6 comentarii„A plâns ea, am plâns și eu!”
Cu două zile înaintea triumfului, Adriana, 25 de ani, ratase podiumul „la un cioc de barcă” în finala la 4 rame. „Nu o mai puteam opri din plâns”, povestește tatăl ei. „A plâns ea, am plâns și eu, cum să nu plâng?”. Ilie Ailincăi, 60 de ani, nu pare genul impresionabil. Are în jur de doi metri înălțime, spatele lat, brațele lungi, de uriaș. A lucrat ca mecanic auto și ca șofer de TIR.
Soția lui, Mariana, 51 de ani, are, de asemenea, o statură impunătoare. E zveltă și blondă, genul de persoană care luminează încăperea când intră.
Mariana e din Munteni, Ilie e din Văleni, comune aflate la câțiva kilometri de orașul Vaslui. „A fost dragoste la prima vedere. Bine, îi cunoșteam familia, ne știam, așa, de mult. Am căutat o fată ambițioasă, serioasă”, își amintește tatăl Adrianei. „Ne-am văzut de câteva ori, ne-am plăcut, ne-am luat”.
„Moșită” de polițistul satului
Cei doi soți și-au întemeiat un cămin în Văleni, sat cu aproximativ 2.800 de locuitori. Întâi s-a născut băiatul, Daniel Dumitru. La cinci ani distanță, a apărut pe lume și Adriana.
Era în noaptea de 10 spre 11 aprilie 1999. „Noaptea de Înviere. Ne pregăteam să mergem la biserică. Și-apoi când am ajuns la poartă, m-am întors cu soacră-mea înapoi… Am zis că nu mai pot, mi-e rău deja, «Ei, atuncea, du-te tu acasă, că eu mă duc la biserică…». Pe urmă o mers el, bărbatul, cu mine la vale. O sunat întâi la dispensar…”, spune mama sportivei.
„Am sunat la Salvare și Salvarea n-o răspuns… Ce-or fi zis, cine ne mai deranjează în noaptea de Înviere?”, completează domnul Ailincăi.
„Și-apoi asta a fost… Am născut pe scările… Exact cum coboram cele trei, patru trepte cum îs la Poliție. Acolo-așa am născut-o…”. Alertat de tatăl Adrianei, șeful de post din Văleni a scos mașina în stradă. Tot polițistul a tăiat, cu un foarfece, cordonul ombilical. Apoi mama și bebelușul au fost transportați la spitalul din oraș.
„De aceea, a avut tot timpul Adriana noastră un noroc al ei, că s-a născut de Înviere!”, afirmă domnul Ailincăi.
Paharul cu lapte proaspăt muls
Casa unde a copilărit campioana se află pe o culme de deal. Are tot ce se cuvine unei case de gospodari: vaci, viței, cai, căruță, pui de găină, rațe, porci, câini de pază. Grajd, fânar, hambar și alte acareturi. Apoi grădină cu legume, pruni, meri, zarzări.
Când era mică, își amintesc părinții, Adriana își aducea paharul la muls vaca, să bea laptele cât mai proaspăt. „Noi ne producem totul, curat, fără chimicale. Și mâncarea noastră, și cu ce hrănim animalele. Doar făina și zahărul le cumpărăm, atât”, spune doamna Ailincăi.
Din când în când, oamenii din Văleni au parte de o priveliște inedită: Adriana și soțul ei, Constantin Adam, tot canotor, ducând vacile la cireadă. „Dacă n-am ști cine sunt… Când îi vezi, așa, zici că-s niște oarecare, de la țară”, comentează un vecin mai vârstnic.
„Mă ruga s-o iau cu mine, în Spania. Se urcase în valiză”
Când tatăl Adrianei n-a mai putut face efort, din cauza unei boli, și n-a mai putut urca pe TIR, rutina familiei Ailincăi s-a schimbat. Cei doi soți s-au sfătuit și au decis ca mama să meargă în Spania, să muncească în agricultură, ca sezonier, iar tatăl să stea acasă, cu copiii.
„Avea 5 ani Adriana când am plecat prima oară. Am stat trei luni, m-am întors. Și când mă pregăteam să plec iar, plângea și mă ruga s-o iau cu mine, în Spania. Se urcase în valiză. Plângea, Doamne, ce mai plângea și mă ruga”.
Apoi, când Adriana trecuse în clasa a VII-a, la școala din Văleni a poposit un antrenor, în căutare de talente la canotaj. Antrenorul, pe nume Eugen Stoiciu, a măsurat, a testat și a selectat elevi potriviți pentru acest sport. „Adriana a corespuns”, spune tatăl ei. „Eu eram la vie, soția mea era în Spania. Antrenorul mi-a zis că o să ajungă fata campioană olimpică. Măcar campioană națională, am zis atunci”.
Tatăl – caiacist, mama – handbalistă
Trecuseră mulți ani de când, la rândul lui, Ilie Ailincăi fusese măsurat și legitimat la un club de caiac-canoe. „Am făcut sport până prin 1982. Tot așa, îmi ziceau că o să ajung la Olimpiadă, la Los Angeles, în America. Erau mulți buni în lot atunci, și Patzaichin, și Dîba, și Toma Simionov. Dar trebuia să și lucrez, să merg la serviciu, să mă și antrenez. După o vreme, am renunțat”.
Mariana jucase handbal la un club din Vaslui. Dar, la fel, presiunea de a-și câștiga traiul a fost mai puternică decât visul de a lua medalii. Sau poate a lipsit încurajarea de-acasă, fie și simbolică. Sau încurajarea de orice fel, din orice parte. Soții Ailincăi s-au gândit, întâi, că băiatul lor cel mare o să facă sport. Dar Daniel a avut un accident, în urma căruia s-a ales cu mâna ruptă.
Acum antrenorul venit tocmai din Bărăgan deschidea pentru Adriana ușa închisă de timpuriu pentru fratele ei. Domnul Ailincăi a împachetat lucrurile fetiței și, cu ea de mână, a schimbat două microbuze, unul până la Bucur-Obor și unul până la Călărași. Copila a fost înscrisă la un gimnaziu din Călărași, cazată într-un internat și legitimată la clubul sportiv din oraș.
„O vedeam o dată, de două ori pe an”
Timp de 12 ani, Adriana și-a văzut familia „o dată, de două ori pe an”, de sărbători, de Crăciun și de Paști. „De-atâtea ori, plângea și spunea că vrea să se întoarcă acasă, că nu mai poate. Îi luasem telefon, că apăruseră telefoanele mobile. Când se întorcea de la antrenament spre cămin, trecea printr-o zonă mai periculoasă, așa. Și ținea telefonul la ureche, se prefăcea că vorbește cu noi, să nu se lege nimeni de ea”, spune doamna Ailincăi.
Clubul asigura casă, masă și bază de antrenament. Dacă mai era nevoie de altceva, echipament, bani de deplasări, contribuiau părinții. „Fără cheltuială nu se poate!”, ridică din umeri domnul Ailincăi.
Fratele Adrianei lucrează și el în Spania, tot la cules. În perioada asta, acolo e. Ne putem imagina că, în vreme ce sora lui vâslea pentru aur la Paris, un moldovean cu înălțimea peste medie îi ținea pumnii, undeva, pe câmpurile din Canaria.
Camera campioanei
Daniel și mama lui merg la muncă în străinătate cu rândul, să nu rămână tatăl singur acasă. Când se întoarce băiatul, pleacă doamna Ailincăi. Din banii câștigați în străinătate, familia și-a amenajat casa, care acum e trecută pe numele băiatului. Și-au pus instalație proprie de apă și de canalizare, centrală, gresie, faianță, să aibă confortul unei case de la oraș.
O cameră este pentru Adriana: un pat, cu un urs de pluș, un șifonier, icoane și un suport pe care stau agățate medaliile, în ordine, argint, aur, la mijloc, și bronz. Când mama își trece mâna prin ele, medaliile sună ca niște clopoței de vânt. În vitrinele din casă au fost depozitate diplomele, trofeele, ecusoanele de concurs. „A fost credincioasă tot timpul. Se închină înaintea probei. S-a închinat și-acuma”, spune domnul Ailincăi.
„Ambițioasă de mică, să nu fie în urmă. Să fie prima. Dar multă muncă, mult stres, multă grijă și mult plâns, mai ales plâns, până a ajuns unde vrea ea”, adaugă soția lui, cu ochii la peretele cu medalii. Înainte de-a pleca la Călărași, Adriana era „nelipsită din grămada de băieți, la joacă”. La școală, diriginta o punea să păzească clasa, pentru că o ascultau toți.
Acum oamenii din Văleni își amintesc de ea ca de „fata aceea înaltă”, care se filma și posta apoi pe Facebook cum mulge vaca. „«Ce-or zice fetele celelalte când or să te vadă așa?», am întrebat-o. Și ea a răspuns: «Păi, ce să zică? Fetele știu că sunt de la țară, nu e nici o rușine»”, povestește tatăl.
„Iote, a lu Ailincăi e în mijloc!”
La 2.484 de kilometri distanță de Paris, vecinii familiei Ailincăi au intrat în spiritul olimpic încă de la primele probe cu români.
„Cât am băut pentru Popovici, când o luat medalia… Nu m-am mai trezit…”, exclamă, cu mâna la piept, un domn cărunt, cu pălărie de fetru. „Dar pentru Adriana ai băut? N-ai băut!”, îl mustră râzând tatăl sportivei. „Pe cuvânt! Am băut, cum nu…”, se apără vecinul. „Nevastă-mea, baba, s-a uitat și ea la cursă. Îmi spunea: «Băi, iote, a lu Ailincăi e în mijloc, e în mijloc…» O cunoștea…”.
„Bravo ei, bravo, Adriana! O să-i pregătim o surpriză când vine acasă!”, ține să transmită și vecinul de vizavi, din pragul unei porți decorate cu frunze de fier. „Era bun și argintul”, explică un alt sătean, „dar tot mai bun aurul. Îi mai bun când mănânci o bucată de carne sau când mănânci o fasolă? Carnea tot îi mai bună ca fasola. Așa și ea, o vrut mai bine”.
„Lumea din Văleni, majoritatea, se bucură pentru Adriana. Dar lumea de la Primărie n-o stimat-o deloc”, declară tatăl sportivei. E umbra dezamăgitoare din tablou: de la autoritățile locale, Adriana „n-a primit nici o cană de apă, nici un buchet de flori. E ca și cum n-ar fi câștigat nici o medalie”.
Nici un telefon de felicitare, nici o vorbă de încurajare, nimic. „O fi invidie, nu știu. Asta e… Ei, dacă ar face premiere, trebuie să mai taie din bugetul lor… Consilierii au avut ședințe de atâtea ori, atâția ani… Nu ne considerăm comună săracă. Dar, cum să spun eu, nu le-ajung lor banii! Mai bine să lase așa. Ca și cum nu s-a-ntâmplat nimic”.
Planuri cu poale-n brâu și lăutari
Despre surpriza pe care familia și consătenii i-o pregătesc Adrianei nu putem deconspira prea multe. De la Paris, sportiva s-a dus la Campionatele Naționale de canotaj, abia apoi acasă, lăsându-le celor dragi timp de gândire și de organizare. Știm atât: un vecin a propus ca tatăl Adrianei să taie un vițel sau chiar amândoi vițeii și să îi facă fetei încă o dată nunta, „cu lăutari”, de data asta, la ea în sat. Că și-așa a avut lună de miere scurtă, de câteva zile.
Singurul lucru cert e că mama a așteptat-o pe campioană cu plăcinte cu multă brânză – poale-n-brâu, „de care-i plac ei”. „Am susținut-o și noi de acasă. Păi, cum, dacă n-o susții… Hai, mamă, tu chiar acu te lași, când îi mai important? Trebuie să mergi înainte, să lupți în viața asta! Că dacă nu lupți, nu rezolvi nimic!”.