ComenteazăLa 6.30, Mihai Luca, 38 de ani, își bea cafeaua în fața unei sere. Nu se uită-n zațul rămas pe fundul ceștii, ci ridică privirea spre cer. Cel mai mult îi plac dimineţile în care citește-n nori că nu va ploua.
Dar chiar și când plouă, ritualul continuă la fel. Se duce 10 km, adică două sate mai departe, după Gabi, femeia care îl ajută să aducă viață în serele de legume.
Săptămâna muncește în Dâmbovița, sâmbătă și duminică e acasă
„Gabi muncește ca un berbec”, o descrie Mihai. E o femeie cam de aceeași vârstă cu el, dar mult mai mică de statură. Are niște mănuși cu care-și protejează mâinile, dar care nu-i ascund forța și dexteritatea. Când îi sună telefonul, glisează cu nasul ca să răspundă. La ea în sat nu grădinărește, spune ea, dar aici „îmi place tot, munca cu pământul, mă simt ca acasă”.
Mihai a deschis Ograda lui Luca, într-un sat din județul Dâmbovița, acum șase ani. A început să cultive roșii, iar astăzi are cinci solare în care seamănă verdețuri.
La Ogradă, săptămâna lui se împarte astfel: de luni până miercuri muncește în sere, joi strânge legumele și le pregătește pentru livrările pe care le face tot el în zilele de vineri, în București. Iar weekendurile le petrece acasă, în comuna Pantelimon, alături de nevasta sa și fiul lor adolescent.
Viața la țară. Deja-vu
Mihai Luca a crescut la țară, la bunici, într-un sat din județul Bacău. Cei 300 de kilometri și 30 de ani dintre cele două la țară din viața lui au ceva asemănător. „Cerul de noapte. Chiar se vede, vezi stelele, Luna clară. Vezi bufnițele cum zboară. Și liniștea”.
“Nu mi-a plăcut niciodată să stau sub sabia şefilor”
Înainte de ogradă, Mihai şi-a găsit cu greu locul. La studii a renunţat după liceu. „Mi-am luat bătaie de la proful de istorie în clasa a V-a şi de-atunci mie nu mi-a mai plăcut şcoala”. Până la 30 de ani, a pendulat între mai multe joburi, dar „nu mi-a plăcut niciodată să stau sub sabia şefilor, pentru că nu sunt corecţi”. A lucrat mai ales în distribuţie sau ca agent de publicitate.
Ultima experienţă ca angajat l-a convins că trebuie să înceapă ceva pe cont propriu. Făcea distribuţie de saci menajeri şi parcurgea zilnic drumuri de până la 1.000 de kilometri, în toată ţara.
Într-unul din aceste drumuri, a avut un accident de maşină, pentru care angajatorul l-a considerat tot pe el vinovat.
Experienţa i-a pus capac şi apoi nu s-a mai angajat timp de un an, perioadă în care familia a trăit din salariul soţiei. „Ei i-a plăcut şcoala”, glumeşte acum printre măcriş şi rucola.
A fost anul în care Mihai şi-a descoperit şi cultivat pasiunea pentru agricultură. Familia avea o casă în oraşul Pantelimon şi începuseră să crească animale în curte pentru consumul propriu. La vremea aceea, fiul lor avea 10 ani şi părinţii voiau să găsească variante curate de hrană.
Afacerea de croitorie nu a mers, pământul însă e irezistibil
Soţia primise doi iepuri de la un coleg de muncă. „De la doi iepuri am ajuns la 40 de iepuri, că se înmulţesc ca iepurii la propriu”, glumeşte Mihai. „Am crescut şi găini şi-am văzut că eu la asta mă pricep. Îmi place să fac chestii cu mâinile, învăţ repede”.
Aşa s-a născut ideea unei afaceri mici, din care să-şi susţină familia făcând ce-i place. Nu era prima astfel de idee pe care o prezenta soţiei. „Ea a terminat mate-info, e foarte cerebrală, pe statistici, pe nebuneli. Îi spuneam: uite, vreau să fac, vreau să încerc. Stătea, se gândea, de obicei avea argumente că nu”.
Mihai mai pornise altă afacere, cu un prieten, o croitorie, dar abandonaseră rapid proiectul. Totuşi, cu ograda a fost diferit. Entuziasmul era real, implicarea, pe măsură. Soţia a spus de această dată: „Băi, s-ar putea să meargă”.
„Fă ce ştii tu că poţi să faci”
Principalul investitor a fost mama lui: „80% din ce vedeţi aici e cu bănuţul lu mama. Mi-a spus: mie nu-mi place, dar dacă vrei, ia de-aici. Fă ce ştii tu că poţi să faci”.
Mama l-a crescut singură pe Mihai, după ce s-a despărţit de tatăl lui. „Când ai un singur părinte – ştii cum e, ce să facă, să muncească sau să aibă grijă de tine mai mult?”.
Femeia a încercat să le facă pe amândouă. Până să plece la muncă în Italia, când el împlinise 17 ani, lucra la RATB, unde ziua de muncă începea la 4. De la ea, Mihai a moştenit obiceiul de a se trezi înainte de răsăritul soarelui. Când mama i-a dat banii strânşi în Italia, i s-a părut că fiul ei se înhamă la o muncă foarte grea.
Însă când a revenit în România, ideea lui Mihai prinsese rădăcini. „Scoţi un ban, eşti apreciat, oamenii cumpără de la tine”, i-a spus mama.
Nu a găsit terenul potrivit din prima. A căutat întâi un loc aproape de casă, în Brăneşti, Cernica, Islaz, dar preţurile din zonă erau mult peste ce-şi permitea familia. Apoi, într-o zi, un prieten l-a sunat pe Mihai: „E o casă de vânzare în Ungureni, vrei să vii s-o vezi? Ungureni? Unde e Ungureni?”. Primul instinct a fost să caute altceva, din cauza distanţei. El îşi dorea să poată face naveta zilnic, iar aici era o construcţie dărăpănată, înconjurată de bălării, prea departe de Pantelimon. Chiar şi-aşa era cea mai bună variantă.
Prima greșeală: „Nu am cultivat în solar”
A început cu câteva sute de fire de roşii, dar nu în solar. A fost primul din mai multe experimente care au dat greş, dar necesare ca să înveţe ce are de făcut.
„Ploi, soare, ploi, soare. Ăsta e un factor de stres foarte mare. În momentul în care ai umezeală pe frunze și vine căldura, se dezvoltă foarte mult ciupercile. Pur și simplu îți decimează roșiile”.
A rămas cu niște bețe pe care atârnau câteva fructe. Atunci și-a zis că nu mai pune roșii afară niciodată. A trecut la solare. Al doilea pe care l-a construit a fost și primul mare, de 130 de metri pătrați. „Nu-i mult pentru un agricultor, dar pentru un om de rând e foarte mult. Când am văzut noi 400 de fire de roșii, am simțit că e mare, foarte mare. Când te vezi într-un solar destul de măricel, spui: aoleu, oare îl dovedesc eu pe ăsta?”.
L-a dovedit.
„Până nu cultivi cu mâna ta ceva n-ai să înveți să cultivi. Degeaba citești. Până nu o vezi tu cum crește”.
În grădinărit, „tot timpul se întâmplă ceva. E wow: ia uite, a ieșit iar, a răsărit. Yay! Fiecare anotimp are frumusețea lui. Viaţă”. Şi fiecare anotimp are şi răsadurile lui.
Acum plantează roşii, castraveţi, spanac, leurdă, măcriş, ridichi, ceapă, usturoi. Toate verdeţurile. Dar spune că la roşii se pricepe cel mai bine. Asta pentru că le cultivă de cel mai mult timp. A descoperit de la un sezon la altul care este timpul potrivit, care este temperatura, cum să nu mai rănești o roșie. Când o rănești, ea trebuie să-și vindece rănile și să crească în același timp. Ca un om.
Pe lângă legăturile de verdeţuri şi lăzile de roşii, la Ogradă, Mihai şi Gabi prepară şi pesto de leurdă, şi dulcețuri din flori de soc, de iasomie, mac sau de ardei iute.
Ameninţările serei
În solar, rândurile de roşii se intersectează cu cele de busuioc şi crăiţă, plante-companion, foarte aromate, care resping insectele. Pe de altă parte, crăiţa atrage masculii de „tuta absoluta”, o molie mică, „un fluturaş care îşi depune ouăle, mănâncă din frunze şi sapă găuri în roşii. Anul trecut a făcut ravagii în toată ţara”. Florile de crăiţă reduc activitatea de reproducere a moliei. „Le plac mai mult florile decât fetele”.
Nu foloseşte substanţe chimice, dar mai stropeşte cu ceaiuri din plante sau cu zeamă de urzică pentru a îndepărta dăunătorii. E franc cu clienţii săi: „Nu te aștepta să îți aduc ceva la modul foarte mare, foarte frumos, arătos. Eu ți-l aduc exact cum îl iau din grădină”.
O zi în Ogradă înseamnă peste 12.000 de paşi, spune Mihai, care îşi contorizează activitatea fizică printr-o aplicaţie pe mobil. La ora 17.00, trage foliile peste solare, ca şi cum ar lăsa cortina să cadă în faţa spectacolului naturii.
Înainte să meargă acasă la familie, în weekend, face în fiecare vineri turul Bucureştiului, de la un client la altul. Are un fel de coș minim, în valoare de 70 lei, pe care îl livrează fără alte costuri. Poate lua cel mult 35 de clienți pe săptămână. Săptămâna trecută, de pildă, 35 de clienți au însemnat 161 km pe traseul Ograda lui Luca-Bucureşti-acasă.
Plecăm spre Bucureşti, nu înainte ca Mihai să ne facă câte un pacheţel cu zacuscă de ghebe, ardei iuţi muraţi şi dulceaţă de ardei iute. „Dacă nu vrei tu, dai mai departe. Asta e ceva ce înveţi în viaţă: să nu refuzi, când un om îţi dă ceva, îţi dă din sufletul lui”.
Și esențialul: la şase ani de când a luat această decizie, reuşeşte să îşi întreţină familia şi să fie pe cont propriu, departe de „sabia şefilor”. „Eu, dacă sunt murdar de noroi, mă duc în Bucureşti fără probleme”.