16 comentariiComuna tulceană are în jur de 2.000 de locuitori și o lungă istorie, întinsă până în Evul Mediu, despre care ați putut citi în Libertatea.
Drumul până la fluviu, de 6 ianuarie, a intrat în tradițiile comunei. E una dintre puțin numeroasele ocazii în care comunitatea se reunește și merge într-o singură direcție, cu pasul hotărât, în baston, în cărucior, cu remorca, mașina personală, tractorul, șareta sau căruța. Anul acesta, în jur de 500 de oameni au participat la eveniment.
În marș pe lângă cetate
După liturghia ținută în biserică, credincioșii s-au încolonat în urma preotului, dascălului și a primarului Tănase Ion, care a purtat o panglică tricoloră peste scurta de iarnă. În jur de 200 de oameni, de toate vârstele, au parcurs cei trei kilometri pe jos, în alai, pe marginea șoselei. Să duci la capăt acest traseu reprezintă o probă de evlavie pentru bătrânii satului, care se încurajau unii pe alții, ținându-se de braț: „Hai, că ajungem! Dar la întors, ne urcăm în remorcă!”.
Din când în când, părintele ordona o pauză și le explica sătenilor, în live pe Facebook, despre ruinele cetății străvechi Beroe, aflate pe un deal din zonă, și despre sărbătoarea Bobotezei. Pauzele erau bine primite de audiență. Alaiul răsfirat pe drum avea ocazia să redevină compact. Nimeni nu era lăsat să rătăcească în urmă.
Cei cu mașini și atelaje au ajuns, firește, mai repede, și au așteptat, în luncă, sosirea convoiului pedestru.
Pe o remorcă, a fost amenajată o tribună cu sonorizare, pentru serviciul religios, și cu butoaie mari, de plastic, pline cu apă și dotate cu robinet. Accesul în remorcă se făcea pe o scară din lăzi goale de bere. Oamenii s-au strâns cerc în jurul remorcii când a urcat acolo preotul Ionescu. Părintele le-a explicat de ce e bine să păstreze liniștea și apoi a început slujba de sfințire a apei. „În Iordan, botezându-Te Tu, Doamne…”.
„Iordanul”, precizase preotul, în prealabil, „să știți că nu e cât Dunărea noastră, e mai mic de jumătate, chiar mai mic, ca lățime. Un mal este în Israel și unul în Iordania”.
Mulțimea s-a strâns și mai tare lângă scenă, când părintele a muiat buchetele de busuioc în apă și a stropit în dreapta și în stânga. Stropi generoși cădeau și pe telefoanele cu care participanții se străduiau să înregistreze momentul.
O baie în fluviu
Apoi preotul s-a îndreptat spre ponton și a urcat într-o barcă, pe care luntrașul a dus-o la câteva zeci de metri distanță de mal. Patru bărbați în costume de baie s-au înscris în concursul de prins crucea. Când părintele a ridicat căciula, concurenții s-au așezat pe poziții, încordați ca înotătorii pe muchia bazinului.
Crucea de lemn a făcut o voltă scurtă prin aer până în valurile verzui. Primul care a ajuns la ea a fost tânărul Viorel Băluță, care a ridicat-o cu mâna dreaptă, spre părinte și apoi spre sătenii care aplaudau printre răchitele de pe mal.
Anul acesta, preotul Ionescu a cumpărat de la un magazin de articole sportive trofee pentru concursul de prins crucea și pentru întrecerea călăreților, care a urmat. În timpul slujbei, o cutie a circulat printre enoriași, ca să se adune donații în bani pentru premianți, pe lângă cupe și iconițe. S-au strâns 2.600 de lei, pe lângă care a donat și primarul, separat, bani și șampanie pentru câștigători.
Festivitatea de premiere a fost una rapidă, întrucât, în ciuda vremii de primăvară, competitorii începuseră să tremure și să-și revendice hainele lăsate în grija rudelor și prietenilor.
Însoțit de doi copii care cărau un potir cu agheasmă, preotul a binecuvântat apoi fiecare mașină și alt vehicul adus de proprietari special în acest scop. Unele automobile aveau capota ridicată, pentru ca buchetul de busuioc să stropească și motorul. Tinerii se rugau de preot să le dea „o crenguță”, să pună sub parbriz. Unii șoferi erau mustrați cu blândețe, sub ploaia de agheasmă, că „o dată n-au venit la biserică”. „De peste 20 de ani slujesc aici și tot «părințele» îmi zic”, a observat amuzat preotul, împărțind busuiocul și binecuvântările.
Botezul cailor
Au fost stropiți și caii, slabi, murdari de noroi, nețesălați, cu cozile înnodate, cu zăbale din lanț de fier și hamuri atât de uzate, că păreau piele din pielea scrisă de bici a animalului. Căruțele și șaretele, vopsite în culori vii și așternute cu pături, arătau mult mai îngrijite decât forța lor motrice.
Centrul atenției s-a mutat apoi spre vatra satului, pe un câmp agricol, unde s-a ținut întrecerea ecvestră.
Prima cursă a fost câștigată de cai veniți dintr-o altă comună, Cerna, de la un complex turistic. Concurența a fost considerată nedreaptă de oamenii din Ostrov, pe motiv că ei nu au cai de rasă.
„Nici caii noștri nu sunt de rasă, sunt cumpărați de la stăpâni care-i maltratau. Caii noștri sunt bine îngrijiți și nu știu de bătaie”, au explicat oaspeții din Cerna. Argumentele și îndemnurile la pace ale preotului nu i-au convins pe competitorii din Ostrov, care au decis să mai alerge o cursă „numai cei din comună”. Deși caii erau obosiți, pentru că terenul moale le solicită mai mult picioarele, au mai alergat o tură.
Primii trei sosiți au primit trofee, bani, iconițe, iar de căpestrele cailor au fost prinse ștergare, să se știe că sunt campioni. „S-a dus și Boboteaza. Bine că am făcut drumul, anul ăsta, că prea ne-am înrăit cu toții”, s-a confesat o bătrânică tovarășei sale de vorbă.
Deși cursele se terminaseră și lumina începuse să scadă, oamenii au mai stat așa, laolaltă, pe marginea parcelei de grâu. Călăreții își dansau caii sau dădeau ture într-un manej închipuit. Câștigătorii primeau felicitări dintr-o parte și alta. Iar părinții își ridicau copiii pe umeri, să prindă dintr-un unghi cât mai bun orice s-ar putea întâmpla în jur.