Degrabă m-a adoptat o familie din Tecuci, care a intrat în rând în pas alert, ca la un concurs de alergare. E o coadă kilometrică, temperatura era de 5 grade și apa Bahluiul trimitea fiori de gheață. Ce să fac, să merg mai departe sau să ies din rând? Dar femeia s-a uitat în ochii mei convingător și aproape că mă gândeam că pot să fac și eu asta. Până la primele blocaje, când timp de 40 de minute n-am mai pus un picior în fața altuia. Și frig, și drum lung și mulți oameni. Și parfumul abandonului deja îmi năpădea corpul. „Ești puternică, sus Dumnezeu are putere. Odată ce ți-ai pus în gând, nu poți să dai înapoi”, continuă femeia care a venit din Tecuci, de zece ani încoace, să se închine la moaște. De data asta o însoțește și fiica ei de 19 ani. Amândouă sunt cocoșate de două rucsacuri imense, pline cu tot felul de lucruri care să le ajute peste noapte: haine groase, mâncare, apă, cafea.
Pelerini cu vechime care se întrec în numărul de ore în care stau la coadă
„Vin pentru că sunt operată, sunt bolnavă și aici simt că îmi găsesc alinarea, simt ceva spiritual. Mi-a mai fost rău, am făcut un atac de panică și m-a dus salvarea, mi-a făcut o injecție și m-au adus înapoi la rând”, povestește femeia aventurile altor ani. Asemenea Sfintei pe care a venit să o cinstească de ziua ei, Tincuța a împărțit din hainele ei celor mai zgribuliți. „Ea a fost o femeie care și-a dat hainele bune, se dezbrăca de ele, rămânea și desculță și le dădea la săraci și a fost o femeie sfântă”, mai zice tecuceanca și îmi întinde o felie de cozonac făcut de ea. O înghit tremurând de frig și mă așez în mijlocul oamenilor, unde e mai cald.
Dumnezeu e tot timpul invocat
„Stăm cât vrea Dumnezeu”, „Ajungem cu voia Lui Dumnezeu”, „Dumnezeu e mare”, „Dumnezeu ne dă putere”. O măicuță citește acatiste în liniște.
Subiectul preferat la coadă sunt povestirile din dățile anterioare. Se vorbește mult despre orele la care au stat și valoarea le crește cu numărul lor. 17 ore, 21 de ore, 27 de ore! Ohoho! E și multă autoironie la coadă, se râde mult, se tace și mai mult. O tăcere care merge și ea în rând cu lumea, ca un duh. Tincuța iese pe margine să își ia pumnul de pastile. Apoi scoate o baghetă și mușcă cu poftă. Și atunci încep și eu să mă gândesc cum să evadez. Gândul meu e că o dezamăgesc pe Tincuța, care a investit în mine atât discurs motivațional. Le zic că mă întorc, că vin mai târziu și ies din rând. Deja mă simt prost. Dacă pelerinajul ar fi un semimaraton, atunci eu am abandonat pe la kilometrul patru. Și îmi pare rău.
Patru ore, 14 stâlpi, patru ambulanțe
E ora 12, în patru ore am numărat vreo patru ambulanțe și vreo 14 stâlpi. Am intrat la stâlpul 68 și am ieșit la 54. Oamenii știu de ani buni că ăsta e reperul cozii, numărul de pe stâlp, și îi numără ca pe mătănii.
Pe drum am mai întâlnit grupuri venite din Prahova, Brăila, Timișoara, Constanța, Giurgiu. Bărbații mai trișau cu câte o țuică, femeile se încălzeau cu glume, stând adunate ciorchine. O doamnă dă o replică celor care îi acuză pe pelerini că se îngrămădesc pe 14 octombrie, când ar putea veni în restul anului, racla fiind tot acolo. „Acum este altceva. Și mitropolitul care este aici ne-a binecuvântat, credința este puternică și simți așa un bine, simți că îți dă o putere”, zice femeia sprijinită de gardul jandarmilor. E la stâlpul 27.
Pe Tincuța am întâlnit-o doua zi dimineață la ora 11.00. Ajunsese la stâlpul 1. Își prinsese peste șale un izopren, iar fiica ei avea peste toate hainele o haină plușată. Erau îmbujorate de aerul încă rece al dimineții, dar ochii le scânteiau de bucurie că au reușit și anul ăsta.
CITEȘTE ȘI:
Cumpără cartea de la punctele de difuzare a presei. Cartea costă 14, 99 lei și este recomandată de Libertatea.
Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro