„Ei sunt vii, doar noi nu-i simțim”. Reportaj din Srebrenița, la 26 de ani de la cel mai groaznic masacru din Europa, după cel de-al Doilea Război Mondial

În urmă cu mai bine de un sfert de secol, dealurile împădurite din jurul Srebreniței deveneau locuri de execuție în masă ale refugiaților musulmani. Cei mai mulți erau bărbați și adolescenți, a căror soartă a fost pecetluită în ziua de 11 iulie 1995, când forțele sârbilor bosniaci, conduse de generalul Ratko Mladic, au invadat municipalitatea Srebrenița, declarată doi ani mai devreme zonă sigură de refugiu sub protecția Națiunilor Unite.

A urmat cea mai odioasă și de proporții masacrare a civililor dintr-o țară europeană de după al Doilea Război Mondial. 

În ziua în care am ajuns la cimitir, două femei cu hijab stau de vorbă cu îngrijitorul lângă o scândură verde, care indică un loc proaspăt de îngropăciune. În afara celor trei, locul este pustiu. Rămășițele ultimelor 19 victime identificate au fost înhumate în iulie 2021. Iar rămășițe e chiar un cuvânt îngrozitor de potrivit, căci unii nu au mai avut de îngropat decât un os ori două din apropiații pierduți la Srebrenița.

Recomandări

Cauzele unui fapt statistic înfiorător: 41% dintre tinerii români ar accepta dictatura. Sociolog: „Totul este deja luat de generațiile precedente”

Rămân neidentificate alte peste 1.000 de victime. Dar durerea nesfârșită a celor care nu au nici până astăzi un loc unde să se roage pentru cei pierduți e organizată cu o grijă desăvârșită. Lângă unele gropi se zăresc două locuri libere în dreapta ori unul în stânga. În ciuda haosului masacrului, pe lumea cealaltă, tatăl are dreptul să se odihnească lângă fiu ori unchi în cimitirul amenajat în satul Potocari.

Să nu spunem despre cei care au dispărut, așa cum a fost voia lui Allah, că sunt morți. Nu. Ei sunt vii, doar noi nu-i simțim

Inscripția de pe monumentele funerare ale victimelor genocidului:

Aceste cuvinte sunt o mângâiere pentru cei care vin aici să-și plângă copiii îngropați la 16 ori 17 ani, după un drum spre cimitir flancat, de-a lungul a kilometri întregi, de drapele sârbești. 

Azi, Srebrenița e un oraș din mijlocul Republicii Srpska, una din cele două entități statale ale Bosniei și Herțegovinei. Președintele Srpska, Milorad Dodik, nu a ezitat niciodată, în ultimii ani, să numească genocidul „un mit inventat de bosniaci”, așa cum relatează și jurnaliștii de la Sky News.

Dar, dincolo de naționalismul politicienilor ori de drapelele care atârnă pe marginea drumului, orașul e împărțit aproape egal între sârbi și musulmanii bosniaci. O parte din puținii supraviețuitori ai execuțiilor în masă s-au întors să trăiască aici, iar minaretul moscheei a fost reconstruit vizavi de biserica ortodoxă din Srebrenița.

Recomandări

Ce înseamnă moartea liderului Hamas, Yahya Sinwar, pentru Orientul Mijlociu. Netanyahu câștigă politic, dar conflictele în regiune nu se vor încheia | ANALIZĂ

Vocile supraviețuitorilor răsună din fosta bază a pacificatorilor Națiunilor Unite

Dacă oasele celor morți zac în tăcere sub colinele simetrice de pământ, același lucru nu e valabil și pentru vocile supraviețuitorilor acelor zile teribile din iulie 1995.

Vizavi de cimitir a fost amenajat Muzeul Memorial al Srebreniței. E în incinta fostei fabrici de baterii, care în anii războiului a fost folosită ca bază de către forțele UNPROFOR. În iulie 1995, doar câteva sute de pacificatori olandezi erau staționați în zonă când trupele bosniacilor sârbi au început o ofensivă agresivă asupra enclavei musulmane, care era zonă sigură declarată de ONU.

„Eram lângă benzinărie când l-am văzut ultima oară pe fiul meu. Era un drum care ducea spre pădure, a luat-o pe acolo împreună cu zeci de bărbați. Mi-am dat seama că, în toată agitația, am uitat să-mi iau la revedere. L-am strigat. S-a întors și i-am spus noroc, fiule. Mi-a făcut cu mâna”, răsună vocea înregistrată a lui Kada Hotic pe coridoarele goale ale fostei fabrici de baterii din Potocari.

Recomandări

Marcel Ciolacu și George Simion conduc la prezidențiale și în sondajul CURS. Pe ce locuri sunt Mircea Geoană și Nicolae Ciucă

În iulie 1995, femeia era doar o firmitură într-o coloană de zeci de mii de refugiați musulmani, dintre care 1.200 erau bărbați și adolescenți. Cu toții fugeau din calea forțelor sârbilor bosniaci, care avansau din fiecare parte a Srebreniței, și se îndreptau spre fosta fabrică de baterii, sperând că vor fi protejați de cei pe care până atunci i-au văzut drept salvatori, căștile albastre olandeze de la UNPROFOR.

Doar câteva raze de lumină pătrund de dimineață prin ferestrele sparte ale fostei fabrici de baterii, care arată ca orice altă rămășiță industrială din fostul bloc comunist. Atunci 5.000 de persoane au fost primite în incinta bazei forțelor de menținere a păcii, în vreme ce alte 20.000 au rămas dincolo de bariera păzită de căștile albastre. 

Nimic nu mai indică astăzi locul acelei bariere, care oricum nu a însemnat nimic. Fie că erau de-o parte ori de cealaltă a gardului bazei, refugiații au înfruntat aceeași soartă decisă de Radovan Karadzic și generalul Ratko Mladic. Ambii au fost condamnați să-ți trăiască restul vieții în spatele gratiilor.

Olanda, vinovată în proporție de 10% pentru moartea a 350 de persoane

Dar o decizie definitivă în instanță a venit și pentru statul olandez. În 2019, Curtea Supremă din Haga a stabilit că batalionul olandez e vinovat în proporție de 10% pentru moartea a 350 de bărbați și adolescenți, evacuați din baza căștilor albastre și predați trupelor lui Mladic.

Printre cei 350 de bărbați și băieți forțați să părăsească incinta fostei fabrici de baterii se numărau și tatăl și fratele mai mic al lui Hasan Nuhanovic, care lucra ca traducător pentru trupele UNPROFOR.

„În cel mai mare pericol erau băieții și bărbații. Știam asta și am încercat să le explic și comandanților olandezi. Nu doar că nu au înțeles, dar nu au arătat niciun semn de îngrijorare ori interes pentru soarta refugiaților”, răsună vocea fostului traducător pe coridoarele acum părăsite ale fabricii din Potocari. E o poveste înregistrată pentru a fi ascultată de toți cei care ajung aici.

Viața sa a fost salvată de badge-ul albăstrui care-i flutura în jurul gâtului, dar și-a pierdut mama, fratele și tatăl, toți uciși în decurs de câteva ore de sârbii bosniaci și aruncați în gropi comune. Lui Nuhanovic i-a luat 15 ani să-și îngroape familia. Rămășițele fratelui său, care avea doar 21 de ani când a fost ucis, au fost ultimele identificate într-o groapă din Kamenica. 

În noaptea de 12 iulie, erau deja 9 cadavre lângă bază. Olandezii le-au văzut, au auzit gloanțele cu care acești oameni au fost uciși.

Hasan Nuhanovic, supraviețuitor al genocidului din Srebrenița:

În aceeași zi, forțele sârbilor bosniaci începuseră evacuarea cu autobuze a refugiaților musulmani din jurul bazei UNPROFOR. Dar doar femeile și copiii erau lăsați să se îmbarce în autobuzele care urmau să traverseze peste 70 de kilometri de teritoriu inamic, fără nicio protecție ori garanție că vor ajunge în Kladanj, primul oraș controlat de musulmanii din Bosnia și Herțegovina.

Bărbații și adolescenții de peste 13 ani erau trași la o parte și urcați în camioane cu promisiunea că vor ajunge chiar mai repede decât femeile în teritoriile musulmane. Dar unul dintre comandanții căștilor albastre fusese informat încă din seara de 12 iulie că niciun bărbat nu a coborât din autobuzele ajunse în Kladanj.

Chiar și așa, evacuarea a continuat cu refugiații din interiorul bazei UNPROFOR. 

Ochii care știau că o să moară

„A fost extrem de dificil să stau pe acele coridoare cu fratele meu. Știam deja ce se întâmplă cu bărbații și băieții. Mi-a fost greu să-l privesc în ochi. Era acolo o durere pe care niciunul dintre noi nu o putea verbaliza. Erau ochii unui băiat care știa că urmează să moară într-o oră ori două. Nimic nu mai conta”, spune Fatima Imamovic, într- înregistrare de pe un ecran montat în Muzeul Memorial al Srebreniței.

Ce a rămas din viața miilor de victime ale genocidului sunt doar o mână de obiecte, expuse acum în hala mare a fostei fabrici de baterii din Potocari. Tot aici, pe un șir de ecrane mărturiile supraviețuitorilor de la Srebrenița curg neîncetat.

Dzevad Hafizovic a lăsat în urmă o rugăciune împăturită, găsită lângă rămășițele sale într-o groapă comună din zona Zeleni Jadar, situată la 20 de kilometri de Srebrenița. Mama și sora sa au sperat ani la rând că cineva și-a făcut milă de adolescentul de 17 ani, până când rămășițele sale au fost identificate în ianuarie 2004.

Sead Hotic s-a îndreptat împreună cu soția sa spre baza forțelor internaționale din Potocari. Cei doi au încercat să se urce într-unul din ultimele autocare cu refugiați, dar un soldat sârb i-a pus arma în dreptul capului și i-a cerut să-l urmeze. Rămășițele sale au fost descoperite într-o groapă comună excavată în 1998. Lângă, soția sa a recunoscut ceasul său de buzunar gravat, distrus acum de un glonț.

Rijad Fejzic era un puștan de 17 ani, când a fugit împreună cu mama sa spre Potocari. Adolescentul, care și-a petrecut războiul dorindu-și ca totul să se termine pentru a putea merge din nou la școală, a fost smuls de lângă femeie în timp ce încerca să se îmbarce în autocarele de refugiați cu destinația Kladanj. Trupul său nu a fost găsit nici până astăzi, dar mama i-a donat caietele Muzeului Memorial din Srebrenița.

Toate aceste povești trebuie spuse astăzi de cei care au supraviețuit ororilor care s-au întâmplat în inima Europei.

Urmărește-ne pe Google News