ComenteazăCăminul C al Universității e unul dintre cele care s-au transformat în casa refugiaților ucraineni. E 1 martie și pare că e 1 octombrie, ziua în care studenții vin să ocupe camerele de cămin. Dar studenții sunt voluntari acum, iar camerele de cămin sunt ocupate de refugiați ucraineni, majoritatea femei și copii.
Zeci de oameni merg dintr-o parte în alta, îmbrăcați sport, cu geci groase pe umeri. Unii așteaptă să plece la aeroport, alții mănâncă o masă caldă. Câțiva dintre cei cazați aici au și câini de talie mică sau pisici cu ei. Unii vorbesc la telefon, alții așteaptă să primească informațiile traduse de studenți în limba lor; câțiva se îmbrățișează și plâng.
Pe scări, aleargă, ca în recreația mare, zeci de copii. Alții, mai mici, fac primii pași pe holurile căminului, flancați de mame și surori mai mari. Căminul are trei etaje, iar pe holurile fiecăruia sunt amenajate mese cu produse de igienă și mâncare. Baxuri de ape și sucuri. Caserole cu mâncare gătită. Sandvișuri. Conserve. Borcane cu hrană pentru bebeluși. Dulciuri. Saci de haine. Teancuri de lenjerii de pat și pături. Uscătoare cu rufe proaspăt spălate. Papuci de casă. Flori și mărțișoare.
Mai sunt și locuri care arată ca o grădiniță plină de jucării. Păpuși Barbie. Plușuri. Cărți de colorat.
Camera 209
Copii: Zlata, 8 ani, Eva, 10 ani, Polina, 17 ani
Părinți: Alina, 42 de ani, Sasha, 46 de ani
Cei cinci dorm în patru paturi de cămin. Cum intri în cameră, sub geamurile mari au unit două paturi. Pe marginile camerei mai sunt încă două. Pe jos, sacoșe cu alimente și haine. Sasha și Alina se așază pe câte un scaun și povestesc calm cum au trăit de joi încoace.
Au plecat din Ucraina vineri, 25 februarie, la ora 4 dimineața. La o zi după ce forțele militare ruse au atacat Ucraina. Cei cinci vin din Odesa, orașul în care trăiau. Au pornit în călătoria cu destinație încă necunoscută împreună cu niște prieteni care au o dubiță. Înainte de război, erau o familie liniștită, doi părinți și trei fete care nu ieșiseră niciodată din țară împreună. Cei doi părinți lucrau la un atelier auto din oraș.
Viața așa cum o știau a luat sfârșit joi, când Odesa a fost bombardată. Vineri a fost liniște în oraș, dar alarmele interioare se declanșaseră deja. Subsolul blocului în care locuiau nu era pregătit pentru a deveni buncăr. Pe lângă mizerie și cabluri, nu exista nici aerisire.
Am luat hotărârea să plecăm din oraș, pentru că dacă rămâneam acolo nu aveam unde să ne ascundem de bombe.
Sasha:
Sasha este unul dintre puținii bărbați sub 60 de ani care au reușit să plece din Ucraina. Au ocolit pentru a ajunge la un punct de frontieră cu Moldova unde li s-a spus că grănicerii îi lasă să treacă, pe jos, pe bărbații cu copii în brațe.
„Domnul spune că nu au avut probleme, pentru că au trei copii”, traduce Ana, o studentă care e de câteva zile voluntară aici, în căminul din Galați.
„Au spus că, dacă trec în partea asta și ajung în România, vor fi în siguranță și atunci vameșul le-a intrat în situație (a empatizat cu povesteaa lor – n.r.)”, continuă fata. Mai mulți vameși lasă și tații să treacă împreună cu familiile lor, dacă au trei sau mai mulți copii, povestesc oamenii.
Ana, 24 de ani, este din Republica Moldova și face un masterat la Galați. S-a oferit voluntară și ajută cu ce poate, din proprie inițiativă. În ultimele zile a tradus pentru refugiații din Ucraina. Cuvintele traduse în limba lor vin cu sentimentul că nu sunt singuri. În camera 209, traduce povestea celor cinci și din când în când îi curg lacrimile.
Ruta: Ucraina – Republica Moldova – România
Din Ucraina, au trecut în Republica Moldova, unde au stat o noapte, apoi au venit în România.
Când au plecat de acasă, au luat niște haine, mai ales pentru copii și, pentru că aveau spațiu în mașina prietenilor cu care au călătorit, au împachetat și saci de dormit, și saltele gonflabile, să aibă măcar cei mici, în cazul în care era necesar să doarmă în mașină. „În primul rând ne-am gândit la copii”.
Au plecat fără să știe exact încotro, nici când se vor întoarce. Din Galați vor să plece în Polonia, unde au niște rude, însă este o problemă: unul dintre copii are doar certificat de naștere, nu și pașaport; de aceea așteaptă informații oficiale, să afle dacă au voie să treacă așa în Polonia. Se gândesc să se stabilească un timp acolo.
Nu știm ce o să fie mai departe, dar căutăm soluții ca să putem trăi mai departe. La ce situație e în Ucraina, nu cred că ne putem întoarce curând.
Ajunși în România i-a lovit vremea rea. Grade cu minus și ninsoare. „Aici s-a dovedit să fie mai rece decât în Odesa. Toate hainele de pe noi sunt primite de aici”, explică Alina și repetă iar spasiba, mulțumescul pe care îl rostește la fiecare câteva cuvinte. E un cuvânt care nu are nevoie de traducere și nici să fie verbalizat, se înțelege din priviri.
De la declanşarea războiului, până la data de 28 februarie, ora 0.00, la nivel naţional, au intrat în România aproximativ 89.000 de cetăţeni ucraineni şi au ieşit 50.000. Conform UNHCR, peste 600.000 de persoane au părăsit Ucraina în ultimele șase zile.
Cea mai frumoasă zi în altă țară
Pe holurile căminului, copiii și-au refăcut colecția de jucării și dulciuri. „Ieri alergau pe hol și spuneau că e cea mai frumoasă zi din viața lor”, spune Alina cu lacrimi în ochi. Eva se pune în poalele mamei și o îmbrățișează. Zlata se așază pe pat, lângă ele, și se joacă pe telefon. Polina se odihnește pe paturile de sub fereastră.
Sunt încrezători. Și înainte să ajungă la vamă, pe partea românească, se întrebau oare încotro o să o apuce. Acolo i-au întâmpinat voluntarii și i-au adus la cămin. „Mulțumim României pentru ospitalitate și pentru că ne oferă mâncare și adăpost”, spun cu toții din camera de cămin din Galați. Cât despre ce urmează, „ăsta este drumul nostru acum”, zic resemnați.
Cele două fete mai mici merg în camera alăturată, unde sunt prietenii lor cu care au călătorit din Ucraina. Se joacă împreună. Pe unul dintre pereții camerei e desenată harta lumii și fetele arată cu degetul unde e casa lor.
Camera 303
Două surori.
Mama: Tatiana, 35 de ani, soțul e la muncă în Italia.
Copii: unul de 2 ani jumătate, 15 și 17 ani.
Mama: Svetlana, 40 de ani, soțul e la muncă în Polonia.
Copii: 9 și 16 ani.
Cele două mame împreună cu cei cinci copii au ajuns la cămin, luni, 28 februarie, la prânz. Când au plecat din Ismail, în oraș sunau alarmele. Au venit cu autocarul și apoi cu feribotul. N-au avut timp să se gândească nici la ce lasă în urmă, nici spre ce merg.
Au încropit singurul plan care e o opțiune pentru ele acum: vor să plece în Polonia, vineri dimineața. Până atunci vor sta la cămin. Soțul Svetlanei abia așteaptă să se reunească. „E clar că își face griji, dar deja a găsit o locuință unde putem sta cu toții”, spune femeia. Tatiana ar vrea să ajungă în Italia, la soțul ei, dar deocamdată nu au pașapoarte și nu pot face asta.
Marți dimineață, prima zi în care s-au trezit în România, orașul lor natal, Ismail, a fost bombardat. Aceeași dimineață în care, în cămin, s-au trezit cu flori oferite de voluntari de 1 martie. La fel ca toți cei de aici, și ele spun des, cu lacrimi în ochi, că nu se așteptau la atâta ospitalitate.
De pe holul din fața camerei lor de la etajul al doilea, Tatiana pleacă un etaj mai jos, să se joace cu cel mic, în vârstă de 2 ani și jumătate, când băiatul nu se mai oprește din plâns. Are o vestă galbenă și obrajii bucălați i se fac roșii imediat de la lacrimile de copil.
Înainte să plece, s-au adăpostit în subsolul blocului
Băieții mai mari au fost ajutorul lor acasă, cât timp s-au adăpostit în subsol. Ei au amenajat locul, s-au asigurat să fie mamele și frații mai mici bine, au făcut cumpărături de urgență.
Cele două mame le-au promis copiilor că vor fi în siguranță, iar când au trecut vama și au ajuns în România le-au spus: „Gata, fiți liniștit, acum suntem în siguranță”. „Da, mamă, sunt în siguranță”, a repetat băiatul de 9 ani cuvintele Svetlanei.
Unicul gând e ca în Ucraina să se termine totul și toți de acolo să fie bine. Noi nu avem nevoie de nimic, aici e totul.
Svetlana: