REPORTAJ. Cum e iarna în cel mai mare centru destinat oamenilor străzii din București pentru un pictor de icoane, un cinefil, un gropar și un inginer: „În momentul în care dai de dracul, și umbra te părăsește”

Când vine frigul, în adăpostul Sfântul Ioan, din Bulevardul Theodor Pallady, se duc zilnic să doarmă în jur de 130 de oameni ai străzii. Un număr care scade dramatic când e vară. „Cum cresc temperaturile, cum avem mai puțini beneficiari la masa de seară”, spune directorul Dan Alexandru Nițuică. 

Pe numele lui întreg Complex Integrat de Servicii Sociale pentru Adulți, din subordinea Direcției de Asistență Socială a Primăriei București, centrul are 200 de paturi, o cantină cu bucătărie, două săli mari pentru activități peste zi, cabinete pentru consiliere, birouri. Din exterior, seamănă destul de bine cu un bloc de locuințe. Dar locatarii se schimbă mereu. În total, 507 beneficiari unici a avut Complexul, pe parcursul anului trecut. Aici sunt aduși oameni fără adăpost din tot Bucureștiul. 

„Foarte mulți sunt aduși de ambulanțe”

„O mare parte vin pe picioarele lor. Dar tot în subordinea Direcției de Asistență Socială avem serviciul Urgențe Sociale, sunt colegii mei care sunt pe teren tot timpul. Îi identifică pe cei care au nevoie de ajutor. Monitorizează toate zonele unde se află potențiali beneficiari. Sunt aduși de serviciile de asistență socială de la sectoare. Foarte mulți sunt aduși de ambulanțe. Cei care sunt găsiți în stradă sau cei care ajung la serviciile de urgență ale spitalelor. De la Floreasca, Balș, Universitar, Elias, Pantelimon”, explică directorul Nițuică, numit în post prin concurs, acum șase ani.

Recomandări

România, campioana în UE la riscul de sărăcie pentru persoane care au crescut în familii nevoiașe. Influența educației | Studiu

Complexul are și parte de adăpost de noapte, care funcționează între 19.00 și 7 dimineața, și parte de centru de zi. După ce ajung aici, oamenii sunt igienizați, schimbați și li se alocă un pat. 

„Avem o zonă unde sunt dușuri. Li se schimbă hainele dacă sunt ude, deteriorate, murdare, stricate, le dăm, că avem haine. Unora li se dau pijamale. Dimineața, ar trebui să predea pijamaua, să ia hainele de schimb și să plece unde pleacă, în oraș. În funcție de stocuri, li se dau obiecte de igienă personală: periuță și pastă de dinți, aparat de ras, prosop. În principiu, asta ar trebui să aibă în fiecare seară. Nu pot să vă spun că am tot timpul, în permanență. Știți cum sunt bugetele. Dar în principiu avem. Chiar ne ocupăm de beneficiari”, spune șeful Complexului. 

Masa caldă cu trei feluri 

La 7 dimineața, „nu sunt lăsați chiar pe stradă, cum crede lumea”. Cei care vor pot rămâne și peste zi. Între 13 și 14 e masa de prânz. Supă de legume, friptură de pui cu pilaf, un croissant, o pâine feliată. Bucătăresele pregătesc porțiile și pentru cei care sunt bolnavi la pat și primesc masa în cameră. Aici au stat și refugiați ucraineni, acum stau și câteva familii de refugiați palestinieni, care-și caută locuințe de închiriat, după ce primesc ajutorul de la stat.

Mâncarea e mai puțin importantă, când ești om al străzii, contrar aparențelor. Important e ca, din când în când, să mănânci așezat pe scaun, la o masă, hrana să fie caldă, gătită atunci, pusă în castroane și farfurii. Unii își rânduiesc pe lângă tavă toate sticluțele cu sosuri, muștar, piper, sare, scobitori, șervețele. Mănâncă în tăcere, aplecați deasupra farfuriilor ca niște atleți la linia de start. Mănâncă puțin.  „Atâta pot”, se scuză Constantina, o bătrânică firavă, care a sărit repede la desert. Are 74 de ani și a ajuns de trei ani pe stradă. „Mi-a murit băiatul, am rămas singură. Soțul mi-a murit de când aveam 50 de ani. Nu am pe nimeni. Băiatul avea grija mea”. Cei de la Complex încearcă să-i găsească un loc într-un centru pentru vârstnici, dar, până acum, fără succes. 

Recomandări

Razii în cluburile de noapte din Ucraina, de unde armata saltă tineri petrecăreți ca să-i trimită pe front | VIDEO

Rușinea lui Ioan, fost gropar

După masă, Constantina urcă la sala de activități, unde stă ca la școală, la măsuță. O angajată a Complexului împarte cărți de colorat și creioane. Constantina se apucă se umple cu albastru coada unei sirene. Colorează cu mare râvnă, bucuroasă că știe ce are de făcut. A primit o sarcină și o duce la îndeplinire. „Puteți alege ce culori doriți!”, spune supraveghetoarea. Dar indicația asta mai mult o derutează pe Constantina, care stă un moment descumpănită, cu creionul în aer.

La masa din fața ei, un tânăr colorează contururile unei mandale, iar mai încolo, Ioan, 70 de ani, fost gropar la Cimitirul Ghencea, cere ajutor din ochi. Ioan a avut un accident vascular și își mișcă greu mâna stângă și piciorul stâng. „Am avut și gura strâmbă, dar s-a îndreptat”. Oricum, îi e greu să coloreze, așa că dă paginile, cu mâna bună, să vadă ce-au colorat alții. Asta e una dintre activități. Mai târziu, se vor uita la televizor sau vor merge la consiliere. 

Ioan a lucrat ca lăcătuș, „cât am fost în putere. Dintr-odată am căzut jos”. A divorțat cu mult timp în urmă și casa pe care o avea la țară a rămas la soție. „Am doi copii, am și nepoți, dar nu-i mai știu, ce-o mai fi cu ei. Nici ei de mine nu știu. Dacă a fost cu treaba asta, n-am mai putut lucra. M-a adus primarul de la sectorul 6, nu știu cum îl cheamă. Înghețasem de frig. Sunt din Moldova, din Botoșani, de unde e Sofia Vicoveanca. Nu mi-e rușine, că dacă acolo am fost născut. Dar mi-e rușine de lume, de halul ăsta în care am ajuns. Sunt handicapat”. 

Dan Nițuică afirmă că lui Ioan i-au fost găsite rude dornice să-l primească în satul natal. Așa că l-au dus acolo, să locuiască la sora lui. Dar, după o vreme, s-a întors și a fost găsit dormind tot pe la cimitir, acolo unde fusese ultimul lui loc de muncă. „Iar de acolo, a ajuns la noi, înapoi”. 

Colaborări cu medici

Unii dintre beneficiari, cum e Ioan, au pensii, dar mult prea mici să poată plăti o chirie. Sau au probleme medicale, care necesită asistență continuă. Pe biroul de la recepție, la intrarea în Complex, e o cutie, în care sunt puse în plicuri, cu nume scrise de mână pe ele, tratamentele zilnice ale beneficiarilor. Un bătrân cu cadru, suferind de cancer în faza terminală, îl salută pe Dan Nițuică și răspunde: „Rău”, când e întrebat cum se mai simte. „Mă duc să-mi iau pastila de tensiune acum”.

Peste 70 la sută dintre oamenii care vin aici au boli psihice, conform evaluării celor doi psihologi angajați ai Complexului. „Pe lângă asistență medicală în permanență, cu asistenți medicali, infirmieri și îngrijitori, avem o colaborare cu un medic psihiatru, un medic generalist și un medic chirurg. Vin săptămânal sau de câte ori este nevoie, îi consultă și îi ajută”, declară Dan Nițuică, adăugând: „Depinde de beneficiari dacă își iau tratamentul. Noi nu putem decât să-i consiliem, să-i îndrumăm și să-i întrebăm dacă au fost să-și ia metadona, pentru cei care vor să se lase de droguri”. Câtă vreme urmează programul de dezintoxicare, oamenii străzii pot sta în Complex.

„Și umbra te părăsește”

„Sunt condiționat”, spune Constantin, 70 de ani, care depinde de concentratorul de oxigen. „Dacă aș avea o pensie mai mare, mi-aș permite o garsonieră în chirie. Dar până și chestia asta trebuie să mi-o refuz. Pentru că am bronhopneumopatie obstructivă cronică. Pot să mai fac foarte puține lucruri. Să îmi fac patul este un chin. De spălat nu pot. Am și mâna asta slabă, tot de la boschetăreală mi se trage, m-am trezit cu mâna înghețată”. 

„În 2008, am căzut bolnav de TBC”, continuă el. „Cât am stat în spital și în sanatoriu, vreo 8 luni, mama a căzut în plasa unei înșelătorii. Avea Alzheimer. Când m-am întors acasă, nu mai aveam casă. M-am judecat cu ei. Și așa am ajuns pe stradă, prefer să nu îmi mai aduc aminte. O vreme, am încercat să stau cu chirie. De soție divorțasem în 2000, copiii sunt și ei mari. Nu ținem legătura. Că în momentul în care dai de dracul, și umbra te părăsește. Nu te mai cunoaște nimeni, când nu mai ai ce să le mai dai. Chiar și relațiile filiale îngheață. Am fost singur la părinți, atât s-a putut. Nu mai am rude”, povestește bărbatul. 

Întâi, Constantin a stat la un adăpost din sectorul 4, până când a venit pandemia. „Atunci pe ăla l-a închis, l-a luat Ministerul Sănătății și am ajuns iarăși pe stradă. Între timp, am făcut o comă de zece zile, de insuficiență respiratorie. Din spital, m-au trimis aici, că e și centru de zi”. 

Înainte de a se îmbolnăvi, Constantin a lucrat în turnătorie, „muncă grea, poate și de aici mi se trage, cu plămânii”. Apoi a devenit capitalist stângaci, la fel ca mulți alți români: „După 1990, m-am privatizat. Am cumpărat un microbuz cu care am făcut tot felul de lucruri. Mi-a mers bine o vreme, până s-a mărit parcul de microbuze. N-am judecat bine. Că te costă mai ieftin să cumperi un microbuz decât să-l închiriezi. Am pierdut clienții, s-a dus afacerea. Acum am pensia minimă. 1125 de lei, acum nu știu exact cât e, după mărire”.

Planuri de viitor? „Va trebui să mă gândesc la altă locație. Să vedem unde ne trimite DGAS-ul, că mai sunt câțiva ca mine. Un centru pentru vârstnici, pentru bolnavi cronic. Este ca la transplant, în funcție de locuri, de ofertă”. 

„Boschetarul e ca un drog”

Cei mai mulți dintre beneficiarii Complexului sunt trecuți de 50 de ani. Dar sunt și tineri care vin aici. „Îi ajutăm pe partea de documente de identitate, să le facem buletine temporare. Le căutăm locuri de muncă, la pază, la curățenie, în funcție de pregătirea lor. Uimirea mea e că sunt vârstnici care vor să muncească și se țin de serviciu. Tinerii, în schimb, nu prea se țin. Sau muncesc cu ziua, o zi, două, apoi gata”, afirmă directorul Nițuică. 

În Capitală trăiesc, conform estimărilor oficiale ale serviciilor de asistență socială, în jur de 1.700 de persoane fără adăpost. Conform estimărilor neoficiale, dinspre ONG-uri, numărul acesta e mai mare, în jur de 5.000 de persoane. „De șase ani, de când lucrez aici, niciodată nu s-au ocupat toate cele 200 de paturi”, susține șeful Complexului Sfântul Ioan. 

„Sunt destul de multe persoane fără adăpost care refuză ajutorul. Pe perioada verii, cei mai mulți refuză să vină în centru, pentru că le e mult mai OK să doarmă pe stradă. Nu vin nici pentru mâncare. Din ce știu eu de la colegii mei, motivul refuzului e că în adăpost sunt reguli. Trebuie să te speli, să te schimbi de haine, să nu vii băut, să nu vii drogat, să nu faci scandal. Consider că sunt reguli de bun-simț, dacă vrei să ții un adăpost în condiții OK. Acuma, ei s-au învățat cu libertate, pe stradă, sunt altfel”. 

Teoria asta, că te molipsești de libertate cât trăiești prin parcuri, o dezvoltă și Constantin. „Boschetarul… în el se fac mari modificări, am discutat și cu un psiholog. Chestia asta, boschetarul, este ca un drog. Nu plătești taxe, impozite, absolut nimic. Ești liber ca pasărea, liber să dormi sub cerul liber, liber să te bată soarele, liber să îngheți. Mănânci când vrei. Ți-e somn? Acolo, pe bancă pui capul. Ești perfect liber. Nu ai obligații față de nimeni. Acuma, dacă aș dormi iar în stradă, sunt mort. Nu mai rezist să dorm pe bănci. A fost palpitant, a fost frumos. Dar boala mi-a schimbat perspectiva”. 

O coroană și scrisori în ramă

Holurile sunt proaspăt zugrăvite. Totul e curat, luminos, cald. În Complex se fac amenajări pentru a corespunde noilor norme ISU. Paturile din camere sunt aranjate ca la armată și foarte puține au obiecte personale în jur. Pe unul dintre ele stă o coroană aurie. O beneficiară e fan Michael Jackson, regele popului, și strânge tot ce îi amintește de acesta. 

Pe lângă reguli, oamenii care vin în Complex pot încerca teama că povestea lor nu le mai aparține în această casă mare, impersonală, care nu e acasă. Sau că sunt obligați să-și spună povestea, cu toate detaliile ei jenante ori dureroase, iar unora dintre ei, cum e Ioan, cum e Constantina, le e foarte greu să vorbească despre ce-a fost. Prin ce-au trecut. Ar vrea mai degrabă să uite. 

Pentru Dan Nițuică și cei 45 de angajați ai Complexului, fiecare om care intră aici e ca o ghicitoare. Ce anume s-a frânt în el? Poate fi, dacă nu reparat, măcar ajutat să funcționeze așa, cu piese lipsă și siguranțele arse, ca electrocasnicele din vechea generație? 

Sunt și cazuri, nu multe, când beneficiarii reușesc să se întoarcă în societate, să se reintegreze în familie sau să se descurce pe cont propriu, să aibă un adăpost stabil, un loc de muncă. Directorul a păstrat și a pus în ramă mesajele de mulțumire din partea acestor beneficiari pentru care adăpostul Primăriei a reprezentat un refugiu temporar în vremuri grele. 

Picasso din adăpostul Primăriei

„Nu rămâne nimeni nerezolvat. Chiar și pentru cei care nu vor să vină în adăpost, trimitem ceai cald, supă și pături”, spune șeful Complexului, arătându-ne biblioteca de unde beneficiarii pot lua cărți, să citească în camere. 

Lângă bibliotecă, la o masă, și-a întins uneltele de lucru pictorul Eugen Dănilă. Are 66 de ani și a ajuns pe străzi în urma unor „probleme de familie”. Divorțat acum mulți ani, locuia împreună cu sora lui și cumnatul ei, într-o casă la cumpărarea căreia contribuise. „Sora și cumnatul au murit, iar nepotul, fiul lor, a decis că el e singur moștenitor și m-a dat afară. Nu vreau să îl duc prin tribunale, că îl știu de mic, e și bolnav. Cineva trebuie să cedeze, în situații din astea”, explică pictorul.

De-a lungul timpului, Eugen Dănilă a lucrat la Muzeul Național de Istorie, la Muzeul Cotroceni, la Muzeul Satului. A făcut parte din echipa care a restaurat icoanele de la Biserica Sfântul Spiridon Vechi, aduse la Cernica. Biserica a fost demolată, dar icoanele au fost recuperate. „Când înveți să pictezi și faci, e una. Când lucrezi pe o icoană și o restaurezi, începând de la o simplă curățare, altfel simți icoana și altfel o poți interpreta. Satisfacția e că ai salvat-o”, povestește bărbatul. Chel, cu o statură masivă, are aerul lui Picasso în atelier.

„Doar că stilul meu e cu totul altul”, râde el. Acum pictează icoane pe lemn, pentru birourile din Complex. „M-am gândit că dacă m-au ajutat să lucrez aici, mi-au dat acest spațiu, ar fi păcat… Mai ales că în birouri sunt icoane poză. Vreau să fac și icoane pe sticlă, după modelul celor din Oltenia”. 

Dan Nițuică observă, amuzat, că Eugen Dănilă e printre puținii beneficiari care știu cine a fost Pallady, cel care dă numele străzii pe care se află adăpostul. Domnul Dănilă știe și de ce tablourile lui Pallady nu au ajuns la licitații: „Pentru că era un aristocrat și nu picta pentru bani. Era sub demnitatea lui să-și vândă picturile la licitație”. 

Despre tablourile lui Adrian Ghenie, pictorul de icoane crede că „sunt bune, merită prețul, dar a știut și cum să cucerească piața. Așa e în Occident. Au fost câțiva critici care l-au ridicat în slăvi și piața imediat a reacționat”. 

Domnul Dănilă nu a stat multe zile în stradă, dar e convins că asta l-a schimbat și că acum are altă perspectivă când pictează. „Respect canoanele și le interpretez, dar nu le depășesc”. Când nu și-a mai găsit de muncă în restaurare sau pictură, s-a angajat la o firmă de pază. Dar a avut „pretenții la carte de muncă” și a fost concediat. N-a mai putut plăti chiria. 

În colțul său din adăpost, e senin ca un copil cu jucăriile lui. Pânzele, vopselele, pensulele sunt toate cadouri de la Complex. În preajma sărbătorilor vin preoți aici și icoanele domnului Dănilă sunt sfințite.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 23

Garabet sau Metrobet

Ca șef de instituție, Dan Nițuică cunoaște problemele fiecărui beneficiar fost sau actual. „Le duc și acasă, nu reușesc să las totul aici, că sunt 24 de ore din 24 la dispoziție. Dacă e o urgență, și noaptea mă sună. De formație, sunt inginer. A fost o provocare să lucrez în asistență socială. Îmi place să ajut oamenii, să fiu util, să mă fac plăcut, să le rezolv problemele. A fost o provocare, dar chiar nu regret pasul pe care l-am făcut”. 

Se interesează dacă a venit ambulanța pentru un băiat care avea simptome de apendicită. A venit după 40 de minute. 

„Sunt tot felul de urgențe. Anul ăsta nu am avut cazuri de degerături, dar în alți ani au fost”, continuă directorul. Nici gerurile nu mai sunt cele de altădată. 

Între beneficiarii care stau și peste zi se formează, dacă nu amiciții, un fel de familiaritate prudentă. Pe Garabet îl cunosc toți. „Mă cheamă Garabet, că stau la gară. Acolo am muncit, la cărat bagaje. Acuma nu mai pot. Că m-am îmbolnăvit rău. De la țigări”, spune bărbatul, slab și prelung. Adevărul e că îl cheamă Garabet pentru că așa îl chema și pe bunicul lui. Dar lui îi place gluma asta, care-i face pe colegii de cameră să râdă, „dacă lucram la metrou, mă chema Metrobet”. 

Varianta idilică după Constantin

Legat la concentratorul de oxigen, Constantin dezvoltă o teorie și despre legăturile dintre oamenii din adăpost. „De atașat e și vârsta la care nu te mai atașezi. Ai câțiva cu care te înțelegi mai bine. Prietenia presupune mult mai multe lucruri. Să spui unul altuia secretele, să poți să te destăinui. În centru, când discuți mai sincer, riști să fii taxat. Oamenii, la fel ca mine, vin de pe stradă și pe toți i-a modelat viața pe stradă. În rău”. 

Când ajungi la bătrânețe, crede Constantin, e frumos să păstrezi vechile prietenii. Care sunt altceva decât cunoștințele din adăpost. Un prieten adevărat știe când înflorești poveștile. 

„Te duci în parc, se joacă rummy, se joacă șah. Asta este varianta idilică. Povestești din liceu și din armată, care-a făcut liceul. De acolo îți rămân cele mai frumoase amintiri. Poți să povestești și ce n-ai făcut. Că nu le-ai trăit tu pe toate. Ai fi vrut să le trăiești. Ai auzit de la altul, «ia uite ce-am făcut». O înmagazinezi și la o oarecare discuție, o lansezi. «Uite ce-am făcut eu, ce șmecher am fost!», «Du-te, bă, dracului», dacă e un prieten foarte apropiat, îți spune, «du-te dracu, bă, că doar nu ești tu în stare să faci așa ceva! Doar te cunosc!». Dar cu altul, care e mai nou, mai așa, îl faci paf: «Bă, da deștept ești!»”. 

Când nu discută cu tovarășii din adăpost, Constantin se uită la filme. Și-a făcut abonament la Netflix, „măcar atât pot să-mi permit”. Se uită și la știri, dar „mă irită, că se joacă așa o comedie. Indiferent de post, fiecare vine cu niște chestii trăsnet, care de fapt… Să vă dau un exemplu: buletinul meteo. Toate posturile îl dau din aceeași sursă, ANM-ul. Ei, al ProTV-ului e mai ca lumea că-l prezintă Busu. E actor și știe s-o spună. Chiar dacă vine viscol… Îl iei altfel, bă, uite ce viscol vine, când îi zice Busu, ți-e mai mare dragul să stai la minus 30 de grade. E altceva!”.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro