ComenteazăÎntotdeauna a mirosit groaznic. Întotdeauna a fost aglomerat și strigătele vânzătorilor s-au amestecat cu zgomotele de castroane sau cazane de metal trântite pe gresie. La orele dimineții, n-ai loc să arunci un ac, de parcă toți bucureștenii și-au propus să mănânce azi pește. Și ieri, și mâine. Bălți de apă murdară se scurg pe sub picioarele trecătorilor și prin geamurile tulburi pătrunde o lumină difuză.
E inedit. E alt secol și altă viață acolo, în hala de pește de la Obor. Altă lume, colorată și agitată în căutarea peștelui perfect. Trebuie să ai nervi tari și ficat sănătos ca să faci față mirosului. dar, paradoxal, când toate simțurile olfactive strigă ”fugi”, intri. Intră, spun angajații, tot felul de oameni. Vin bogații și vin săracii. Vin patroni de restaurante și vânzatori la tarabe. Înfrunta mirosurile și zoaiele și împung cu degetul peștele, îl controlează ”la urechi” să nu fie vinețiu, să aibă marirea potrivită și… cumpără.
Bătrânii sunt cei mai fideli clienți ai pescăriei și tot ei știu cel mai bine cum să controleze prospețimea peștelui. Carasul este cel mai căutat, din acest motiv în respectivele galantare gheața nu prea există. Nici n-ar fi nevoie, teoretic, pentru că peștele, adus direct din baltă, e cumpărat înainte de a-și înceta zbaterea. E mai mult decât proaspăt. E viu.
”Din baltă”, punct
La alte galantare, clienții fac coadă pentru carasul „ăla mic cât palma, că ăla e bun”. Prețurile sunt destul de mici. Între 8 și 9,5 lei kilogramul pentru peștele mic și chiar 7 lei kilogramul pentru cel care are câteva kilograme .
Dacă despre prospețimea lui, pe alocuri nu se pune problema, atunci când vine vorba de originea lui, vânzătoarele glumesc încercând să se eschiveze în a da un răspuns concret. „E din baltă, domle, că nu are de unde să fie din altă parte”, ne spune o vânzătoare, care în timp ce răspunde, îndeasă și doi carași mai mici într-o pungă. Bine, bine, dar din care baltă? Pai, „din baltă”, punct. Acesta este răspunsul oficial cu care au fost instruite să răspundă în cazul în care sunt întrebate.
Deși ar trebui să fie afișată proveniența produsului, nimeni nu respectă această cerință legală. Cei de la primărie rar mai dau amenzi acolo, pentru că e, spun ei, cam degeaba. „Noi sperăm să vină în controale poliția economică sau ANSVSA, care mai fac acțiuni înainte de sărbătorile importante. La noi amenzile sunt mici, le plătesc imediat și mâine o iau de la capăt”, ne-au spus reprezentanții primăriei sectorului 2 al Capitalei.
Fructele de mare vin la pachet
Negustorii nu au numai pește „din baltă românească”. Fructele de mare sunt și ele la mare căutare. Sunt preferatele asiaticilor, fie că-s patroni de restaurante, fie că-s clienți particulari. Prețurile piperate și suspiciunea privind calitatea, îl țin departe pe românul de rând. Am întrebat și de unde vin fructele de mare, dar vânzătoarea ne-a răspuns, ridicând din umeri, că nu știe. Că nu s-a uitat pe cutie când a despachetat.
Vetelele halei rămân însă peștii și vînzătorii lor. Din spatele tarabelor se vede, pe alocuri, câte un angajat care lovește năpraznic cu satârul într-un somn sau într-un crap pentru a-l tranșa. Bucățile mari nu se vând deloc, că-s scumpe. Așa că-l mărunțesc, să intre în buget.
Păstrăvul stă liniștit pe un pat de gheață, dar prețul sperie cumpărătorii. Cu 15-16 lei, cât e kilogramul de păstrăv. ar putea să ia două kilograme de crap. Și iese și un borș, ba și o bucată prajită, poate și o saramură. Pești ”exotici” nu prea s-au rătăcit prin marea pescărie. Se găsesc în schimb raci mici. Sunt o delicatesă, e drept, dar românul nu se înghesuie.
Hala de pește din Obor e, cum spuneam, declarată monument istoric. Dincolo de asta, în inima ei, e istoria însăși. Una care se scurge în alt ritm, miroase îngrozitor, dar lumea se înghesuie… s-o mănânce. Și o preferă rostogolită prin mălai și trasă în tigaie.