REPORTAJ. Africa pe care nu a văzut-o Klaus Iohannis

• Libertatea a vorbit despre problemele şi despre aspiraţiile lor cu locuitorii celor două țări din Africa, acel continent de la care umanitatea așteaptă cea mai mare creștere economică și demografică în deceniile care vin. 

„Clădirea asta a fost confiscată de stat de la traficanţii de droguri. Acum e un bloc de locuinţe. Şi clădirea asta, care acum e Ordinul Inginerilor. Chiar şi clădirea în care acum e șeful Statului-Major al Forţelor Armate tot a traficanţilor a fost”, povestește João Santos.

Criminalist şi fost şef al poliţiei naţionale, João Santos este acum pensionat. Mai apare în studiourile de televiziune, în calitate de analist politic. Astăzi este „ghidul” binevoitor și pro bono. Mă conduce pe străzi şi îmi arată atracţiile locale din cartierul lui cu aer tropical.

Suntem în oraşul Praia, pe insula Santiago a statului-arhipelag Capul Verde, în vestul extrem al Sahelului african. 

Recomandări

Castelul Peleș a ajuns o ruină în proptele. Casa Regală și Ministerul Culturii negociază molcom cine să rezolve problema care accelerează degradarea

Preşedintele României, Klaus Iohannis, a stat aici la un hotel de patru stele, dar cu vedere la Atlantic. „Nu avem mai bun aici”, explică ghidul. 

E duminică, 19 noiembrie, sunt 32 de grade Celsius la umbră, străzile sunt aproape goale. Oceanul agitat îşi loveşte nonşalant valurile albe de pietrele vulcanice de pe ţărm. De la terase se-aud chitare de morna şi coladeira, muzica tradiţională a locului, iar regretata Cesaria Evora se va reîntâlni acolo Sus cu tânăra Sara Tavares, recent decedată. E o zi de doliu pentru societatea insulară. Tristeza.

Țara cât Ialomița

Capul Verde este un arhipelag format din 10 insule aflate la aproximativ 500 de kilometri de coasta Africii, în vestul continentului. Oficial, numele statului e Cabo Verde, aşa cum numele Olandei e Ţările de Jos. Pământul înconjurat de apele Oceanului Atlantic – în mare parte, rocă vulcanică – are o suprafaţă de puţin peste 4.000 kmp. Cam cât judeţul Ialomiţa. Pentru comparaţie, România se întinde pe 238.391 kmp, plus Platforma Mării Negre. 

Recomandări

Primele clipe ale dezastrului din Spania. Șoferii din Valencia așteptau liniștiți la semafor | VIDEO

Resursele naturale din arhipelag sunt limitate la sare, calcar şi puzzolan – o rocă folosită drept material de construcţii.

Soft power

„O ţară mică şi săracă precum Capul Verde poate face diferenţa doar prin dimensiunea sa de soft power. Asta înseamnă cultură, muzică, puterea de a influenţa prin felul în care ne apărăm valorile”, spune João Santos. „A guverna o țară precum Cabo Verde este o chestiune etică”, spunea şi preşedintele Neves, într-un interviu pentru publicul românesc. „Asta trebuie să arătăm lumii. În timp ce ne concentrăm pe lupta noastră internă cu sărăcia, cu drogurile”, continuă fostul poliţist criminalist.

Recomandări

Alexandr Stoianoglo, candidatul prorus la președinția Moldovei, sponsorizat cu bani din România. Afaceristul care i-a plătit o vacanță de lux

Drogurile. „Autostrada 10” a criminalităţii transnaţionale

„Insulele se află de-a lungul celei de-a zecea paralele – o linie de latitudine supranumită «Autostrada 10», deoarece marchează cea mai scurtă rută de trafic între America Latină și Africa. 

Pentru cartelurile de cocaină care folosesc Autostrada 10, Capul Verde este ca o stație de service pe autostradă – un loc unde își realimentează navele. Mai departe își depozitează marfa și o transmit altor nave pentru transportul final către Marea Britanie și Europa”, scrie The Telegraph, într-un articol despre traficul de droguri din arhipelag.

„Locația strategică a Cabo Verde, la intersecția dintre transportul aerian și maritim, și frontierele maritime greu de securizat au făcut din această țară un punct de trecere pentru drogurile ilicite și alte forme de criminalitate organizată transnațională”, arată un raport al Biroului american pentru afaceri internaționale privind stupefiantele și aplicarea legii, publicat pe site-ul Departamentului de Stat.

La prima vedere, efectele traficului de droguri din Capul Verde dau măsura luxului local: clădiri somptuoase cu verande ample şi ferestre înalte de sticlă fumurie, cu palmieri şi leagăne în curte. Unele dintre ele au fost naţionalizate după ce poliţiştii au destructurat reţelele de traficanţi, altele încă îi adăpostesc pe cei care se bucură de prezumţia de nevinovăţie. Cartiere cu blocuri sunt puţine, dar sunt. 

Pe străzile lăturalnice însă, dacă ai noroc, localnicii te sfătuiesc să faci cale întoarsă. Traficanţii au creat pe insule nu doar o dependenţă de bani negri, ci şi o dependenţă de droguri. „Pickpockets” (hoţi de buzunare, n.r.) e un cuvânt pe care îl cunosc şi cei care nu vorbesc limba engleză. Se fură din sărăcie şi, uneori, din obişnuinţă – raport ONU.

Sărăcia. Cei care au plecat

În ultimele decenii, populaţia statului a scăzut dramatic, spune Julio Rodriguez, jurnalist la postul naţional de televiziune RTC – Rádio Televisão Cabo-verdiana şi profesor universitar. „Nu mai sunt 600.000 de locuitori, aşa cum arată datele oficiale. Mulţi au plecat. Cred că avem cea mai numeroasă diasporă, ca procentaj – peste un milion de cetăţeni trăiesc în afara statului. Economia noastră depinde în bună măsură pe banii pe care aceştia îi trimit acasă”, spune jurnalistul. 

Sărăcia. Cei care au rămas

La standardul volatil al Africii, Capul Verde este o democrație semiprezidenţială stabilă și un nivel economic modest în cifre absolute, însă bun față de vecini.

„Capul Verde este clasificată ca fiind o țară săracă, însă calitatea vieții se situează pe primul loc în indicele Națiunilor Unite pentru Africa de Vest. Economia se bazează în mare parte pe o agricultură de subzistență, însă eforturile sunt serios îngreunate de lipsa apei. În timp ce aproximativ 80% din populație este angajată în agricultură, aceasta reprezintă doar aproximativ 12% din PIB”, scriu agenţii britanici de turism despre arhipelag.

Majoritatea culturilor sunt porumbul și fasolea. Se mai cultivă banane, trestie de zahăr, cartofi dulci și manioc. Aproape 90% din alimentele curente se importă însă pe insulă. Principalele bunuri exportate sunt bananele și cafeaua, potrivit profilului de ţară al Naţiunilor Unite. Industria e bazată pe produse din pește, îmbrăcăminte, încălțăminte, băuturi, sare, construcții sau reparații navale. Peste jumătate dintre exporturi merg în Portugalia, dar economia locală trimite produse şi în Statele Unite, în Marea Britanie sau în alte state din vestul Europei.

Strategia chineză în Capul Verde

China e însă unul dintre cei mai mari investitori în infrastructura locală. Universitatea din Praia şi campusul studenţesc din Palmarejo sunt construite de China. Cel mai important pod din capitală e construit tot de Beijing. Magazinele care vând ţigări sunt, în mare parte, administrate de chinezi.

Libanul este un alt investitor important, în special în imobiliare şi afaceri mici şi mijlocii. Piaţa centrală dintr-un cartier mai înstărit din Praia, cu tot cu palmierii, cârciumile şi locurile publice de întâlnire, aparţine unui investitor libanez, explică fostul poliţist João Santos.

Americanii vin aici mai mult în vacanţă şi mai mult pentru consum. Chiar şi aşa, localnicii spun că ei rămân străinii cei mai privilegiaţi, cel puţin în raport cu locuitorii insulelor. Un exemplu: „În Constituţia noastră scrie că nu putem avea baze militare străine pe teritoriul nostru. Dar acordurile SOFA (Status of Forces Agreement, un tip de acord global de securitate între o țară-gazdă și o națiune străină care staționează forțe militare în țara respectivă, n.r.) prevăd că dacă un militar cetăţean american comite o crimă în Capul Verde, el poate fi judecat doar în SUA”, explică jurnalistul Julio Rodriguez.

„Am fost mereu supuşi”

„De la independenţă (1975, n.r.), relaţiile noastre internaţionale s-au bazat destul de mult pe cerşit. Ne-am pus identitatea şi mândria la o parte, am spus «Da!» la orice ajutor şi i-am aplaudat pe cei care ne-au ajutat. Am fost mereu supuşi. Dacă ne uităm în istoria noastră, din secolul al XV-lea, mereu am avut nevoie ca oamenii să ne ajute din punct de vedere umanitar”, mai spune jurnalistul şi profesorul universitar. „Şi acum începem să ne gândim: ce vrem să arătăm lumii?”, continuă. Julio Rodriguez spune că relaţiile comerciale şi investiţiile internaţionale au un impact încă vag în rândul cetăţenilor din arhipelag.

Cei mai mulţi dintre ei privesc mai degrabă în direcţia turiştilor când se gândesc cum să facă rost de bani. 

De la doamnele care îşi improvizează tarabe cu acadele şi jeleuri pe marginea străzii, până la proprietarii de cârciumi sau de magazine. Turismul este un motor principal al economiei din Capul Verde – 24% din PIB-ul țării, 10% din locurile de muncă formale și majoritatea investițiilor străine directe din ţară, potrivit International Trade Administration, o organizaţie care promovează afacerile americane în străinătate. Cei mai mulţi turişti au fost înainte de pandemie, iar planurile guvernamentale prezintă optimist planul de a ajunge la cifra de 1,2 milioane de vizitatori până în 2026. În România, anul trecut, au venit 11,2 milioane de turişti, dintre care 1,5 milioane – străini.

Capul Verde e o ţară eminamente turistică, iar această dimensiune turistică este o parte importantă din vizita preşedintelui vostru.

João Santos, analist politic, fost şef al poliţiei din Capul Verde:

A doua limbă a insularilor

„Soare, mare şi nisip” e oferta turistică simbolică a ţării. În Capul Verde, turiştii vin pentru plajele cu nisip cernut de pe insula Sal sau pentru plajele cu roci vulcanice de pe insula Santiago. Circuitele mai includ şi drumeţii, şi explorări de vulcani, pescuit şi sporturi nautice şi, mai ales, muzică.

Pentru mulţi dintre locuitori, muzica e a doua limbă, după portugheză. Sentimentul de a fi spectator al unui chitarist de morna e inutil de descris, e ca la teatru, foarte intim și personal. De la Eugénio Tavares şi Armando Zeferino Soares încoace, artiştii au fost, poate, cea mai frumoasă carte de vizită a arhipelagului. Pentru ritmurile cu influenţe portugheze, dar cu rădăcini în Africa, au devenit cunoscuţi şi Cesaria Evora, Mayra Andrade sau Jorge Neto. 

Când sunt descrise de ei, până şi necazurile par ludice. Şi în economia vieţii cotidiene de pe insule e important să fie aşa. Cei mai mulţi oameni trăiesc de pe o zi pe alta. Salariul minim e 13.000 de escudo. Adică 120 de euro, 600 de lei. Dar o pâine tot 2,5 lei e şi acolo. În mini/supermarketuri, un litru de lapte e 6 lei, la fel ca o sticlă mică, la 0,33 ml, de bere locală Strela. 8 lei costă un litru de suc natural îmbuteliat la carton, iar o doză de cola e 3,5 lei. O cină îndestulătoare pentru o întreagă familie la oricare dintre terasele de pe plajă depăşeşte salariul minim.

Cum arată primul oraş european de la tropice

Capitala Praia rămâne cel mai înstărit oraş din arhipelag. Odată ce ieşi spre provincie însă, lipsurile devin şi mai evidente. Un drum de câţiva kilometri către un sit UNESCO de pe insula Santiago arată că frumuseţea necosmetizată a insulei înseamnă, de fapt, şi multă sărăcie.

Unul dintre punctele turistice pe care preşedintele Klaus Iohannis le-a vizitat în Cabo Verde este centrul istoric din orașul Ribeira Grande (azi, Cidade Velha, oraşul Velha), inclus din 2009 pe lista patrimoniului mondial. Aici, oamenii trăiesc exact ca în urmă cu un secol, fără apă şi mereu cu grija mâncării.

Câteva tarabe improvizate de suveniruri par singurele semne că locul nu e blocat în timp. În nord-vestul localităţii se află Biserica Catolică Nossa Senhora do Rosário, cea mai veche clădire din oraş. Partea principală a bisericii a fost construită în 1495, ceea ce o face cea mai veche clădire care a supraviețuit în Cidade Velha. Capela e un exemplu rar de arhitectură gotică din Africa Subsahariană.

Oraşul Velha e prima aşezare europeană de la tropice, fondată la mijlocului secolului al XV-lea de coloniştii portughezi şi a cărei ascensiune economică s-a bazat pe comerţul cu sclavi. La mai bine de 100 de ani de la înfiinţare însă, oraşul a început să scadă în importanţă, mai ales după asediul coordonat de corsarul englez Francis Drake, care a atacat insula în 1685, la cinci ani după ce s-a întors din călătoria sa în jurul lumii cu cinci nave elisabetane.

Speranţele oamenilor din Capul Verde

„Capul Verde s-a născut ca ţară prin lupta împotriva multor forme de subjugare. Şi încă avem de luptat. Lupta noastră, chiar dacă e o luptă solitară, ne face să vrem să arătăm lumii cât de important e să nu renunţi la identitatea şi la libertatea ta”, spune João Santos. Se referă la istoria comerţului cu sclavi, care a dat importanţa mondială a arhipelagului în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, la declinul economic sub ocupaţia portugheză din secolele care au urmat şi la lupta de eliberare pe care insularii au dus-o împotriva coloniştilor din vestul Europei.

Arhipelagul a devenit un stat independent abia în 1975. „Nu putem spune că am avut parte de democraţie până în anul 1990, pentru că nu au existat alegeri, iar ţara era condusă de un singur partid. Pentru mine, principalele două momente istorice care au contribuit la formarea identităţii naţionale sunt anii 1975 şi 1990”, spune Julio Rodriguez.

Deşi nu-şi ascund complexul cetăţeanului unui stat cu puteri limitate, fragil şi mai degrabă nevăzut între marile puteri ale lumii, sunt optimiști cu privire la viitorul politic şi economic al arhipelagului. 

„Faptul că suntem o ţară mică nu înseamnă că nu trebuie să fim conectaţi cu alte state. Suntem o comunitate bună, avem sentimente şi valori cu care ne mândrim şi vrem să ne conectăm cu lumea, să ne exprimăm opiniile şi să fim auziţi. De exemplu, noi facem parte din Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest (ECOWAS) şi avem tot interesul să fim o legătură între Africa şi lume”, explică analistul politic.

Bărbatul compară ECOWAS cu Uniunea Europeană şi crede că alianţa de pe vechiul continent poate să fie un model de integrare comunitară şi pentru cei din sudul Mediteranei. „Pentru ca un continent să devină o comunitate, mai întâi trebuie să existe un numitor comun, bazat pe valori precum pacea şi cooperarea. Or, din punct de vedere cultural, există deja acest sentiment comun. Iar Cabo Verde poate să fie o platformă care asigură această integrare”.

Senegal, un alt succes tradițional al Africii

La 450 de kilometri de Capul Verde, pe coasta de vest a Africii, statul Senegal. 18 milioane de locuitori. Aproape 200.000 de kilometri pătraţi, aproape cât România. Oficial, pentru a intra în ţară, e nevoie de certificat de vaccinare împotriva febrei galbene. La vamă însă nu cere nimeni documentul obligatoriu.

Senegal e înconjurat de state pe care comunitatea occidentală le consideră, dacă nu eşuate, cel puţin aflate la o mare distanţă de un standard rezonabil de viaţă: Mauritania, Mali, Guineea, Guineea-Bissau. Dacă Senegalul împrumută ceva de la vecinii săi, e sentimentul fricii pe care îl lasă străinilor.

Orice caucazian cu ochii albaştri e ca un magnet pentru privirile localnicilor. Încă din aeroportul din Dakar, capitala statului, eşti abordat de succesorii africani ai valutiştilor din Bucureştiul anilor 90: „Change, changer, cambio?”.

Îmbrăcaţi în veste reflectorizante, alţi localnici îi îndrumă pe călători, la 10 metri de ieşirea din aeroport, către taxiurile „oficiale”, de altfel singurele maşini galbene, colantate în acest sens. Miza lor pare mai degrabă siguranţa bacşişului decât cea a călătorului.

Taxiul către care sunt condus face mai bine de o oră şi jumătate până la hotel. Aeroportul se află la peste 50 de kilometri de capitală. Alternativa ar fi fost transportul în comun, cu nişte dube de pe care, la viteze de autostradă, vopseaua pare că se dezlipeşte precum tencuiala de pe clădiri. Localnicii circulă cu uşa deschisă şi, dacă înăuntru nu mai e loc, rămân agăţaţi de metalul din exterior. 

„Nu eu sunt puternic. Pistolul meu e”

„Dacă ieşiţi singur din hotel, vă rog să aveţi grijă la hoţii de buzunare”, e primul lucru pe care mi-l spune recepţionerul, înainte să-mi ceară paşaportul pentru înregistrare. Paznicul de la hotel, un localnic sexagenar, poartă la şoldul stâng un pistol în teacă. „Eşti puternic”, încerc să glumesc, arătând către armă. „Nu eu sunt. Pistolul e”, îmi răspunde jovial. 

Omul îşi înţelege statutul pe care-l are pe strada pe care e hotelul, dar nu ezită să meargă el să-mi cumpere ţigări, în loc să-mi arate magazinul aflat la 10 metri. „Cambio?”, mă întreabă şi el, dar se mulţumeşte cu restul de la ţigări.

Sunt în centrul oraşului, dar locul pare că strigă sărăcie din toate clădirile a căror construcție e neterminată de ani buni. Salariul minim în ţară, pentru muncitorii necalificaţi, e 35.000 de franci vest-africani. Asta înseamnă aproape 270 de lei. O pâine costă aproximativ 1,5 lei, un litru de lapte e 13 lei, iar o bere locală la jumate de litru e 5 lei. Preţurile sunt de supermarket. La restaurantul hotelului de 3 stele la care sunt cazat, o cină îndestulătoare pentru două persoane poate uşor să depăşească salariul minim, dacă eşti dispus să bei şi nişte bere. Alcoolul e un pic mai scump într-o ţară musulmană.

Corturi în fața Palatului Prezidențial

Dakar, oraşul cunoscut mai degrabă pentru competiţia automobilistică şi de motociclism off-road, are peste un milion de cetăţeni şi se află pe singura peninsulă din ţară. Localnicii spun însă că ar fi mai mult de două milioane, doar că mulţi oameni nu sunt înregistraţi la Evidenţa Populaţiei.

Există cartiere cu blocuri de sticlă, sunt multe cartiere în care casele, în loc de acoperiş, au doar o pânză de ţânţari, sunt la fel de multe zone în care oamenii deja locuiesc, printre macarale, în clădiri aflate parcă dintotdeauna în construcţie. Chiar şi în faţa Palatului Prezidenţial în care a fost primit preşedintele României, Klaus Iohannis, oameni ai străzii şi-au improvizat corturi de locuit. 

Centrul oraşului e un melanj din toate astea, iar totul e organizat sub forma unui imens bazar. Rămân cu imaginea asta: un tânăr se opreşte pe marginea drumului, unde remarcă un metru neocupat, îşi aşază tacticos rucsacul şi scoate din el trei pantofi – o pereche şi încă un pantof, model diferit. Le pune pe asfalt şi începe să aştepte. Oamenii vând covrigi şi pantofi de piele, nuci şi tricouri cu motive africane, ceai, cafea, dulciuri şi brăţări, basmale şi mâncare „fresh”, ţinută în soare. Vând orice.

Ce înseamnă „boutique” senegalez

„Ça va?”, te întreabă perfect interesaţi toţi cei cărora le întâlneşti, fie și involuntar, privirea. Se vorbesc peste 30 de limbi în ţară, dar majoritatea cunosc franceza, un soi de lingua franca, alături de africana wolof. Un răspuns politicos de tipul „Tout va bien merci” poate înseamna, adesea, o invitaţie pentru partenerul de dialog încă neînceput. „Venez voir ma boutique”, „Come see my shop!” („Vino să-mi vezi magazinul”, n.r.), e continuarea inevitabilă, doar să vezi, nu trebuie să cumperi nimic, artişti africani, tradiţional, e frumos, come see my shop! E o spirală a negoțului pentru care ai nevoie de mult sânge rece şi de multe încercări ca să poţi ieşi.

„Boutique” e şi cearșaful pe care unul şi-a întins pantofii la vânzare, e şi o adevărată fabrică, în care senegalezi necalificaţi cos tricouri la normă, niciunul pe faţă, totul pe dos. Deşi cu buzunarele goale, localnicii tot îţi dau sentimentul că nu eşti decât un sac de bani cu picioare.

„Ce să mai scrie şi jurnaliştii…”

Acelaşi tip de ospitalitate şi pe insula Gorée, unde preşedintele Klaus Iohannis face un tur ghidat. Insula e cel mai tragic loc pe care şeful statului îl vizitează în turneul său african, locul de unde Nelson Mandela a ieșit cu lacrimi în ochi.

Gorée rămâne amintirea unei experiențe umane fără precedent în istoria umanității: comerțul cu sclavi, cu cortegiul său de suferință, lacrimi și moarte, scrie într-o prezentare UNESCO, din patrimoniul căruia insula face parte din 1978.

Mă îndrept către portul din Dakar încă de la prima oră a dimineţii. Sub privirile curioase, dar suspicioase ale localnicilor, merg pe stradă cu sentimentul cetăţeanului izolat de comunitate. Nici măcar cei doi SPP-işti, însoţiţi de două doamne, care stau la coadă să cumpere bilete pentru vaporaşul către insulă, nu-mi răspund la „Bună dimineaţa”, în română. Mă liniştesc la gândul că m-au remarcat doar atunci când, aflaţi în spatele meu, una dintre doamne îşi întrerupe nefiresc de brusc dialogul cu partenerul: „Ce să mai scrie şi jurnaliştii…”.

Politică în Senegal: liderul opoziţiei e arestat, iar jurnaliştii – amendaţi

Dacă pe insula Gorée, în aer liber, nu întâlnesc nicio piedică atunci când mă alătur suitei prezidenţiale şi pot scrie un reportaj pentru public, accesul în Palatul Prezidenţial din Dakar, la întâlnirea celor doi şefi de stat, e imposibil. Pentru autorităţile locale, refuzul accesului unui reporter la o întâlnire de interes public nu e extraordinar. În Senegal, în funcţie de cum îşi fac meseria, jurnaliştii riscă arestări, amenzi şi chiar închisoare. Chiar şi liderul opoziţiei senegaleze, Ousmane Sonko, a fost arestat, iar partidul său a fost dizolvat.

„Autoritățile senegaleze își intensifică represiunea înainte de alegerile prezidențiale din 2024 prin reprimarea drepturilor omului, restricționarea spațiului civic, interzicerea protestelor și reținerea unui jurnalist și a unor personalități din opoziție”, avertiza Amnesty International încă din martie.

Timpul e relativ, uneori inexistent

Într-o ultimă încercare jurnalistică, stabilesc un interviu cu doi foşti studenţi senegalezi în România. Punct de întâlnire: Muzeul Civilizaţiilor Negre, unde e şi o expoziţie de măşti româneşti de la Muzeul Satului. La ora întâlnirii, nimeni. Doar zecile de priviri, deja obişnuite. După o oră în care niciunul nu răspunde la telefon, tot nimeni. După o jumătate de zi în care am înţeles că întâlnirea nu va mai avea loc, primesc un mesaj: „Am ajuns la muzeu”. E prea târziu, explic, am plecat către aeroport. „Dar eu sunt la muzeu, haide”. Pentru relaxare, important nu e doar să anulezi curgerea sistematică a timpului. Ca să ai o viață cu adevărat liberă, nici spațiul nu contează atât de mult.

Urmărește-ne pe Google News