sălile din mall nici când mănâncă Dragoș Bucur ciorbă. Oamenii au privit atent, atent, să prindă firul intrigii. Au avut bunăvoința, răbdarea, docilitatea chiar să se lase „expuși la cultură”, cum s-a exprimat Cuzin. Expuși fără filtru, ca să zicem așa, pentru că intrarea e liberă, ceea ce inițiatorul festivalului a ținut să sublinieze, de câteva ori, în monologul inaugural.
Înainte de 1989, prin satele românești treceau periodic caravanele care proiectau filme, la căminele culturale sau la Sfatul Popular, cum se numeau pe atunci primăriile. Biletul avea un preț simbolic, chiar și pentru cei mai săraci din obște.
Până și comuniștii știau că omul, singurul animal cu fluturi în cap, nu trăiește numai cu pâine. Ba chiar, după cum au experimentat în ultimii ani ai dictaturii, omul trăiește bine mersi și fără pâine. Dar dacă nu-și ridică din când în când privirea peste ocolul zilnic al trudei către o poveste la capătul căreia să se vadă pe sine, ca și cum s-ar desprinde puțin de trup și s-ar observa din alt unghi, inaccesibil până atunci, nu e om întreg. Nici multilateral dezvoltat. Și, implicit, îi scade forța de producție.
Un asemenea festival în localități fără infrastructură culturală nu e lucru ieftin și nici ușor. Primăria Peștișani și Consiliul Județean Gorj s-au implicat în organizare. Ca strategie de promovare a turismului în comună, Film în Sat pare să funcționeze. Chemi lumea să-l admire pe Firicel în toată splendoarea sobrietății lui. Lumea vine, se cazează în zonă și constată că sunt și alte aspecte din Peștișani demne de remarcat.
Artiști la firul ierbii
Cultura însă, la fel ca și turismul, nu-i procură automat omului acel strop necesar de transcendență. În satul global, cultura și turismul au devenit doar alte două fețe ale consumismului, abil mascate și eficient parcelate. Te ajută să evadezi dintr-un țarc monetizat în altul.
Publicul numeros și divers de la Peștișani a fost totuși expus la frumusețe. Frumusețea aceea despre care se spune că va salva lumea. Și de urâțenie, și de urât. Iar frumusețea asta au transportat-o în comuna gorjeană lăutarii lui Caliu din Clejani. Au un soi de ușurință și de bucurie molipsitoare, de parcă e joacă de copii să cânți treizecișidoimi. Dar ei sunt oameni care cântă așa cum respiră. Cântă de când respiră. Cum era replica unuia dintre lăutari în „Concertul”, după ce a ajuns într-o sală de filarmonică: „Doamnă, noi nu facem repetiții niciodată, că nu avem nevoie!”.
Așa și la Peștișani. Muzicienii și-au îndreptat gulerele la cămăși, au dat cu pieptenele prin păr, apoi gata, cu zâmbetul pe buze, au pășit în muzica lor și în starea de grație. În fiecare notă, au exprimat cu totul altceva decât teatralitatea scrâșnită a majorității actorilor români, mult prea serioși ca să fie adevărați.
Cu totul altceva e pasul spontan pe care lăutarii, aplaudați și ei în sălile din Occident, îl fac înspre public. La un moment dat, solistul a coborât pe iarba uscată a sălii de spectacol și i-a scos, pur și simplu, la horă pe oameni. Pe când Cuzin Toma, după ce un fan s-a apropiat cam mult și i-a cerut o poză, s-a refugiat imediat pe scenă, eterna zonă de confort a elitelor culturale.