1 comentariuÎn martie, la Suceava, a fost inaugurat, cu secretari de stat, comisari europeni și toată floarea presei românești și străine, hubul umanitar oficial al României. Acolo se strâng și de acolo pleacă ajutoarele oficiale pentru Ucraina. Din 9 martie, acela este locul pozelor oficiale, de acolo se mulțumește societății civile, acolo vin ambasadorii pentru gesturi simbolice.
La 342 de kilometri în linie dreaptă și 433 de kilometri pe drumurile contorsionate ale țării se află un alt hub. Celălalt.
Discret, păzit de 7-8 dulăi blajini și flocoși, iară nu de jandarmerie, promovat mai mult de presa internațională decât de cea românească. Hubul umanitar din Tulcea, poate mai apropiat de granița ucraineană decât cel din Suceava, vital pentru sudul țării vecine, un hub pus pe picioare nu de stat, ci de oameni. Și ce oameni, și ce povești.
Îl cheamă Anastase. I se spune Tase
În curtea lui au aterizat primii refugiați ucraineni care au trecut granița de pe Dunăre pe 24 februarie. E primarul Isaccei, singura localitate din județul cu cea mai lungă graniță româno-ucraineană în care există un punct oficial de trecere a frontierei.
În vremuri de pace, un bac trecea la fiecare 3 ore dintr-o parte în alta, între România și Ucraina, între Isaccea și Orlovka și invers, transportând cam zece TIR-uri, trei-patru autoturisme și, uneori, câțiva pietoni.
În dimineața zilei de 24 februarie 2022, bacurile care veneau din Ucraina au început să fie pline mai ales cu oameni. 300-400 la o traversare, înghesuind mașinile mici, și ele numeroase. Înapoi bacurile plecau goale, dar de venit veneau înțesate de oameni. Non-cetățeni UE, fugind de război înspre o țară luată pe nepregătite. Primitoare, înduioșată, dar surprinsă și lipsită de proceduri.
Umanitatea a ieșit, la început, dintr-un portbagaj de Logan
Tase e când de partea asta a frontierei, când dincolo de bariere. Face asta din 24 februarie, de la primul bac plin. Nu i-a trebuit mult să înțeleagă că oamenii ăia care au plecat cu o valiză-două sau uneori doar cu o sacoșă s-ar putea să aibă nevoie de un ceai cald, de o cafea, de ceva de mâncare, de…
Acolo, pe malul Dunării, la temperaturi care coborau frecvent sub zero grade, sub un vânt tăios, am văzut live primele tarabe cu ceea ce mai târziu aveam să numim ajutoare pentru refugiați.
Până să reacționeze oricine altcineva, Tase, primarul, îi mobilizase pe angajații primăriei și se organizaseră. Cumva, germenii hubului din Tulcea au înmugurit acolo, pe betonul turnat cu bani europeni la trecerea pe bac Isaccea-Orlovka. De la un portbagaj de Logan s-a trecut rapid la o dubiță, de la dubiță la corturi, de la corturi la TIR-uri și garnituri de tren, două și uneori trei depozite, mii de tone de produse.
La Isaccea este și astăzi un trafic neobișnuit, numai direcția s-a schimbat. Nu prea mai intră refugiați în România, în schimb, ies sute de TIR-uri în fiecare zi, ducând în Ucraina mărfuri de primă necesitate, combustibili, ajutoare.
Primarul a mai apucat să doarmă nopțile, între timp, nu știu cât de des mai trece prin vamă, dar știu că în prima lună era nelipsit. „Nu văd de ce aș lăuda un primar pentru că a făcut așa ceva”, îmi spunea, la un moment dat, o colegă din presă. „În definitiv e treaba lui, nu-și face decât datoria!”. Poate că sunt trecute și situațiile astea în Codul Administrativ, poate nu. Doar că eu nu laud. Povestesc.
I se spune Tase.
Îl cheamă Cristian. I se spune Goro
Pe 25, ușor după prânz, i-am văzut dubița de la restaurant în parcarea trecerii pe bac din Isaccea. Are un restaurant pescăresc în Tulcea, chiar pe faleză. Avea. L-a deschis în 2019, i l-a închis și i l-a deschis pandemia de m-am săturat eu. Acum s-a săturat și el.
A încercat din nou să-i dea drumul pe la începutul verii, dar n-a mai avut nervi. Acum face doar livrări și catering, cum făcea și în februarie.
Știu dubița aia foarte bine. O dată la trei zile, mașina mea se ceartă cu ea pe un loc de parcare. Nu, că se respectă reciproc, nu se înjură, nu se zgârie, dar ceva adversitate tot există.
„L-ai văzut pe Tase?”, mă întreabă Goro, nu dubița. „Da, vezi că e ceva mai încolo, în grupul ăla mai mare. Ce treabă ai cu el?”. „Am adus 200 de porții de mâncare gătită. Să-mi spună naibii ce să fac cu ele, unde să le duc…”. Prima tranșă de 200 de porții de mâncare gătită pe zi din multele care au urmat.
Am scris pe Facebook despre mâncarea gătită în bucătăria lui Goro.
„Salut, Patrick sunt. Două chestii: m-a sunat o fostă colegă din publicitate. Au clienți un lanț mare de supermarketuri. Zi-mi și mie ce necesar ai pe zi, pe săptămână, că vor să se implice. Și b): dă-mi un cont, ceva, că sunt oameni care vor să dea bani”. „Sun-o pe Cristina, că ne-am organizat, lucrăm printr-un ONG. Îți zice ea tot ce vrei!”.
I se spune Goro.
O cheamă Cristina
„Îmi dai un cont? Dar dacă oamenii vor să trimită și lucruri? Îmi dai toate datele asociației? Că le cer băncile. Se pot primi și bani din străinătate? Îmi dai o adresă? Există un depozit?”.
„Da, imediat. E asociația Janinei, îți dau acum datele. Da, da, avem un depozit, pe Viticulturii, e deja plin. Da, imediat. Acum. Stai puțin…”.
Așa este și azi, din februarie încoace. „Mai treci pe la hub? Auzi, să-ți zic ce s-a mai întâmplat la hub. Vii mâine pe la hub, că vin niște tipi tari de nu-știu-unde…”.
O cheamă Cristina.
O cheamă Janina
Conduce de ani buni o asociație care face cât de mult bine poate, dacă poate. Discret, fără surle, fără trâmbițe.
A stat săptămâni în depozit, desfăcând pachete și asamblând paleți, sortând. A golit de multe ori magazinele de produsele pe care le solicitau cei din Ismail sau din Odesa.
Era nevoie de radiatoare și calorifere electrice? Folosea banii intrați în cont ca să cumpere toate radiatoarele și caloriferele electrice disponibile în Tulcea…
O cheamă Janina.
(Moment publicitar: Sunt mulți, foarte mulți care m-au rugat să nu vă spun nici cum îi cheamă, nici ce-au făcut, nici ce fac. Le respect dorința, le mulțumesc iar și aici.)
O cheamă Mirela
E deputat. Are și ghinionul de a fi membră într-un partid cu imagine proastă.
Am mai spus: nu laud, doar povestesc.
De-aia nici n-am să vă spun când a fost și pe unde a fost, câți bani a strâns și de la cine… Ba nu, pe asta trebuie s-o povestesc. Stăteau ele două în dreptul barierelor de la vama din Isaccea. Ce și-or fi spus exact nu știu, dar Custodele Coroanei părea să aibă ceva de reproșat politicienilor români. Poate pe bună dreptate. Custodele Coroanei bifa o acțiune de compasiune fotogenică, totuși. Până la acel moment.
A doua sau a treia zi, după discuția din vamă, fundația Principesei Margareta dona 5.000 de euro hubului din Tulcea.
Uneori și organizațiile astea ciudate de care râdem, care par făcute pentru a oferi noi și noi prilejuri de călătorie unor parlamentari se dovedesc utile. Mirela e președinta delegației române la Adunarea Parlamentară a Mediteranei. Soare, deplasări, zboruri, diurne…
Dar cineva din ierarhia superioară a adunării este căsătorit cu o ucraineană. Familia ei se află în Ucraina, în zona de sud. Tulcea are cea mai apropiată graniță cu zona aia, Mirela e din Tulcea și uite-așa, din vorbă în vorbă.
Depozitul deja exista, din primele zile ale războiului. Ajutoarele veneau, din primele zile ale războiului. Dar cineva cunoaște pe altcineva, care cunoaște pe cineva care la rându-i…
Cumva, așa se face că depozitul devine hub și că în funcționarea lui se implică și una dintre cele mai mari organizații din zona Mediteranei, IsraAID.
O cheamă Mirela.
Îl cheamă Valerio
E surprinzător de tânăr pentru responsabilitatea pe care o are.
„Vii și tu până la insuliță? Au venit ăia de la IsraAID”, îmi spune O-cheamă-Cristina într-o seară destul de rece de martie. I-se-spune-Goro a comandat mâncare și a adus un bidonaș cu vin. Eu am ajuns mai târziu, am zis mai târziu ce aș mânca, așa că atunci când vine mâncarea, burgerul meu nu e. Valerio nu suportă nedreptatea și îmi dă jumătate din burgerul lui. Kieran e foarte curios și atent, Tony e rupt de oboseală. Povestim, întrebăm, răspundem. Valerio vrea să ne spună ceva despre cel mai frumos castel din Napoli. Eu îi spun că nu se compară cu Versailles. Cu un secol și jumătate mai în urmă disputa noastră s-ar fi terminat cu un duel. A luat-o personal, iar mie, de fapt, nici nu-mi place Versailles… N-am început prea bine, iar puștiul ăsta e prea supărăcios.
Valerio are 32 de ani, e fiu de medici și nu-ți dai seama că e italian. Deși patriotismul ăsta local atât de virulent când vine vorba de Napoli…
A învățat în SUA, are două masterate, dintre care unul în Israel, în gestionarea situațiilor de urgență. E catolic convins. A lucrat deja în mai multe țări, printre care și în România, unde a făcut un stagiu în Parlamentul României. A lucrat și cu Florin Iordache.
IsraAID folosește anumite softuri și modele de organizare oarecum standard, în toate operațiunile din întreaga lume. La Tulcea însă e altceva. Sistemul pe care se lucrează la hub, modul în care se ține evidența transporturilor venite și plecate, cum sunt urmărite fluxurile, aproape totul este complet nou. „Sunt foarte mândru, Patrick. E munca mea. Mare parte din asta a munca mea. Sunt foarte mândru!”. Are și de ce.
Anul ăsta o să-și petreacă, în sfârșit, Crăciunul acasă, la Napoli, după foarte mulți ani în care sărbătoarea asta l-a prins ba în Africa, ba în alte colțuri ale lumii.
Îl cheamă Valerio.
Ucraina ne domină fizic
(„Auzi? Ce faci peste vreo oră? Ești liber? Jucăm un meci de fotbal cu ucrainenii de aici, de la hub și n-avem portar. Vii?”. Simpatic Kieran. Sunt mare, supraponderal și umplu poarta. Accept, totuși. Ne dăm seama că meciul este, de fapt, un meci între Ucraina și o selecționată NATO, ieșită din formă: SUA, Italia, România. La noi joacă și fete, avem și doi jucători de aproape 60 de ani. Plus un supraponderal în poartă. Kieran mai mișcă ceva, Tony are voință și idei, dar îl trădează picioarele. Valerio însă se mișcă senzațional. Normal, e italian, probabil… „Nu, nu. Eu nu joc fotbal. Am făcut fotbal american, în studenție…”. Echipa Ucrainei are o medie de vârstă sub 30 de ani. Sunt în formă, aleargă, ne domină fizic. Și, totuși, câștigăm. 7-1 e chiar un scor bun.)
Îl cheamă Iulian
Îmi scrie Dan, un prieten care, în momentul ăla, avea un scurt contract în Tunisia, încercând să pună pe picioare o făbricuță care să lucreze în lohn pentru britanici. „O să vină în Tulcea un amic de-al meu, un regizor. E tulcean, dar a plecat în Franța după revoluție. Pot să-i dau numărul tău?”.
Iulian a strâns ajutoare pentru ucraineni în Franța și urmează să vină cu ele la Tulcea. A auzit de hubul de aici, așa că nu vrea să ducă ajutoarele în altă parte.
Ajunge într-o zi, cu două sau trei TIR-uri, nici nu mai țin minte.
Și cu o superveste: francezii de la Protection Civile vor să trimită, tot prin Tulcea, garnituri întregi de tren cu ajutoare. Deja povestea capătă alte dimensiuni.
Între două întâlniri oficiale și multe discuții online cu francezii, Iulian își documentează un posibil viitor film. Merge cu camera peste tot și înregistrează. Așa îl cunoaștem pe Yogi.
Ajungem și în Ismail, cu o delegație oficială. Tulcea și Ismail sunt înfrățite, iar francezii de la Protection Civile vor să vadă unde ar ajunge ajutoarele lor. Mergem cu șalupa pe Dunăre. Un drum de nici jumătate de oră. Pază, condiții stricte. Fără imagini cu exterioare, fără date, fără localizări. Nu scriu nimic la vremea aia, pentru că nu am acreditare de ziarist în Ucraina și încă îmi mai doresc să obțin una (Am renunțat, între timp, la idee. Nu-mi plac deloc condițiile impuse. Vreau să fac reportaje, nu să scriu ode sub supraveghere).
Câțiva miniștri din Guvernul Ciucă simt oportunitate de imagine și imagini. De ce să vină trenuri cu ajutoare la hubul din Tulcea? Nu e bine la Tulcea. E bine la Suceava. Francezii se opun. Ei vor la Tulcea.
Până la urmă, se ajunge la un compromis. Trenurile nu ajung la Tulcea. Ajung la Galați. Dar, de acolo, ajutoarele trimise de francezi ajung la Tulcea. Transportate de niște nemți cu TIR-urile. Din hubul tulcean ajung la Ismail și de acolo mai departe ori cu TIR-uri, ori cu barjele.
Iulian descoperă, în zilele alea, că el și Mirela sunt veri. O lume mică, orice am spune.
Îl cheamă Iulian.
Îl cheamă Tony. I se spune Iron Man
După Tony Stark. E pensionar. N-are vârsta pensionării. A muncit mult, pe salarii OK și a decis să se retragă mai devreme și să trăiască din economii până va începe să-și încaseze pensia. Pe el l-a sunat Kieran să-i ceară câteva sfaturi, iar el, în loc să i le dea la telefon sau să i le scrie pe e-mail, s-a urcat în avion și, după multe ore de zbor și vreo două escale, a ajuns la București. Există aeroport și în Tulcea. Avioane care să aterizeze și să decoleze pe și de pe aeroportul din Tulcea nu există.
Dar de ce îi cerea Kieran sfatul lui Tony? Da, se știu de mult, Tony i-a fost cumva mentor, dar nu e numai asta.
Tony a fost șeful logisticii la Intel și, mai apoi, la Apple. Îmi ia ceva vreme să procesez informația asta. Tony, fostul șef al logisticii la Intel și la Apple, a venit voluntar la hubul umanitar din Tulcea, ca să pună pe picioare acest potențial coșmar logistic.
Vreo câteva săptămâni i-a fost alături și soția lui. Un adevărat stâlp al apărării în acel legendar meci NATO-Ucraina terminat cu 7-1 pentru noi.
Majoritatea computerelor de la hub folosesc procesoare Intel. Majoritatea telefoanelor sunt Apple, iar eu n-am văzut în România depozit mai bine organizat, în care paleții n-au timp nici să respire și nici să strângă praf.
Îl cheamă Tony.
Îl cheamă Robert
A ajuns în Tulcea într-o noapte, spre miezul ei. „Vă caută niște tipi de la ambasada americană. Ați putea să vă întâlniți cu ei în seara asta?”, au fost întrebați președintele Consiliului Județean și președintele ACoR – județul Tulcea, cei doi oameni care au tras cu dinții ca hubul de la Tulcea să existe.
După ce-i aștepți cât au fost așteptați pe la noi, ce poți să faci când, în sfârșit, americanii vin? Te vezi cu ei chiar și în crucea nopții.
Vin de la ambasadă, dar nu sunt de la ambasadă. Sunt…
Robert e Robert, voi reveni. Cu el mai sunt câțiva tipi. De la SOA. Save Our Allies (Salvați Aliații Noștri), o fundație americană înființată după retragerea definitivă din Afganistan, care avea atunci drept principal scop extragerea aliaților SUA din teritoriile recâștigate de talibani. Printre fondatorii SOA sunt un fost lunetist și membru al forțelor speciale ale SUA și un fost membru al trupelor de recunoaștere ale pușcașilor marini. Vor și ei să ajute hubul de la Tulcea, iar Robert promite că va mai aduce o fundație, extrem de puternică și cu resurse considerabile. Romulus T. Weatherman Foundation se numește fundația, iar Robert e vicepreședinte. Deci v-am lămurit și cine-i Robert, nu?
„Arată-i poza aia!”, îi spune O cheamă Cristina, într-o zi, în timp ce suntem la o cafea pe terasa hotelului unde stă Robert de câteva luni deja. „Care?”. „Ei, care…”.
Robert e lângă Bono, în 2004-2005. Eu am întrebat, de fapt, despre pregătirea campaniei Live 8, din 2005. Despre cât de mult a fost lucrată înainte povestea cu ștergerea a jumătate din datoria externă a Africii, Despre cât de mult decizia era oricum luată cu mult înainte de campanie.
„Și era înainte de Live 8? Puneați la cale…”, întreb eu. „Ei, nu, rolul meu la Casa Albă era să-l scot pe Bono în oraș și să bem împreună”, se autoironizează el.
Căci Robert, de fapt, a lucrat la Casa Albă, în celebra aripă de vest, consilier al președintelui George W. Bush.
Înainte de asta a fost șef de cabinet al unui congresman american, iar după ce s-a retras din administrație a trecut în sectorul privat, lucrând în zona lobby-ului. Domeniile lui sunt securitatea națională a SUA și apărarea.
Îl cheamă Robert.
Îl cheamă Eugen. I se spune Geni
E președintele ACoR – județul Tulcea și primarul comunei Jurilovca, dar în anumite zone are reputație de descurcă-lume. Cumva, într-un fel sau altul, face, rezolvă, depanează.
„Cine a făcut rost de depozit, Cristina?”. „Geni”. „Da motostivuitoarele astea de unde…?”. „Geni”. „Da…?”. „Geni. Și aia tot Geni. Păi, Geni știe. Da, Geni…”.
ACoR înseamnă Asociația Comunelor din România, o asociație neguvernamentală care-i reunește pe toți primarii comunelor din țară. Eugen este președintele ACoR, filiala județeană Tulcea.
Fiind vorba despre asociația care reunește toți primarii comunelor din Tulcea, nu vorbim chiar despre o asociație lipsită de putere. Pendulând la granița dintre societatea civilă și administrația locală, ACoR a apărut în povestea hubului de la început, încă de la primele strigăte de ajutor ale celor pe care desfășurarea lucrurilor începuse să-i copleșească. Făceau multe, dar era nevoie și de mai multe, de mai mult. „Sună-l pe Geni”.
„Noi ne-am implicat, am dat tot ce-am putut, dar vom fi depășiți”, spunea Eugen pe la sfârșitul lunii martie. Costurile de operare ale hubului erau și atunci și sunt și astăzi destul de mari. O asociație, singură, fie și ea a tuturor primarilor de comune din județul Tulcea, nu mai putea suporta acele costuri. I-a spus asta și premierului Ciucă, aflat în vizită la Isaccea. A cerut sprijinul statului român, dar statul român avea deja hubul lui, oficial, și era deja olecuță excedat.
Poate că (de fapt, aproape sigur), dacă n-ar fi apărut IsraAID și mai apoi americanii, hubul umanitar de la Tulcea ar fi fost o minune care ar fi durat, ca toate minunile, trei zile. Sau puțin mai mult, dar nu mult mai mult.
Astăzi, ACoR asigură toată partea birocratică și relația cu autoritățile române pentru hubul din Tulcea. Lucrurile merg, se mișcă, dar, din când în când, câte o voce obosită tot mai spune: „Sună-l pe Geni!”.
Îl cheamă Eugen.
Îi cheamă Igor, Valentin, Maria, Jorj, iar lista este lungă, lungă
Sunt cetățeni ucraineni, membri ai ceea ce am putea numi minoritatea română din Ucraina. Izbucnirea războiului i-a prins în România. Acum lucrează toți sau aproape toți la hubul umanitar din Tulcea.
În total, sunt în permanență minimum 16 oameni care lucrează în acest hub, angajați sau voluntari.
Îi cheamă Igor, Valentin, Maria, Jorj…
453 de TIR-uri
Din martie și până la finalul lui noiembrie, prin hubul umanitar din Tulcea au trecut 5.045 de paleți cu ajutoare pentru Ucraina. De aici au plecat, prin vama de la Isaccea, 453 de TIR-uri, iar 437 de paleți au fost transportați cu barjele între porturile Tulcea și Ismail.
Hubul umanitar din Tulcea a trimis în Ucraina peste 5,6 milioane de pachete cu hrană, conținând fiecare mai multe tipuri de alimente esențiale. Hrană, medicamente, haine, generatoare electrice de diverse capacități, produse esențiale pentru supraviețuire, produse de igienă, autovehicule, donate direct de oameni și instituții sau cumpărate din donații special cu destinația Ucraina.
Săptămâna trecută, Romulus T. Weatherman Foundation a anunțat că are asigurată finanțarea pentru funcționarea hubului pentru întregul an 2023.
E hubul umanitar din Tulcea. Celălalt hub.