ComenteazăFemeia de la telefon e în lacrimi. „Doamnă, de când cel mic e la tenis, simt că e mult mai atent la mine când îi dau orice, când îi întind sau arunc ceva!”. Cuvintele răzbat și se-ntorc prin nori și ceață. La capătul celălalt este o altă femeie din județul Teleorman.
Ambele sunt mame de băieți cu autism.
Prima dintre ele jubilează după fiecare pas făcut de fiul ei. A doua a trecut prin aceeași fază cu câteva antrenamente de tenis înainte. „Când am primit mesajul că există posibilitatea să-i dăm la tenis, am crezut că e o glumă. Apoi, după ce am văzut cum dă al meu în minge, am încercat să le conving și pe celelalte mămici că, după câteva sâmbete, fiii lor vor lovi la fel. Asta era o discuție în care o mămică vedea cu ochii ei că am avut dreptate”.
A doua voce e Aurelia Pătrașcu. Originară din Peretu, o comună aflată între Alexandria și Roșiorii de Vede, ea conduce o asociație unde 39 de copii cu autism sunt incluși într-un program de terapie și tratament. La rândul ei, are un băiat de 19 ani, Andrei, care face parte din grupul de beneficiari.
Ea le-a explicat părinților că la asociație gătesc un tip de mâncare, iar multitudinea condimentelor va ajuta ca produsul finit să aibă un gust cât mai bun.
„Ultimul condiment a fost tenisul”, începe Aurelia.
Un ecou într-un pahar
Într-una din camerele casei din Peretu, flancată de o pâclă de te trec fiorii, nu doar de frig, ea povestește pașii de la fondare și până la fileu. Sunt pași simpli în vorbit și-n scris, dar grei ca un cojoc ud când privește în trecut.
Ea, o simplă lucrătoare la CFR în Roșiorii de Vede, s-a trezit în balanță acum aproape un deceniu. Fiul ei, Andrei, fusese diagnosticat cu autism încă de la doi ani. Cum asta se întâmpla într-o perioadă a telefoanelor cu butoane, cum zice chiar ea, „când nu exista internet la Peretu”, tratamentul urmat de copil până pe la 5 ani a fost unul rudimentar.
Andrei tocmai ratase cea mai importantă perioadă pentru terapie, dar atunci nu știam asta. Noi primeam tratamentul de la cineva din București și, practic, făceam noi pe terapeuții cu el.
Dar n-a renunțat. Având facultatea de contabilitate, Aurelia s-a apucat de un master de logopedie. A vrut să-l audă mai clar pe copilul ei.
Până la 4 ani, visa noaptea că-i aude glasul. Și se întreba, când se trezea, cum o să-i fie vocea. Mai subțire, mai groasă? Aurelia întărește că micuții cu autism nu sunt muți, dar nu au interesul să spună ceva. Iar cineva i-a propus să-l condiționeze să zică ceva. Așa s-a hotărât că primul dialog va fi un negoț de apă contra cuvinte.
„Eram într-o zi în sufragerie. Când îl interesa, îmi aducea cana să-i pun apă. Mi-a adus una, mi-a adus două. Avea 4 ani. Și, la un moment dat, am dus cana la gură și am zis «aaaaa-păăăăă!». S-a auzit cu ecou. M-am uitat la el, a luat un pahar și l-a dus și el la gură. «A-păăăăă!». Am rămas blocată. Așa l-am prins. Am dus din nou cana și i-am zis «ma-maaa!». A făcut același lucru. «Ma-maaaa»”.
Nu zisese nimic-nimic până atunci, dar asta a rămas memorată exact în mintea Aureliei. Doar acolo. Pe atunci nu avea un telefon cu care să înregistreze progresul copilului.
De la un copil la 4, apoi la 39
Aurelia e în plin avânt. „Mi-am zis, dacă am reușit asta cu băiatul meu, de ce să nu fac și cu alții? Simțeam că nu am nicio împlinire la locul meu de muncă. De ce să nu fac o asociație?”.
În Peretu mai era un băiețel născut cu autism. În scurt timp s-au făcut patru beneficiari. Acum, la asociația dintr-un sat al Câmpiei Române fac terapie 39 de copii din tot județul. De la Zimnicea la Alexandria, de la Turnu Măgurele la Peretu ori Roșiori. Și există 15 angajați, de la învățători la psihologi și terapeuți.
Practic, într-un singur sat existau doi băieți de generație apropiată cu autism. Aurelia Pătrașcu spune că, la nașterea lui Andrei, acum 19 ani, un copil din 100 se năștea cu autism. „Acum, rata e de 1 la 50”, completează ea.
Autismul se manifestă pe o scară a greutății care începe cu lipsa vorbirii, apoi a concentrării, plus că e asociat adesea și cu alte probleme de ordin psihic.
Totuși, problemele unui copil cu autism pot fi depistate din timp și, dacă se intervine rapid, unii sunt integrați în programul unor școli normale. „Eu n-am avut șansa asta. Așa că am stat cu el până în clasa a VII-a în bancă. Acum, încercăm să-l facem să meargă singur la magazin sau la asociație”.
La 5 minute de mers pe jos, asociația are și o clădire, o jumătate din aripa grădiniței. E un hol lung, de unde se intră, de-a stânga și de-a dreapta, în camere speciale, toate făcute să le atragă atenția micuților cu autism.
În august, Aureliei Pătrașcu i-a atras atenția ceva. Un mesaj venit pe Facebook.
Mesaj de la un cronicar sportiv
Un băiat din București de care n-auzise până atunci, pe nume Codruț Baciu, pe care-l găsise pe net drept „cronicar sportiv” și „creator de content online”, i-a propus ca tinerii asociației să joace tenis în cadrul unui program al Asociației Cip și Ciargi.
Un program care, așa cum îi zice și mottoul, „aduce la terenurile de tenis copii cu chef de joacă, dar fără posibilități”.
„Nu știu de unde a auzit Codruț de noi. Mi-a scris anul ăsta. Eram în vacanță. Soțul îmi administrează contul de Facebook al asociației, mi-a zis că vrea cineva să vorbească de tenis. Am zis că e ceva la mijloc. A apărut de nicăieri, nu îl cunoșteam, nu mi-a dat vreo explicație de unde știe de noi. La început nu credeam că e pe bune”.
De la celălalt capăt veneau detalii care i-au dat încredere. A aflat că micuții ei nu sunt singurii. Că mai sunt și în București, că mai sunt și în Tecuci. Atunci a dat niște telefoane. A găsit un profesor de tenis – și un teren – în Roșiorii de Vede, la 10 minute de condus. Iar prin august, opt copii s-au adunat pe zgura teleormăneană și au încercat-o, timid.
Bucuria
E sâmbătă, așa că echipa Libertatea urmează mașina familiei Pătrașcu până la teren. La terenul profesorului Nicușor Pană, îmbrăcat într-un trening gri, ceața se risipește, iar muzica pusă de la un bloc ANL croiește fundalul pentru o scurtă încălzire.
Andrei și ceilalți doi copii stau la un fileu. Fetițele, dincolo, la un program mai ușor.
Și, după țopăiala care alungă frigul, Nicu începe să le arunce mingi. Primele sunt ori ratate, ori dificile. Nu doar copiii cu autism, nimeni nu are chef la 11 dimineață într-o zi de sâmbătă. Nu-i așa?
Însă nu-i o poveste care, după un început latent, va lua turnura surprizei. Nu suntem la antrenamentul unor viitori campioni speciali. Nu ne așteptăm să vedem vreun vlăstar de Halep. Lipsa de mobilitate nu-i ajută. La început, multe mingi se opresc nu în fileu, ci în spatele puștilor, fără ca rachetele lor să le atingă măcar.
Însă fiecare minge returnată e o victorie. Băieții sărbătoresc cu zâmbete. Unul dintre ei țopăie mulțumit. Succesul e sărbătorit chiar și cu ture de teren.
Din spate, Aurelia trăiește fiecare lovitură. „Știu că e un pas mic. Dar pentru mine, fiecare minge dată peste fileu e wow. Uite cât de tare poate să lovească”.
Nu exagerează. Pe lângă bucurie, Andrei are și o forță ieșită din comun.
Ori rever, ori siglă PRO TV
Nu e exagerat nici că, pe final de antrenament, doi dintre băieți lovesc nu doar mai apăsat, ci leagă mingile date peste fileu.
Profesorul Pană explică. „Dacă treceați și vă uitați de departe la teren, nu vă dădeați seama că sunt copii cu o dizabilitate. Încercăm să ținem pasul. Ei, prinși în iureșul faptelor, trec peste dizabilitate în multe momente. Te trezești cu 3-4 mingi întoarse peste fileu. Cei mai mari au și forță”.
Spune că e prima oară când lucrează cu tineri care au autism. Însă nu a fost o trecere bruscă. Spune că mulți copii fără dizabilități au probleme serioase la primele sesiuni de antrenament.
„Toate generațiile venite nu mai sunt ca acum 20 de ani. Au o problemă motorie din lipsa manevrării unor obiecte. Stau toată ziua pe telefon, pe tabletă, nu fac anumite lucruri practice, dus o găleată, mânuit o unealtă. Vin direct la o vârstă la care nu au făcut multe lucruri și pun direct mâna pe o rachetă. Între acei copii și multe momente ale copiilor cu autism nu vezi diferențe. E foarte greu tenisul, dacă nu ești obișnuit măcar cu rațele și vânătorii. Unii nu știu nici să alerge, darămite să reacționeze la o minge mult mai mică”.
Iar Pană e mulțumit, peste fileu, de fiecare reușită. Cel mai important, spune el, e că băieții și fetele de sâmbătă dimineață se bucură de fiecare clipă petrecută pe teren.
Plus că tenisul e un sport care descoperă talente ascunse. „Am observat la unii copii și alte laturi. E unul mic, dă foarte moale în minge. În schimb, când îl las în pace, desenează pe zgură ca nimeni altul. Ia racheta și desenează într-un colț. Doar când vrea el, nu când îl pui. Îți face sigla PRO TV perfectă. Eu nu ți-o fac așa”.
Egalitate în țara unora mai egali decât ceilalți
De la București, Codruț Baciu, inițiatorul proiectului, se bucură că tenisul n-a rămas pentru el doar la stadiul de pasiune.
„Cred că sănătatea unei societăți depinde, printre altele, de cât suntem dispuși să oferim, fără să cerem nimic la schimb. Chiar dacă oferitul ăsta, tradus în generozitate, voluntariat, donații sau cum vrei să-i spui, vine parțial din vanitate. Adevărul este că implicarea, cu tot ce înseamnă asta, de la timp și bani până la sfaturi și share-uri, poate conta foarte mult. Mai ales pentru copii. Mai ales pentru copiii din categoriile vulnerabile”, spune el.
După Codruț, Asociația Cip și Ciargi aduce copiii la tenis, însă „temele mari sunt temele de care administrația publică și liderii noștri fug de peste 30 de ani încoace: incluziune, egalitate de gen, empatie aplicată, bani acolo unde e cea mai mare nevoie de ei, șanse și oportunități egale pentru toată lumea”.
Dar cum să te intereseze șansele egale, se întreabă tot el, într-o țară în care „șmecheria și privilegiul fix despre asta sunt”?
„Ideea este că puștii vulnerabili trebuie să aibă acces la lucruri de bază. Sport, îndrumare, cărți, profi buni, transport de calitate și așa mai departe. Alături de comunitățile locale, vrem să le oferim o părticică din toate astea: ore de sport într-un cadru organizat și plăcut. Iar de-aici, să poată extrage ei, cu timpul, și alte beneficii; că tenisul – sau handbalul, dansul, muzica sau orice – nu este doar despre forța motrice în sine, ci tot ansamblul cu care rămâi după un anumit număr de ore de practică”, explică fondatorul Asociației Cip și Chargi
El speră ca, în câțiva ani, să ducă programul la nivel național.
Iar Roșiorii de Vede să fie doar startul drumului în care vezi entuziasm după un retur ori un serviciu dat peste fileu.
Cei care doresc să contribuie pentru Asociația Cip și Ciargi o pot face la contul RO17BRDE445SV81212094450 sau pe Patreon