Comentează„Nu vreau să fiu puternică, nu vreau să fiu remarcabilă, vreau să rămân o femeie simplă lângă soţul meu, o profesoară de balet înconjurată de copiii mei şi hrănindu-mă cu arta mea”, protestează Iulia. Când priveşte în jur, nu-şi mai poate stăpâni lacrimile. Toţi copiii aceştia care aleargă, pictează şi joacă volei cu baloane colorate îi aduc aminte de elevii săi şi de sala de balet din Odesa.
Iepurași, ouă și cățelul Marcus
Am întâlnit-o pe Iulia la centrul special de la Romexpo, unde autorităţile au amenajat un spaţiu în care copiii refugiaţilor ucraineni să poată trăi bucuria apropierii sărbătorilor de Paşte. E Joia Mare, iar cei mici sunt încurajaţi de voluntari să vopsească ouă, aşa cum spune tradiţia, să coloreze iepuraşi ori să picteze liber.
E mare tărăboi în hala aceasta din nordul Capitalei. Şi toată lumea parcă se întrece în aceeaşi cursă de distracţie-viteză. În doar câteva minute, copiii completează pricepuţi un întreg carton cu ouă colorate şi trec la următorul. Voluntarii sunt ca nişte spiriduşi: acuarele, hârtie albă şi colorată, coşuleţe mari şi mici, iepuraşi cu codiţe de burete roşu apar continuu pe mesele de jumătate de metru.
Căţelul Marcus, un buldog francez de un an, sare cu avânt şi se bucură la fel de mult precum cei mici de baloanele care plutesc în aer. Iar mascota zilei, un iepuraş mare cât un om, se plimbă atent pe la fiecare, îşi mângâie urechile şi îşi arată nonşalant cei doi dinţişori în poze.
Larma petrecerii e acompaniată de cântecele care inspiră mişcări ritmice din cap şi din braţe. „Eu am zece degeţele, ce-am voie să fac cu ele? Să te pişc de-obraz? Nu! Să pictez cu ele? Da! Eu am zece degeţele, ce-am voie să fac cu ele?”. Cu ochii închişi, tot vacarmul lasă sentimentul recreaţiei mari de la clasa a II-a. Doar privirile părinţilor săgetează acest balon de săpun al entuziasmului copilăresc.
„Am văzut artificii în Bucureşti şi am îngheţat! Doamne, cum să-mi fie teamă de artificii?”
Iulia, de pildă, e aici cu fiica sa de cinci ani. După ce se asigură că micuţa e îndeajuns de concentrată la pictură încât să nu-i simtă revolta, ne priveşte cu ochii săi albaştri, încruntaţi, şi spune cu hotărâre: „Vreau ca lumea să ştie ce se întâmplă cu noi, oamenii simpli. Vreau să ştie cât de dureros e”.
Am fugit din Odesa după ce am văzut ce s-a întâmplat la Bucha, la Irpin, unde au violat femei şi copii! Soţul meu m-a încurajat să plec, pentru că ne temeam! Acum se duc lupte grele în Nikolaev. Dacă va fi ocupat, următorul oraş sub asediu va fi Odesa.
Iulia, refugiată din Odesa:
„Cum să rămân? Ştiţi, planul meu de viaţă nu era să vin aici şi să cer ajutorul, ci să-mi fac meseria la clubul meu de balet din Odesa. Ăsta era visul meu!”, spune Iulia.
Şi Iulia chiar îşi trăia visul vieţii ei în Odesa. Spune că, atunci când era înconjurată de micuţele sale balerine, în sala de dans, era cea mai fericită femeie din tot oraşul. Iar cea mai mare împlinire i-o aducea seara, când îşi regăsea soţul şi fiica acasă, în cel mai frumos apartament, la etajul 12, cu pereţi de sticlă şi cu marea la fiecare fereastră. „Numai că, vedeţi, e cel mai frumos loc atunci când vezi apusul, nu rachete care taie cerul. Când sistemul antirachetă interceptează atacurile, tot cerul parcă se întristează. Acum, am văzut artificii în Bucureşti şi am îngheţat! Doamne, cum să-mi fie teamă de artificii? De ce? Din cauza lui Putin?”, se revoltă femeia.
Nu mai pot să citesc ştiri, e o reacţie fizică de respingere. În fiecare zi, tragedii după tragedii. Îmi vine să fug, dar unde să mai fug? Vreau doar să muncesc. Şi până şi asta e imposibil! Războiul ăsta ne-a distrus viaţa.
Iulia, refugiată din Odesa:
Iulia şi fiica sa au ajuns în Bucureşti de două săptămâni, dar spune că asta-i prima dată când reuşeşte să-i ofere micuţei sale câteva clipe de joacă, alături de alţi copii de vârsta ei. Aşa cum se juca odată, acasă. Grijile i-au furat puterea de a se mai gândi la distracţii. A căutat să se angajeze, să aibă ce să pună seara pe masă. Deocamdată, a găsit o şcoală de dans, unde să poată preda câteva ore pe săptămână, dar îi e greu să se întreţină din doi „pas de deux” şi-o piruetă. Aşa că încă mai caută.
„Armata rusă prinde şi ucide oameni ca soţul meu”
Povestea Iuliei e, de fapt, povestea fiecărei mămici care-şi supraveghează copilul în această hală din nordul Capitalei. Teribilă discordanță: în timp ce micuţii se lasă furaţi de vraja picturii şi a jocului, mamele agită telefoanele în mână, zâmbesc forţat şi-i încurajează pe cei mici să zâmbească sincer. Pentru fotografiile care vor fi trimise acasă.
Alesia e din Herson. E aici din 7 aprilie cu fiica sa. Soţul a rămas în oraşul asediat de armata rusă. Ţin legătura prin aplicaţia Telegram, iar ultimele mesaje sunt cele în care el o îmbărbătează pe ea. Bărbatul e militar, dar Alesia spune că în acest moment nu mai luptă. „Suntem pe teritoriu ocupat”, explică femeia şi foloseşte pluralul în mod voit. Deşi e aici, în Bucureşti, de acasă n-a plecat niciodată. E încrezătoare că va vedea din nou momentul în care fiica sa va poza, ca altădată, cu chipiul tatălui său.
Herson a fost primul mare oraş din Ucraina ocupat de forţele ruseşti. Majoritatea femeilor au plecat spre cele mai apropiate puncte vamale, ca să-și știe copiii în siguranță în țările vecine. Bărbații au rămas. Pe 27 aprilie, în regiune a fost programat un aşa-numit referendum, localnicii fiind îndemnaţi de către ocupanţi să-şi declare independenţa faţă de Ucraina, înfiinţând „Republica Populară Herson”. „Nu-mi rămâne decât să sper din toată inima că va fi mai bine”, spune Alesia.
Acum, soţul meu se ascunde, pentru că nu e în siguranţă. El e un combatant, iar din 2014 (după anexarea Peninsulei Crimeea de către Rusia, n.r.) luptă pentru Ucraina. Armata rusă prinde şi ucide oameni ca el. E foarte periculos. Dar el e un erou şi ştiu că ne vom reîntâlni.
Alesia, refugiată din Herson:
„Mama mea e aşa de tristă…”
Maşa are 13 ani şi nu vrea să picteze. Zice că e prea mare ca să se mai joace cu culori, dar o supraveghează pe micuţa Sofica, aşa cum ar face orice soră mai mare. Îi spune poveşti şi o încurajează să spere se vor juca din nou cu jucăriile lor de acasă. Sofica e prea mică să înţeleagă ceea ce oricum nici sora sa nu poate, aşa că tot ce face Maşa e ca să-i fure câte-un zâmbet. Pe mama sa îi e mai greu s-o aline, nu ştie cum să facă asta. „Mama mea e aşa de tristă şi mă doare să o văd în fiecare zi aşa. Seara, când crede că am adormit şi a rămas singură, plânge în linişte. Ne e dor de tata, care a rămas acolo”, spune Maşa. „Acolo” e Viniţa (oraş aflat în sud-vestul Kievului), oraşul pe care l-au părăsit în urmă cu o lună.
Şi Roman, şi Bogdan sunt băieţi mari, dar lor le place să picteze. Au 13 şi 17 ani, aşa că desenele lor sunt mai serioase. Iată, Roman e mândru că a folosit galben şi albastru pentru a picta steagul Ucrainei pe oul de Paşte, iar Bogdan îl concurează cu opera sa, ceva mai abstractă. „Slava Ukraini!”, strigă Roman, cu un ton de eroism.
Băieţii sunt în Bucureşti de o săptămână, iar aceasta e prima lor ieşire într-un cadru mai relaxat. Aşa că s-au hotărât să se bucure de moment, în timpul în care mama lor încearcă să obţină informaţii de la voluntari. Femeia e educatoare în Odesa, nu vrea să i se facă fotografii, spune că nu vrea să fie văzută în situaţia asta. Vrea să vorbească doar despre lucrurile frumoase din viaţa sa, aşa că ni-l descrie pe soţul său: bărbatul a înfiinţat singur propria firmă de construcţii, care ar fi avut acum aproape 50 de angajaţi, dacă el n-ar fi fost nevoit să îmbrace haina militară. Dar, câtă vreme a reuşit să fie eroul familiei, e încrezătoare că va reuşi să fie şi eroul Ucrainei.
38.000 de copii din Ucraina au ajuns până în prezent în România.
„Se îngrămădeau pentru o pereche de lenjerie nouă. Vă spun, aşa arată disperarea”
„Să vă bucuraţi de tot ce aveţi!”, spune o voluntară, care trebăluieşte lângă locul de joacă. Aranjează haine pe umeraşe, în funcţie de mărimi, pe un stender. Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului a Municipiului Bucureşti a organizat, în pavilionul de la Romexpo, un centru în care refugiaţii ucraineni mănâncă o masă caldă şi primesc cele necesare pentru viaţa de zi cu zi: alimente neperisabile, produse pentru igiena personală, haine şi încălţăminte, mâncare pentru animale şi chiar jucării.
Există şi un loc de joacă special pentru cei mici, iar voluntarii au pregătit chiar şi câteva zeci de paturi de campanie, gândindu-se că bombardarea Odesei este iminentă, aşa că refugiaţii trebuie să aibă o zonă tampon în care să stea atunci când ajung în Bucureşti.
Începând din 16 martie, de când centrul a devenit funcţional, au ajuns aici peste 16.000 de ucraineni. Zilnic, vin la Romexpo aproximativ 350 de copii.
„În fiecare zi, când ajung acasă, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că pot să fac un duş cald, pot să deschid frigiderul şi să găsesc mâncare, pot să dorm în patul meu. Nu realizezi cât de importante sunt lucrurile acestea până când nu vezi ce înseamnă să nu le ai. Pe mine, experienţa de voluntariat m-a făcut să-mi reevaluez complet viaţa”, spune voluntara.
După o lună în care a lucrat zilnic pentru refugiaţii ucraineni, femeia spune că a învăţat cea mai valoroasă lecţie din viaţa sa. „Când pierzi tot, ajungi să trăieşti condus doar de emoţii primare. Îmi amintesc momentul în care am reuşit să cumpărăm mai multe perechi de lenjerie intimă nouă. Când le-au văzut, femeile se îngrămădeau să prindă o pereche. Vă spun, aşa arată disperarea”.
Mai multe ONG-uri şi-au revendicat câte un colţ în Pavilionul A de la Romexpo, în sprijinul voluntarilor ucraineni. Voluntarii de la Salvaţi Copiii și World Vision sunt prezenţi aproape zilnic la centru. Pe lângă ei, fundaţia creştină Curentul vieţii, din care face parte şi georgianul Giorgi Abuladze. Bărbatul are 36 de ani şi spune că istoria recentă a ţării sale l-a determinat să se dedice cauzei ucrainene. Iar credinţa în Dumnezeu i-a dat putere să vină până în România. Va sta aici câteva zile, apoi va merge în Polonia, unde spune că e nevoie mai mare de voluntari, din cauza numărul în creştere de refugiaţi.
Armata Salvării, altă organizaţie creştină, îi ajută pe refugiaţi să se orienteze şi le oferă asistenţă. Iar organizaţii precum Geeks for Democracy ajung adesea la centrul de la Romexpo pentru a vedea care sunt nevoile refugiaţilor. În Joia Mare, Marian Rădună, unul dintre voluntari, le-a adus ucrainenilor 200 de telefoane mobile, alături de cartele telefonice. A înţeles această nevoie a oamenilor în urma solicitărilor venite la call center-ul de solidaritate, unde refugiaţii solicită asistenţă – cei care apelează numărul 0377.300.300 pot obţine zilnic, între orele 8:00 și 22:00, informaţiile de care au nevoie de la voluntari în română, engleză sau ucraineană.