ComenteazăDumitru Tomoni și fiica sa Cecilia ne fac cu mâna de peste „Prut”, cum numesc ei pârâul ce-i desparte de strada principală. Bărbatul de 66 de ani din Densuș și familia sa țin un obicei străvechi de 1 mai, zi sinonimă cu grătarele și cu petrecerile câmpenești pentru majoritatea românilor. Dar în satele de deal din Țara Hațegului, într-un colț de Hunedoară, ziua are altă însemnătate.
Armindenul – sau Armindeniul – i se spune unui copac curățat de crengi, dar este și numele sărbătorii despre care se zice că aduce primăvara adevărată. În satul lui Nea Dumitru, o ramură sau un pom tânăr este adus la poartă și lăsat acolo un an. I se mai spune și ziua pelinului sau bețivului și indiferent de sat, se celebrează pe 1 mai. Pregătirea începe cu o seară înainte.
Tot obiceiul ne este descris, pas cu pas, de Nea Dumitru, un povestitor desăvârșit.
„M-am lovit de-un gard de 66 și de-acum văd numai râpa, în jos”, face haz de necazul bătrâneții. Spune de cei tineri că de orice gard s-ar lovi, văd încă la deal.
A cântat la biserica de piatră ce urmează să intre în patrimoniul UNESCO
Povestește în timpul ritualului de sărbătoare. La poarta casei, Dumitru își aduce scara de nădejde pentru a desface vechiul arminden. E legat în două locuri cu două sârme.
„Domnul Iisus a fost prigonit. Și nu s-o oprit prigoana până el n-a avut doi sau trei ani, cât timp au vrut să-l omoare. Și-atunci s-au înțeles oamenii să pună la fiecare poartă câte un pom, smochin, ce era la ei. Ca și cum era marcat că fusese verificat. Și la poarta aia nu intrau. I-au indus în eroare pe prigonitori. Și așa s-a păstrat de-atâția amar de ani”.
Copacul din legendă e „armindenul” din bătătura densușenilor.
„Iertați-mă, sunt emoționat”, spune el și îi curg câteva lacrimi. „Am lucrat la două biserici, aici, în sat și la Ștei, celălalt sat din comună. Am fost cântăreț la biserică ani de zile. Când vorbesc despre Hristos, în mine are loc o spovedanie lăuntrică, îmi vine să plâng”.
Biserica din sat este celebra „Sfântul Nicolae”, construcție de piatră ce datează de acum 800-900 de ani, ridicată pe fundația unei construcții de prin secolul al IV-lea. Este propusă pentru a deveni sit UNESCO și atrage mii de turiști anual.
Când se făcea pâinea
Cu armindenul vechi pe care îl desfac de la poartă se pornea primul cuptor de pită. „Se aprindea focul în cuptor la prima pâine din mai. Pâinea se făcea sâmbătă pentru toată săptămâna. Și cu ăsta se pornea focul pentru pâine. La urmă venea ăstalaltu. Noi o să facem ca atunci, numa cuptor de pită nu mai avem, o să facem focul în sobă”, râde Dumitru.
Ia copacul uscat în spinare, și, cu puțin ajutor, îl taie din câteva mișcări la țârculă (n.r. – fierăstrău circular).
Acum trebuie să îl înlocuiască cu armindenul nou. Copacii îi ia de sus, de pe deal, „unde avem o bucată de pădure”. E o zonă bogată în mesteceni. Anul ăsta punem tradițional, mesteacăn, anul trecut n-am avut decât salcă (n.r. – specie de salcie).
Dacă nu găseam mesteacăn, puneam orice. Ori veneați, ori nu veneați, noi tot puneam.
Dumitru Tomoni, sătean din Densuș, Hunedoara:
Mai lipsesc două lucruri. Generațiile vechi legau un săculeț cu tămâie în vârful copacului nou. Apoi, seara se făcea o întâlnire la căminul cultural, iar cu banii strânși de la săteni se plăteau muzicanții.
Ziua de „nedee”
În urmă cu mulți ani, ziua de 1 mai era numită nedee, pronunțată „negee”. De la „să ne deie”.
Varianta cu „g” fiind cuvânt împrumutat de peste deal, din Banat. „Noi veneam la dumneavoastră, dumneavoastră veneați la noi. Uitați, acum e verișoara mea aici, Mihaela, venea la noi, apoi mergeam la ea la cină. Era așa, «nedee», să ne deie”, spune și Cecilia.
Tatăl ei o completează. „Și atunci nu era ca acum, că vii, mâncat, ai plecat. Se petrecea, se juca, dacă era și vreo fluieră…”. Iar bărbatul trage o concluzie plăcută. „Uite, de exemplu, voi ne-ați venit acum direct de la București de nedee”. Râdem.
Balamale, resuscitări și executări silite
Nea Dumitru ne îndeamnă cu o țuică, iar Cecilia pune pe masă o farfurie de pancove, gogoșile pudrate din sud-vestul țării. Un mix de grai ardelenesc, bănățean, cuvinte din sârbă și din maghiară se amestecă în buna dispoziție a serii.
Când îl întrebăm cu ce se mai ocupă, nea Dumitru spune că e pensionar, însă are o viață întreagă muncită pe șantier. Se simte încă în putere, iar zilele mai lucrează prin sat. Chiar dacă a fost operat la mână, „unde am un fier la cot”.
-Tijă, nea Dumitre?
-Nu tijă, balamale!
Mai mult, în spatele curții spune că are un atelier de „resuscitare și executare silită”.
„Adun de la oameni din sat diverse obiecte pe care încerc să le repar. Pe unele reușesc, alea sunt resuscitate. Să le dau o întrebuințare nouă. Altele nu, chiar dacă încerc. Alea sfârșesc sub topor. Sunt executate silit”.
În curtea micuță din valea verde a Densușului se râde iar. Se lasă seara și-n sat apar, și în alte porți, mestecenii. Din casă în casă, muzica populară de graniță, Banat – Ținutul Pădurenilor – Țara Hațegului, răsună lin, pe același portativ cu vântul ce leagănă frunzele.
Într-o mare de verde, copacii puși la porți ar trece neobservați, de parcă au fost dintotdeauna acolo. La fel de discret cum trece armindenul prin gălăgia anului 2022.
La noapte se dă ora înapoi. Vezi cum trece România la ora de iarnă 2024!