ComenteazăOsemintele au fost descoperite, în urmă cu câțiva ani, în curtea unui sătean din Valea Hogei, județul Bacău. „Am chemat şi eu preotul, şi-o sfinţit, am făcut oleacă de masă”, povestește pentru Libertatea autorul descoperirii.
Satul Valea Hogei, din comuna Lipova, judeţul Bacău, are în jur de 270 de locuitori. Aici s-a născut în 1900 şi a mâncat păpuşoi copt matematicianul Gheorghe Vrânceanu, care avea să descopere, mai târziu, spaţiile neolonome, spaţii în care distanţa de la A la B nu e atât cât pare, ci ţine cont de toate denivelările şi ocolişurile impuse de realitate.
Mireasa moartă şi lupii la ferestre
Tot aici, pe marginea drumului, se afla o moară de apă şi, lângă ea, o velniţă, adică o instalaţie de produs rachiu şi ţuică. Acum locul e semănat cu grâu. Doar o fântână cu ghizduri de piatră a rămas în picioare din tot ceea ce însemna centrul social şi economic al vieţii satului.
De moară şi de velniţă se leagă legenda miresei moarte, care, spuneau bătrânii din Valea Hogei, bântuia prin zonă. „Noi nu avem credinţe din astea, dincolo, în Ţara Românească, în Oltenia, cred în strigoi. Noi, nu. La noi, după ce e îngropat, mortul nu se mai scoală. Dar străbunicul meu spunea de un preot, care era pe-aici şi care a fugit, s-a speriat de ceva. De frică, preotul s-a ascuns în casă la străbunicul meu, care e oale şi ulcele acum”, povesteşte o localnică, deşertând într-un butoi găleata cu tescovină aburindă, rămasă de la făcut ţuica.
„Pe vremuri, nu erau atâtea case aici şi noaptea umblau lupii pe la ferestre”, adaugă femeia.
„Cu mireasa aia, e o poveste de demult. De obicei, o vedeau bărbaţii însuraţi, care călcau strâmb. Ăia cu frică de Dumnezeu, nu. Eu n-am văzut nicio mireasă”, râde un sătean. „Acum s-o rezolvat problema, că au dispărut bărbaţii din zonă. Au plecat să muncească afară”.
„I-o judecat aicea, la fântână”
În afară de lupi, pe aceste dealuri au trecut tancuri, în 1944. Aproape 70 de ani mai târziu, în 2013, când Mihai s-a hotărât să-şi întemeieze o gospodărie în Valea Hogei, a descoperit în grădină urmele nu prea adânci ale trecerii armatei sovietice.
Bărbatul de 52 de ani a cumpărat casa bătrânească a mătuşii sale, cu terenul din jur. A demolat construcţia veche şi a adus un excavator, să sape fundaţia pentru o nouă casă. Aşa au ieşit la iveală ceea ce procurorii chemaţi de urgenţă au stabilit că sunt oseminte omeneşti.
„I-au identificat cu nume şi prenume, i-au găsit în arhivă, la Vaslui. Pe timpul războiului, o dezertat trei ruşi”, continuă el povestea. „O fugit trei ruşi şi i-o prins, i-o căutat şi i-o prins. Şi i-o judecat aicea la fântână, şi i-o-mpuşcat, pe toţi trei ruşi. Cu un singur cartuş, cu mitraliera. I-o pus unul lângă altul şi o tras. Şi i-o-ngropat. Aicea, în faţa casei erau. O zis jandarmii care erau aici în sat că să-i ducă la biserică. Dar cadrele lor, nu, că strângem morţii, când venim înapoi! Dar ei n-o mai venit înapoi de la nemţi. O fi murit şi ei, Dumnezeu ştie! Şi-o rămas îngropaţi aicea”.
Fântâna judecăţii e chiar peste drum de casa lui Mihai, în marginea satului. „În total, zice că trei i-o-mpuşcat. Dar eu am găsit doi, unul s-ar fi împrăştiat cu excavatorul pe aici, când o săpat ăştia cu săpăturile, s-o mai dus oase. Sau o mai fi acolo, înăuntru. O zis poliţaii să nu mai săp. Aşa o avut parte numai el, un poliţist pe care-l chema Mugurel. Când găseam câte-un os, venea el. Îl găseam pe el, da. Era şef de post. O venit de la Criminalistică, o luat sacii, ADN-ul în pungi”.
„Nu mai sap, nu mai deranjez”
În tinereţe, Mihai a fost călugăr, timp de cinci ani, apoi s-a întors în lume, pentru o fată. S-a căsătorit, dar nu cu ea. Cu alta. Are un băiat. N-a uitat rânduielile trebuitoare pentru suflet. „Am chemat şi eu preotul, şi-o sfinţit, am făcut oleacă de masă. Ca creştin şi eu, am făcut o pomană, să fie primit la Dumnezeu. Dacă am dat vodcă? Vin, băutură, sucuri, acolo, ce contează? Aşa-i la pomană la fiecare creştin. Şi vodcă o băut, au băut-o tot oamenii, doar n-au băut-o ei”.
Casa nouă a lui Mihai e tot neterminată. La etaj, în dormitorul fără pereţi, se văd din drum tot felul de lucruri depozitate şi de haine atârnate pe frânghii, la uscat. Bărbatul şi Mihaela, soţia lui, au plantat o livadă, pe dealurile de lângă sat, cu meri şi pruni. De trăit, trăiesc din ce produc ca mici fermieri.
„Şi asta-i treaba cu ruşii, săracii. Mai sunt într-o pungă, pe acolo, nişte oase, erau prin grădină. Când le găsesc, le strâng şi le duc la biserică. A mai fi unul îngropat aici, nu ştiu, nici nu mai săp. Nu deranjez. Cei pe care i-am găsit atunci îs îngropaţi la biserică. O venit poliţaii cu sacii, cu doi de la Criminalistică, s-o rugat de mine, am făcut o cruce, o cruce de frasin. I-am dus la biserică, i-am pus în cimitir, peste un alt mormânt, am făcut o gaură acolo. Am scris cu dalta pe cruce Eroi Necunoscuţi”.
Crucea a dispărut, între timp, pentru a servi, cel mai probabil, ca lemn de foc. Doar o ridicătură de pământ, lângă gardul din fundul cimitirului, mai aminteşte locul unde îşi dorm somnul de veci cei trei ruşi din ograda lui Mihai.
„Asta-i treaba şi cu războaiele astea. Războaiele astea nu-s bune. Mor oameni nevinovaţi. Cum e şi-acuma în Ucraina, nu vedeţi? Îi omoară ruşii pe ucraineni degeaba. Pentru avere. Cu bombele nucleare îi jale. Dar când îi de murit, tot murim”, afirmă Mihai, chemând-o din şosea pe căţeluşa Betty. „Cum trăim aici, în Valea Hogei? Greu. Oameni puţini, plecaţi în afară, sărăcie, greu”.