REPORTAJ. Cum a transformat un preot suferinţa personală într-o cetate a binelui pentru mame şi copii în dificultate: „Credinţa fără fapte este moartă”

Părintele Claudiu Banu a avut mai multe vise. „Tot ce am făcut a fost să le urmez”. Când era prin clasa a VI-a, a visat un preot. „Semăna cu Arsenie Boca, aşa. Blând. Mi-a zis: Fii ca mine! Şi am început să mă duc mai des pe la biserică, am intrat în cor. Am dat la seminar”.

Mulţi ani mai târziu, după ce devenise preot paroh la Biserica Sfântul Mina, de lângă Parcul Tăbăcăriei, din Constanţa, a visat că era înconjurat de mulţi copii. „I-am povestit soţiei mele visul. Cu ea mă sfătuiesc mereu. Ce să fie? Ce să fie? Soţia mi-a spus: o să primeşti un semn şi o să înţelegi. Şi la câteva zile după vis, naşul nostru de cununie ne-a făcut cadou un teren pentru casă, în Techirghiol. Noi stăm la bloc, în Constanţa. Naşul mi-a spus: ia, să vă faceţi casă, casă cum trebuie”.

Într-adevăr, pe terenul respectiv, s-a înălţat o casă. Dar nu o casă ca oricare. Părintele Banu, soţia şi cei patru copii au continuat să stea în apartamentul din Constanţa. „Am făcut pe acel teren un aşezământ pentru mame şi copii, pentru mame alungate de acasă, abuzate de soţi. M-am gândit că asta înseamnă visul”, explică preotul.  

Recomandări

Prima zi din viața noului Parlament. Șoșoacă l-a flancat pe Ciucă, Becali a smuls microfonul unui jurnalist, iar liberalii se zbat între Crin și Nicușor

„Fugeam cu mama prin boscheţi”

Copiii mulţi din vis şi mamele lor au început să se adune la Aşezământul filantropic Sfântul Arsenie cel Mare, dat în folosinţă acum trei luni. „I-am spus filantropic, pentru că dacă-i spuneam social, trebuia să cer aprobări de la stat. Şi aşa au venit cei de la DGASPC în inspecţie, să mă întrebe ce fac aici, dacă am voie. E bunul parohiei, în casă la mine, cum ar veni. Nu îmi trebuie aprobarea lor”, spune părintele Banu.

Cinci ani şi jumătate a durat construirea aşezământului: „Banii i-am strâns puţin câte puţin, din donaţii. Am bătut poteca până la Bucureşti. Primeam câte un telefon: domnul Popescu ar vrea să doneze. Când ajungeam, domnul Popescu nu era la birou şi secretara îmi transmitea să vin altă dată. Am păţit-o des”.

Părintele Banu, 41 de ani, se uită în urmă şi mărturiseşte că încă nu-i vine a crede că a dus până la capăt cel mai amplu proiect al său de până acum. A copilărit în Techirghiol, a avut o copilărie frumoasă, povesteşte preotul, umbrită însă de serile când tatăl lui bea mult. „Atunci fugeam cu mama prin boscheţi, să scăpăm de bătăi. Stăteam ascunşi până adormea el şi puteam intra din nou în casă”.

Recomandări

Cum se vor împărți ministerele în noul Guvern între PSD-PNL-UDMR, după ce USR a fost exclus de la negocieri – Surse

„Părinte, mă tem că o să apară la geam”

Reconcilierea cu tatăl a avut loc târziu, la maturitate. „Mamele care vin în aşezământ nu au voie să-şi bată copiii. Dacă nu merge cu vorba bună, merge cu sfânta minciună”, surâde preotul, arătând spre una dintre camerele video de securitate. „Le-am zis că le văd pe filmare, dacă dau în copii”.

Aşezământul este supravegheat, într-adevăr, de o firmă de pază. Are un zid „ca de cetate”, pentru care preotul a insistat. „Nu mergea gard de plasă, pe care-l sare oricine. Aşa o clădire merita un zid pe care să nu-l dărâme nici tancul”.

Unele dintre femeile care au găsit adăpost aici se tem de furia foştilor parteneri. „Încă tresar la orice zgomot puternic. Părinte, îmi spun, mă tem că o să apară la geam. Mi-a zis că vine după mine să mă omoare”.

Condiţiile pentru ca femeile să fie primite în aşezământ sunt trei: să aibă un ordin de protecţie pe numele fostului partener sau o dovadă a abuzului, să fie de acord să muncească şi să trimită copiii la şcoală sau la grădiniţă, să convieţuiască în bună înţelegere cu celelalte femei din adăpost.

„Colaborez cu psihologi şi avocaţi, care se ocupă de fiecare caz în parte. Perspectiva mea în ceea ce priveşte asistenţa socială este inversă faţă de perspectiva statului. Să integrezi un om total, să nu-l faci dependent, să-l faci să funcţioneze singur. Dacă atingi scopul ăsta, e un om salvat. Aşa că le găsesc locuri de muncă mamelor. Să vedeţi ce bucuroase sunt că îşi câştigă banii lor. Că vin obosite după o zi de muncă. Copiilor le spun, ca şi copiilor mei: munca voastră e şcoala”.

Recomandări

LIVETEXT Zeci de răniți și cel puțin doi morți în Germania, după ce o mașină a intrat într-un grup de oameni la un târg de Crăciun. Cine este autorul atentatului I VIDEO

„Parohia plăteşte tot”

La Aşezământul Sfântul Arsenie cel Mare, mamele şi copiii au la dispoziţie camere cu baie, bucătărie, alimente, produse de igienă, haine, rechizite, electrocasnice, „tot ce trebuie într-o gospodărie, mamele doar îmi fac lista şi le aduc, ce câştigă din salariu, păstrează pentru ele. Parohia plăteşte tot, pe baza unui contract de comodat, şi utilităţile, şi alimentele, toate resursele necesare traiului în casă. Perioada de şedere aici este nedeterminată”.

În living, între televizor şi locul de joacă, a apărut un brad mare, împodobit cu tot dichisul. Două canapele largi, cărţi pentru copii, într-o bibliotecă micuţă, şi icoane. Copiii fac ture la bucătărie, după gustări, una dintre mame pregăteşte tava pentru friptură de pui. Atmosfera e ca într-o familie obişnuită, în aşteptarea cinei.

După 5 ani şi jumătate de chin, în care „am minţit constructorii, nu aveam bani, dar le spuneam să dea înainte, banii veneau câte puţin, tot amânam plăţile”, preotul Banu şi-a dat seama că greul abia începe. Cum să găsească beneficiarii? Cum să-i ajute, dincolo de adăpostul de deasupra capului? Cinci camere din cele 15 sunt ocupate acum.

„Măi, când l-oi termina?”

În cei 5 ani şi jumătate, părintele a trecut de la hipertensiune la hipotensiune. Donatorii au dat banii, iar el a dat bucăţi din timpul şi sănătatea lui. E slab, numai ochi, cu un pulover roşu, cu porumbel auriu, cu râs larg, copilăros. Încă visează.  

„Am un loc preferat unde dimineaţa, când e soare, vin pe la 5-6 dimineaţa, mă duc acolo şi mă reculeg”. Povesteşte asta şi deschide una dintre uşile care dau spre terasa de pe acoperişul aşezământului. „E cel mai înalt punct din Techirghiol”, susţine el, dând cu piciorul prin apa strânsă de la ploaie. „Apa asta mi-a mâncat viaţa. Am turnat izolaţie peste izolaţie, să nu cumva să pătrundă în camere. Dimineaţa, îmi iau cafeaua, vin aici, pun cafeaua jos şi pur şi simplu stau. Şi stau, şi stau. Şi ştiţi cum îmi zic? Bă, ţi-a ieşit, bă! Serios îmi zic. Bă, ţi-a ieşit, bă, nebunule! Bă, ai fost un idealist, ţi-ai urmat visul… Că eu asta am făcut, mi-am urmat visul. N-am făcut nimic special. Am crezut în aşezământul ăsta şi uite, este. Când mă urcam acolo, sus, când era în construcţie, mă gândeam: Măi, când l-oi termina? L-oi mai termina vreodată? Materiale, zeci de paleţi de materiale, deci nu se mai terminau, nu se mai terminau cheltuielile. Zic: Băi, frate, când l-oi termina? Şi-acuma când stai acolo şi-i auzi pe toţi cum cotrobăie prin casă, se plimbă prin camere, se joacă copiii… El există. Funcţionează. E viu”.

Pachete pentru copiii din 22 de sate

Până la acest proiect mare, părintele Banu a implicat şi implică în continuare comunitatea din jurul Bisericii Sfântul Mina în alte proiecte caritabile, de rutină, să le spunem aşa. „De obicei, în toate proiectele pe care le fac, strig de la amvonul bisericii. Invit oamenii să facem bine împreună. De 11 noiembrie, chiar de hramul bisericii, am chemat credincioşii să vină alături în acest proiect, să ducem pachete cu dulciuri copiilor din satele constănţene. Şi-avem un TIR şi jumătate de dulciuri. 12 paleţi. Au venit şi din ţară colete”.

Camera de studiu a aşezământului a fost transformată, temporar, în depozit de cozonaci, napolitane şi ciocolată. Împreună cu 30 de voluntari, părintele Banu a făcut peste 3.000 de pachete, la dimensiunea „unei pungi de 1 leu, cei din generaţia mea ştiu”. Apoi o caravană de maşini a umblat, timp de două zile, prin 22 de sate din judeţul Constanţa: „Avem o foarte bună colaborare cu preoţii din fiecare sat, noi de câţiva ani facem aceste proiecte şi ţinem legătura. Preoţii îmi comunică numărul total de copii, pentru că mergem la toţi copiii, nu la o anumită categorie”.

„Credinţa fără fapte este moartă”

An de an, preotul a constatat că reuşeşte, în proiectele sale, mai mult decât şi-a propus. „Asta înseamnă că am lângă mine dragostea comunităţii. Dacă îmi propun să încalţ o mie de copii, încălţăm o mie cinci sute de copii. Îmi propun să ducem dulciuri la 1.500 de copii şi strângem pentru 3.000 de copii. Dragostea comunităţii vine peste ceea ce îmi propun. Eu acum ştiţi ce fac? Comunic. Comunic comunităţii gândurile mele”.

Nu doar donaţiile în bani şi obiecte contează, afirmă părintele Banu, ci şi cuvintele. „Binele este o consecinţă a credinţei. Ne spune Sfântul Apostol Pavel: credinţa fără fapte este moartă. Adică faptele bune. Orice lucru pe care poţi să-l faci în ajutorul semenilor, oricât de mic sau oricât de mare. De la un salut prietenos, o încurajare… Eu de multe ori spun şi la biserică: dacă n-aveţi posibilitatea să ajutaţi, din pricina neajunsurilor, un cuvânt bun, un zâmbet, o îmbrăţişare fac mai mult decât ceva cantitativ. Contează foarte mult să dai un Bună ziua! cuiva. Să-l încurajezi, să-l feliciţi pentru un lucru bun. Cuvântul este faptă. N-aţi văzut, cuvintele rănesc sau ajută, hrănesc. Nu mă refer la cuvinte linguşitoare, Doamne fereşte! La cuvinte sincere. Un Bună dimineaţa! să-i spui persoanei dragi, un Noapte bună!”.

Sub protecţia unui zid văzut şi a unui zid nevăzut, ridicat de oameni buni, dar străini, pe care nu-i vor cunoaşte niciodată, femei şi copii îşi recapătă, treptat, liniştea, speranţele, zâmbetul.

Răul există, dar nu ne aparţine. Nu vreau să-l ştiu. Să treacă razant, să ricoşeze dacă îmi iese în cale. Tot Sfânta Scriptură spune că Diavolul umblă în lume răcnind ca leul pe cine să mai prindă. Este, dar nu trebui să jucăm alături de ele. N-aţi observat că în ultima vreme nu mai tăvăleşte pe nimeni, ca la exorcizări? Acum lucrează foarte subtil, creând iluzii, poate chiar să simuleze iubirea.

Părintele Banu:

„Binele să fie ca o respiraţie”

Părintele Banu şi-a amenajat un mic birou, la ultimul etaj al clădirii. Acolo a ţinut multe sfaturi cu echipa lui de specialişti şi a băut multe cafele, sub privirile îngăduitoare ale Sfântului Mina, ocrotitor al femeilor în primejdie, printre altele.

„Să nu cauţi să faci faptele bune ca pe o condiţie. Ele să izvorască din credinţa ta. Ca un lucru natural, firesc. Să n-ai un target, să nu-ţi targetezi viaţa: trebuie să fac fapte bune pentru că… Să fie ca o respiraţie. Eu, dimineaţa, îi mulţumesc lui Dumnezeu în primul rând că m-am trezit. Apoi, după ce-mi fac rugăciunea, fac un gest extraordinar. Îmi beau cafeaua. Şi încep să creionez. În momentul în care îi dau Bună ziua lui Dumnezeu, începe o nouă zi din viaţa mea”.

„Sunt doar un mesager”

„Fraţilor, pentru ceea ce aţi ieşit în lume, siliţi-vă”, aşa îşi îndemna Sfântul Arsenie discipolii. În zilele noastre, le-ar fi spus să fie proactivi.

„Noi nu construim pentru noi înşine”, afirmă părintele Banu. „Aşezământul ăsta e al comunităţii. Sunt preot, nu inginer constructor. Mi-am făcut doar misiunea. Proiectele pe care le-am făcut în parohia asta sunt ale comunităţii, pentru comunitate. Eu sunt doar, nu ştiu cum aş putea să spun, un actor, un mesager, o unealtă în aceste acţiuni. Eu o să mă petrec din viaţa asta. Dar vor rămâne aceste acţiuni ale acestei parohii. Şi ele vor purta mai departe un mesaj al binelui pe care oamenii îl fac. E foarte important. La fiecare slujbă, spun la final: vă mulţumesc tuturor pentru lucrurile frumoase pe care le faceţi. Acest aşezământ este o faptă a lor”.

Privit din exterior, adăpostul pentru mame şi copii arată ca un hotel, elegant, alb şi încăpător, plasat strategic pe unul dintre bulevardele staţiunii. De pe acoperiş, unde se reculege părintele Banu, se văd lacul şi marea, mişcându-şi zalele mărunte la orizont. Uneori, preotul îşi întoarce ochii spre terenul viran din spatele aşezământului. Şi acolo vede un azil de bătrâni. Mamele din aşezământ ar lucra ca voluntare la azil. Cu o curte, cu o grădină. Cele două adăposturi ar funcţiona sprijinindu-se unul pe celălalt, ca în familie.

„Nu putem trăi singuri, suntem creaţi comunitar, nu ne putem salva singuri. Ne-a creat Dumnezeu aşa de frumos că trebuie să trăim unii cu alţii”, spune preotul, pe deasupra cafelei care nu lipseşte niciodată din bucătăria aşezământului.

Cei zece leproşi şi omul modern

„Problema omului e că îl strigă pe Dumnezeu doar când are nevoie. Foarte puţini îi şi mulţumesc. Din cei zece leproşi pe care i-a vindecat Hristos, doar unul se întoarce şi-i mulţumeşte. Ceilalţi nouă s-au dus! Asta face şi omul azi, cere ajutorul, Dumnezeu îl ajută şi omul uită. Cum ar putea să mulţumească? Ducând o viaţă curată”.

La începuturile începuturilor creştinismului, preoţii treceau, fără excepţie, drept nişte visători, nişte nebuni, nişte excentrici. În ciuda puloverului roşu, din acril, cu porumbel brodat şi a maşinii de spălat vase de ultimă generaţie cu care a dotat aşezământul, părintele Banu pare mai aproape de acele timpuri aurorale. De vremurile de pionierie, când rugăciunile erau întrerupte de vocile deşertului, nu ale smartphone-ului.

„Să ţii drumul tot în faţă”

Îşi dă seama că are notorietate, că notorietatea asta vine cu un cost, că este expus, cu tot ce face şi tot spune, mulţimilor, care acum s-au mutat pe Facebook. Îşi dă seama că nu poate să se oprească din visare, „e crucea mea”, şi să se rezume la a fi un simplu prestator de servicii religioase.

„Niciodată să nu te uiţi înapoi. Înveţi din greşelile trecutului, dar ţii drumul tot în faţă. Trecutul nu poţi să-l mai repari. Poţi să înveţi din el. Ştiţi ce-i foarte important? Prezentul. Acea afirmaţie Carpe diem are, cred eu, şi o conotaţie religioasă. Trăieşte-ţi prezentul în Dumnezeu. Trăieşte-ţi clipa ca şi cum ar fi prima şi ultima din viaţa ta, căutând să faci binele. Şi-atunci când trăieşti prezentul cu intensitatea asta, conectat la Dumnezeu, viitorul va fi unul luminos. Viitorul este creat de prezent, depinde de mine, ce aleg să fac astăzi. Ceasul ticăie pentru fiecare. Din viaţa asta vom pleca toţi cu un singur lucru. Cu faptele noastre. Cum îmi place mie să spun: la final, să pleci zâmbind. Să zic: Ce viaţă frumoasă am avut!”.

Trecutul e ireparabil. Copilul care a fost Claudiu Banu a crescut, s-a rugat, a învăţat, a înotat în mare, s-a uscat la soare, a mâncat roşii din grădini, întinse prin sarea de pe piele, a mâncat prune încă verzi şi piersici direct din pomii vecinilor, fără să le spele. Şi-a întemeiat o familie, a luat pe umeri o parohie la oraş. A ajuns suficient de puternic încât să-şi apere mama, să-şi înfrunte şi să-şi ierte tatăl. A reuşit să pună la adăpost şi alte mame, şi alţi copii. „Puteam să fac mai mult de atât. E singurul meu regret. Ar fi trebuit să fac mai mult, dar, din frica de a nu reuşi într-un proiect anume, nu l-am făcut”.

„Tati, acum vom muri?”

Joi, 16 decembrie, un incendiu a distrus un bloc din Constanța. Între apartamentele cuprinse de flăcări s-a numărat și cel al preotului. El a rezumat trista experiență într-un scurt mesaj pe Facebook:

„Crăciun cernit. Pruncul meu Andrei-Mina, în momentul când eram pe acoperiș, toată familia în pijamale, uzi până la piele, în găsirea unei soluții, mi-a spus câteva cuvinte pe care cu siguranță nu le voi uita toată viața:

– Tati, acum vom muri? 
– Nu, Andrei, nu vom muri.

Și am coborât cu speranța că mai prindem și ziua de mâine. În noaptea aceasta am avut toți un Înger păzitor, care a fost cu noi. Aveți grijă de voi. Vă îmbrățișez și să aveți Crăciun binecuvântat”.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 17

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro