REPORTAJ. Cum i-a sprijinit statul german pe doi români să-și păstreze afacerea în pandemie. „Ei sunt copiii Europei”

Irina Balmuș avea 18 ani când a plecat la muncă în Spania. Viața nu putea fi mai grea decât fusese până atunci.

Când Irina avea 13 ani, tatăl ei a murit de cancer, iar mama a rămas singură cu trei fete și cu multe datorii. Cel mai mult le stresa să vadă sumele acumulate la întreținere, așa că Irina și sora ei mai mare, Ana-Maria, care avea 15 ani, și-au căutat de lucru. Locuiau în Constanța, sora lor mai mică avea 7 ani, iar mama lucra la un chioșc din cartier și banii nu-i ajungeau să crească trei copii. 

A împrumutat banii de pașaport

Irina și sora ei s-au angajat la magazinul unui vecin care vindea haine din Turcia. Nu aveau contracte, pentru că erau prea mici ca să lucreze legal. După ce munceau toată vara, toamna plăteau întreținerea, își cumpărau îmbrăcăminte și caiete pentru școală. 

În 2002, după ce și-a luat bacalaureatul, Irina a împrumutat bani pentru pașaport de la o colegă, iar unchiul ei i-a făcut chemare în Spania. 

Recomandări

România, cea mai stresantă țară pentru condus din lume. Aglomerația din trafic ne plasează pe primul loc în clasament

A fost jale când i-am spus mamei. Atâta a bocit și ea, și surorile, și toată familia, de parcă plecam pe lumea ailaltă. Eu eram așa de fericită că plec, că scap, pentru că adevărul e că mi-a fost greu.

Irina Balmuș:

Sora și cumnatul ei au condus-o la București și i-au cumpărat un bilet de microbuz până în Spania.  

Drumul până în Spania a durat o săptămână

Carabinierii italieni au oprit-o la graniță: unchiul Irinei nu menționase pe chemare datele de sosire și de plecare. Nu au lăsat-o să treacă, iar microbuzul a mers mai departe fără ea. Irina a rămas lângă ghereta carabinierilor, fără niciun ban și fără posibilitatea de a-și contacta familia, pentru că pe vremea aceea nu avea telefon mobil. 

A aruncat borcanele cu murături și dulceață pe care i le pusese mama ei și a păstrat doar câteva haine și o linguriță de inox care avea o pată în formă de harta României. S-a așezat pe bordură, la granița dintre Slovenia și Italia, și a început să plângă. „Eu n-am bani; pe mine ori mă trimiteți acasă, ori mă trimiteți în Spania”, le-a spus carabinierilor. 

A stat două zile pe bordură, fără să doarmă, așteptând „să se întâmple o minune”. Când s-a schimbat tura, un carabinier a lăsat-o să-l sune pe unchiul ei, care i-a retrimis prin fax chemarea și a menționat datele de sosire și de plecare. Toată familia, care nu știa nimic de Irina, era înnebunită.

Recomandări

Primele ipoteze legate de moartea lui Silviu Prigoană. Surse medicale: a suferit un AVC sau un stop cardio-respirator

Un autocar cu români a oprit la graniță și Irina a urcat în el, le-a povestit oamenilor ce a pățit și i-a rugat s-o ajute. Pasagerii au făcut chetă și i-au plătit fetei biletul până la Roma. O familie a găzduit-o peste noapte, apoi a condus-o la gară, de unde a luat un autocar spre Barcelona.  

A pornit singură pe străzi să-și caute de lucru

Mătușa din Tarragona, un oraș pe malul Mării Mediterane în nord-estul Spaniei, îi promisese că-i găsește de lucru, dar trecuseră două săptămâni și Irina încă nu muncea. Mătușa trecea pe caiet tot ce mânca, bea sau consuma Irina, care trebuia să-i dea banii înapoi atunci când începea să câștige. 

A pornit singură pe străzi să-și caute de lucru. Vorbea italiana, pe care o studiase în liceu, și reușea cumva să se înțeleagă cu ceilalți. După o săptămână, s-a angajat la o familie de chinezi care avea un magazin în Tarragona. Nu-i deranja că Irina nu vorbea spaniolă, pentru că nici ei nu vorbeau. 

Recomandări

Silviu Prigoană a murit. Avea 60 de ani și i s-a făcut rău într-un restaurant din Bran

Lucra opt-nouă ore pe zi și câștiga doar 360 de euro pe lună. După șase luni, a început să-i întrebe pe toți clienții care intrau în magazin dacă nu au ceva de muncă pentru ea. A angajat-o un cuplu care deschisese o rotiserie: de luni până joi avea grijă de copiii lor, iar de vineri până duminică tăia legume în camera frigorifică. După o zi de muncă, mâinile îi degerau, iar durerile erau groaznice. 

Sora ei a venit să lucreze împreună în Spania

A plecat de acolo și a început să lucreze la curățenie în mai multe case și, după câteva luni, a venit în Spania și sora ei mai mare, Ana-Maria, care a muncit alături de ea.

Viața în casa mătușii devenise insuportabilă, așa că cele două surori și-au făcut bagajele și au plecat. Au dormit două săptămâni „la părăseală”, într-o casă abandonată, fără geamuri, pe care o împărțeau cu porumbeii. Dormeau pe jos și mergeau la baie la McDonalds, unde se spălau pe dinți și la subraț, apoi se duceau la muncă.

Un verișor le-a ajutat să-și închirieze un apartament, ceea ce era dificil, pentru că surorile lucrau fără acte. După un an, au venit în Spania soțul Anei-Maria împreună cu Alex, primul lor copil, care se născuse în România, și mama fetelor (sora cea mică, în vârstă de 15 ani, a rămas în grija bunicii).

„Am fost strâmtorați cu banii, a fost o perioadă urâtă”

Irina și soțul ei, Relu Cursaru, se cunosc de când aveau 13 ani: amândoi au crescut în Constanța, în cartiere învecinate. Relu a fost ospătar pe litoral, apoi a lucrat pe un vas de croazieră înainte să vină în Spania. 

Cei doi s-au reîntâlnit la Tarragona în 2008, iar în 2010 s-a născut Maria, fiica lor cea mare.

Relu a muncit în construcții până în 2012, când n-a mai găsit de lucru din cauza crizei financiare. Doi ani a lucrat doar vara, la o spălătorie din Tarragona. În restul anului, stătea acasă cu copiii, iar Irina mergea la clinica veterinară, unde salariul ei scăzuse sub 1.000 de euro.

„Am fost strâmtorați cu banii, a fost o perioadă urâtă”, povestește Irina. „Multă lume n-avea de muncă. Mulți români au plecat atunci în Germania, alții s-au mutat înapoi în România”. În 2013, sora ei, Ana-Maria, s-a întors în țară împreună cu soțul ei, Florin, și cu cei doi băieți ai lor. 

Nu mai suportam. Eu, cu doi copii, munceam doar vara. I-am spus Irinei: „Soarele nu-mi încălzește buzunarul”.

Relu Cursaru:

„În Germania ai șansa să lucrezi orice”

Fratele lui Relu era șofer în Germania și îi spusese că se câștigă bine. În 2014, Relu a venit la Nürnberg și s-a angajat șofer la compania de transport public din oraș, unde câștiga 2.000 de euro pe lună.

„În Germania ai șansa să lucrezi orice”, spune Relu. „M-am mutat nevoit, că știam că n-am nicio șansă acolo. În Spania am căutat foarte mult de muncă. Spaniolii nu prea îți oferă șansa să înaintezi, chiar dacă ești capabil. Lor le place să aibă oameni care să facă munca de jos. În schimb, nemții te lasă să evoluezi”.

A învățat să conducă în Germania

„Luasem C-ul în țară (categoria C pentru șoferi profesioniști), dar ce școală de șoferi faci în România? M-am dus câte 20 de minute de cinci ori și am luat carnetul”, povestește Relu. „Și vin eu în Germania și ei îmi dau direct autobuz cu oameni în spate – nu știam limbă, nu știam șoferie, nu știam nimic. Trafic, biciclete pe lângă mine, reguli. Nu știam să mă încadrez cu autobuzul și în prima zi am rupt o oglindă la o mașină. Practic, eu aici am învățat să conduc. Mi-era o frică atunci când am intrat prima oară în centrul orașului, pe o stradă îngustă, și trebuia să întorc.

După câteva luni, mi-au dat să conduc un autobuz dublu, etajat – era nou-nouț, ultimul model, avea 700 de kilometri, doar ce-l adusese de la Hamburg. Și îl sun pe frate-meu: «Bă, Tony, dar ăștia nu știu că eu n-am mai condus așa ceva?». Trebuia să plec la 12, aveam de condus 600 de kilometri. În România, ca să lucrezi pe un autocar din ăsta trebuie să fii supercalificat, să știi mecanică, să ai ani de experiență. «Cum mă trimite, mă, pe mine?». Și frate-meu: «Du-te, că n-ai nicio treabă». M-am suit la volan, am plecat și am ajuns la Frankfurt”.

Când s-a mutat, a lăsat bagajele nedesfăcute în subsol

Irina n-a vrut să se mute. Trăia de 14 ani în Tarragona, unde se născuseră cei doi copii ai lor, vorbea spaniola și catalana fluent, iubea soarele și marea. În 2015, când a venit la Nürnberg, n-a desfăcut bagajele; le-a lăsat la subsol, în cutii, pentru că spera să se întoarcă în Spania. 

A început să lucreze la o clinică veterinară din Nürnberg, unde făcea curățenie. Maria și Abel, copiii lor, s-au integrat bine la grădiniță și au învățat germana. Maria, fata cea mare, care ține și acum legătura cu prietenele ei din Spania, vorbește spaniolă, catalană, germană și engleză. 

După un an, Irina a despachetat bagajele. Ea și Relu au început să vorbească germană. În 2018, s-au căsătorit, ca să poată intra la altă clasă de impozitare și să plătească taxe mai mici. Acum, Irina are 36 de ani, Relu, 37, Maria, 11, și Abel, 8 – copiii sunt în clasele a V-a, respectiv a II-a.

Pandemia nu i-a afectat, pentru că statul german le-a oferit sprijin

În ianuarie 2019, Irina a deschis un salon de frizerie canină în Nürnberg – Hundesalon Irina. Începuse să tundă câini pentru prietenii lor români și s-a gândit că ar avea clienți. A fost ușor să-și înființeze o firmă în Germania și, pentru că afacerea e mică, încă nu plătește impozit.

Lucrează în fiecare zi de la nouă dimineața până la cinci după-amiaza și agenda ei cu programări e plină. 

Pandemia n-a afectat-o, pentru că statul german i-a oferit sprijin. În martie 2020, în timpul lockdown-ului, salonul s-a închis o lună, dar statul german a despăgubit-o și a acoperit contravaloarea chiriei și a utilităților.

După ce s-a terminat carantina, Irina a avut atât de mulți clienți, încât nu mai făcea față. În weekend, Relu venea s-o ajute. 

Pe 16 decembrie 2020, frizeriile canine s-au închis și Irina a redeschis pe 1 februarie 2021. Statul german a despăgubit-o din nou și banii au intrat în cont la mai puțin de o săptămână după ce a completat un formular. 

Tunde și opt căței pe zi 

Înainte de pandemie, tundea cinci-șase căței pe zi; acum, tunde între opt și zece, iar programările sunt făcute în avans, pe următoarele două săptămâni. Relu e șofer de camion, dar Irina se gândește că, pe termen lung, ar putea lucra amândoi la salon. 

Ei sunt printre cei norocoși, spune Irina, pentru că mulți români din Nürnberg care lucrează la curățenie, hoteluri, magazine, baruri, centre SPA, saloane de cosmetică au fost trimiși în șomaj tehnic. 

Singurul lucru care o nemulțumește este că Maria și Abel au rămas în urmă cu școala din cauza pandemiei. Amândoi fac ore online și stau singuri acasă, în timp ce părinții lor sunt la muncă. „Pentru Abel, anul ăsta e pierdut”, spune Irina. „Face ore doar de două ori pe săptămână, marți și joi, câte 45 de minute. Nici nu apucă să se conecteze și să spună 12 copii «Bună dimineața». A rămas în urmă”.

„În Spania am muncit pentru bani, nu pentru mine”

Irina, Relu și copiii lor locuiesc într-un apartament de trei camere din Nürnberg, pe care l-au împărțit până de curând cu Ana-Maria, sora Irinei, care are 38 de ani.

Ana-Maria a plecat din Spania în 2013 împreună cu soțul ei, Florin, și cei doi băieți ai lor: Alex, care s-a născut în România, și Matei, care s-a născut în Spania. Au locuit la Tarragona aproape 10 ani – Ana-Maria vorbește fluent spaniola și catalana -, dar după criza financiară viața lor a devenit dificilă.

Florin, soțul Anei-Maria, care fusese mecanic auto în România, a lucrat ca tehnician dentar în Tarragona. Când a venit criza, șeful laboratorului n-a mai plătit salariile la timp și a început să se poarte urât cu angajații. Florin era din ce în ce mai stresat și s-au gândit să se întoarcă în România, pentru că și Ana-Maria se săturase să muncească la curățenie.  

„În Spania am muncit pentru bani, nu pentru mine”, spune ea. 

S-au întors în România plini de entuziasm. Visau să-și construiască o fermă și au cumpărat o casă veche în satul General Scărișoreanu, la 40 de kilometri distanță de Constanța, unde aveau suficient teren ca să crească păsări și să cultive legume. Ana-Maria a făcut un curs de horticultură ca să poată aplica la finanțări.

În scurt timp, și-au dat seama că nu sunt eligibili pentru programele de finanțare: nu aveau nici suficient teren, nici o sumă consistentă de bani, așa cum se cerea. Au renunțat la idee. 

Au crescut păsări pentru familia lor și au cultivat legume, în special soiuri vechi. Uneori, își vând produsele, dar nu se poate numi o afacere. Au cheltuit banii pe care i-au strâns în Spania, iar casa a rămas neterminată. 

Ana-Maria a plecat la muncă în Germania pe 8 octombrie 2019; soțul ei, Florin, a rămas în România să aibă grijă de păsări, iar cei doi băieți ai lor – Alex, 17 ani, și Matei, 11 – locuiesc la bunici și merg la școală în Constanța.

Ana-Maria a calculat că trebuie să muncească doi ani în Germania ca să poată termina casa din România. În țară n-ar putea strânge niciodată banii aceștia. 

Are două joburi: lucrează la o fabrică de piese de mașini, unde face ore suplimentare, și la curățenie, în clinica veterinară unde a lucrat Irina. Se trezește la 4.15 în fiecare dimineață și se întoarce acasă la nouă seara. 

Recent, s-a mutat într-o garsonieră, iar sora ei crede că ar vrea să-l aducă în Germania și pe soțul ei. „Eu sunt bine oriunde atâta timp cât sunt cu familia”, spune Ana-Maria. „Nefiind cu ei, nu am o stare foarte OK. Sunt și doar atât”.

Întoarcerea în România, departe de gândurile lor 

Irina și Relu nu s-au gândit niciodată să se întoarcă în țară. „Parcă nu mai îmi place nimic în România”, spune Relu. „Mă deranjează nesimțirea din oameni – în trafic, la magazin. Nu mă mai regăsesc în România, cu toate că am momente când mă gândesc la taică-meu, la maică-mea, că au o vârstă și noi (frații) suntem amândoi plecați. Dar tot nu reușesc să găsesc ceva să mă întorc. Unde aș putea să muncesc să fiu respectat? În România niciodată nu aș fi respectat cum sunt aici”.

După ce copiii o să crească, Irina și Relu vor să se întoarcă în Spania, țara lor de suflet. „Copiii pot să-și aleagă în ce țară vor să stea: în Spania, în România sau să rămână aici. Ei sunt copiii Europei”.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 11

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro