Reportaj într-o familie săracă, dar veselă. „Ceilalţi copii râd de pâinea noastră cu gem! Noi o împărţim cu câinii satului”

Rostul omului pe lume e să dea nume. Iar dacă fiinţele şi lucrurile ieşite din pământul Facerii dintâi au deja unul, atunci omul să le mai numească o dată. Angelina, albă cu pete portocalii şi sure, purta deja denumirea generică de pisică, Felix Domesticus, când a ajuns în curtea familiilor Ioniţă şi Marin.

Pentru că Angelina se ridică pe lăbuţele din spate să ceară mâncare, copiii au numit-o şi Cangurul Ilie. „Iar de Sfântul Ilie, pe 20 iulie”, explică unul dintre copii, “îi zicem la mulţi ani!”.

Promisiuni de casă

Familiile Ioniţă şi Marin locuiesc de peste 15 ani într-o casă părăsită, în marginea satului Bucşani, plasat aproape de Videle, aproape de granița dintre Giurgiu și Teleorman. 

Elena şi Ionuţ Marin au cinci copii. Petru, fratele Elenei, şi Ionela au cinci copii. Împreună cu ei stă şi Paul, fratele Elenei şi a lui Petru, nevăzător.

Casa nu e a lor. E una dintre multele case nelocuite din comuna Bucşani, case pe care moştenitorii fie nu le revendică, fie cer preţuri inexplicabil de mari. Fostul primar tot le-a promis celor două familii că le face acte pe casă, să stea legal, sau că le concesionează un teren, să-şi ridice o casă a lor.

Recomandări

Un posibil scenariu în războiul dintre Rusia și Ucraina. Sergiy Gerasymchuk, expert ucrainean în securitate: „Numai epuizarea ambelor părți poate duce la o încetare viabilă a focului” | Interviu

„Dacă am şti că nu ne dă afară, ne-am mai ridica noi o cameră”, spune Elena, arătând spre zidul exterior al locuinţei. Acum, familia Marin stă într-o singură odaie, cu un hol. Două paturi, două dulapuri de haine, un dulap pentru vase şi o măsuţă pentru lecţiile copiilor reprezintă toată mobila. Familia Ioniţă, cu care stă şi Paul, are două cămăruţe şi un hol mai mare, unde e amenajată şi bucătăria.

Un suflet sau mai multe pe metru pătrat

Spaţiul este drămuit ca aurul. Balia plină cu rufe spălate aşteaptă pe şifonier, să se usuce rufele întinse în cameră, pe o sfoară legată între sobă şi uşă. În şifonier, hainele stau rânduite ca pâinile de la manutanţă, iar în sertarul mare de sub şifonier sunt cărţile, caietele şi rechizitele copiilor.

Recomandări

Guvernul Colectiv. La nouă ani de la tragedie, demisionarul Victor Ponta și colegii lui de cabinet sunt în continuare în prim-planul politicii

Copiii au fost numiţi de părinţi astfel: Alex, 14 ani, Maria, 12 ani, Cătălin, 10 ani, Andrei, 9 ani, şi Eugen, 7 ani. În timp, au apărut şi dublurile lor blănoase, cum ar fi pisica Maria, pui, mică, neagră, încovrigată de obicei pe lângă sobă.

La colind pentru hrana animalelor

De Crăciun, copiii Marin şi verii lor Ioniţă au mers „cu cântatul”, adică au colindat şi au strâns bani să ia bobiţe pentru animalele lor. „Când trece domnişoara veterinar pe bicicletă prin faţa porţii, Maria o strigă şi o roagă să se uite şi la protejaţii ei”, spune mama.

Recomandări

Maia Sandu obține o victorie a la Pirus: o victorie importantă care anunță un an foarte greu

Pisicile nu se cramponează de cele trei dimensiuni cunoscute ale spaţiului. Se strecoară prin gaura cheii şi încap în tot felul de cotloane, aşa că aproape nu le observi în camera familiei Marin. Bobby, un câine zburlit, de o rasă incertă, şi Cruella, o căţeluşă albă, cu o pată neagră la un ochi, stau afară. La fel, purceluşele Cristiana şi Cătălina, care mijesc ochii dinăuntrul coteţului tapetat cu paie. Sunt două purceluşe rozalii, ca oricare altele, fără semne distinctive. Copiii însă ştiu care-i una şi care-i cealaltă şi se ceartă între ei cine să le îngrijească.

Echipa mixtă de fotbal şi gimnastică

Responsabilităţile, nu puţine, sunt împărţite. Fiecare vrea să ajute. De pildă, Eugen, mezinul tăcut, dă grăunţe la păsări. Găinile pestriţe nu au nume, doar unul dintre cocoşi, mai bătăuş, se numeşte Moţatul. Raţa leşească, albă şi stingheră, fiind singura reprezentantă a speciei sale, se numeşte Raţa.

Şi cam asta e curtea. Legea compensaţiei funcţionează şi pentru oamenii săraci, aşa că dincolo de casa vecinului care le bate şi le otrăveşte câinii, se întinde fostul islaz unde păşteau vitele din sat. Cum vite nu prea mai sunt prin gospodării, câmpul a rămas liber de orice sarcină. Dar de numit, copii îl numesc tot islaz şi acolo se joacă. 

Maria ar vrea să se facă manichiuristă, nu îndrăzneşte să viseze la Medicină Veterinară. Fraţii ei au proiecte mai spectaculoase: doresc să se facă jandarmi, mascaţi „care sparg geamurile şi intră peste hoţi”, poliţişti, luptători ninja.

În aripa familiei Ioniţă, Delia, 10 ani, vrea să devină cântăreaţă, dansatoare sau doctoriţă. Diana, 7 ani, va croi haine pentru păpuşi. Judecând după puşca de plastic de care nu se desparte, Andrei, 5 ani, va opta pentru o carieră în domeniul militar sau cinematografic. Gabriel, 2 ani, cercetează lumea cu doi ochi mari, verzi, de desen animat japonez, şi e încă nehotărât.

Mădălina, sora lui mai mare, 12 ani, vrea doar să crească, eventual cât mai repede, peste noapte, şi să o ajute pe mama ei, care e foarte bolnavă. Chiar şi în camerele mici, încap visuri şi speranţe oricât de mari.

„Noi nu ne temem de muncă, să ştiţi!”

Când nu aleargă cât e islazul de larg, copiii fac lecţii. În perioada cursurilor online, fraţii Marin au făcut orele pe un singur telefon, cu rândul. „Am primit o tabletă de la şcoală, dar ne e teamă să o folosim, trebuie să o plătim, dacă se strică. Şi nu ne permitem atâţia bani”, explică mama, Elena.

Părinţii muncesc. „Noi nu ne temem de muncă, să ştiţi! Nu cerem nimic de la nimeni. Doar un petic de pământ, să ne ridicăm casă”, adaugă Elena. Are 30 de ani, o femeie voinică şi blândă, uşor rârâită. „Nu am avut niciodată haine noi, nu m-am îndurat să iau pentru mine. Toate sunt de căpătat”, râde ea, arătând spre hanoracul albastru pe care-l poartă. Spală rufe aproape zilnic, găteşte şi, când e chemată, munceşte la ferma preotului din sat. Soţul ei, Ionuţ, lucrează pe şantier, 150 de lei ziua de muncă.

Anul trecut, a avut un accident, la fosta slujbă. A stat jumătate de an în scaunul cu rotile. Încă nu şi-a pierdut nădejdea că va primi despăgubiri în instanţă.

Bătută de tatăl vitreg

Petru Ioniţă lucrează tot în construcţii, dar în Germania, cu acte în regulă. Ionela şi copiii îi duc dorul şi vorbesc cu el zilnic, pe telefon. În lipsa soţului, Ionela, 32 de ani, amână o operaţie pe care medicii o consideră o urgenţă. Femeii i-a fost găsit un cheg de sânge pe creier, urmare a bătăilor primite de tatăl vitreg, în copilărie. „Mă bătea cu scândura în cap, cu bâta, cu ce apuca. Mâncată, nemâncată, mă trimitea la muncă, pe frig, pe ploaie, pe căldură”, povesteşte Ionela. Are şi o boală cronică la plămâni, şi diabet, iar fetiţele ei se uită la ea, pe furiş, cu grijă, aproape cu spaimă în ochi.

Dacă s-ar interna Ionela, copiii ar rămâne doar în grija unchiului Paul şi a Elenei. „Nu vreau să le fiu o povară”, şopteşte Ionela. Paul s-a născut orb, cu glaucom. Există o operaţie care i-ar da şanse să vadă, dar costă.

Exemplu de „asistat social”: orb cu 500 de lei pe lună

Prin urmare, bărbatul trăieşte din indemnizaţia lunară de 500 de lei, aferentă gradului de handicap. Încearcă să se facă util familiei având grijă de copii, mai ales de micul Gabriel, pe care îl leagănă, îl adoarme şi îl păzeşte cât doarme, să nu fie trezit de larma fraţilor săi. Dacă aude vorbindu-se despre boala lui, Paul scoate dintr-un dulap dosarul lui medical şi îl întinde ca pe o carte de vizită. Are o figură zâmbitoare şi împăcată.

Pâinea pe masă şi furnirul în sobă

De fapt, toţi din familiile Marin şi Ioniţă au o bucurie fără motive aparente pe chipuri, nu se mai satură să se bucure de acest dar care este viaţa. Părinţii nu se mai satură să se uite la copiii lor, iar copiii fac haz, glumesc unul pe seama altuia, povestesc tot felul de istorii, care nu sunt, propriu-zis, istorii de care se ocupă istoricii, ci mărunţişuri, cum s-a întors câinele bătrân cu o gaură în cap din curtea vecinului posac, cum au crezut ei că moare, dar câinele s-a îndârjit, a îndurat şi a trăit. Doar că acum e un câine posac şi suspicios, cam ca vecinul. Cum le-a promis bunicul că le dă doi iepuri, cum o să facă tatăl Ionuţ o cuşcă din placaj pentru iepuri şi aşa mai departe.

Cu placaj, cu resturi de la o fabrică de mobilă e încălzită casa. 400 de lei costă o dubă cu placaje, iar încărcătura asigură focul pentru o săptămână. Din bucăţile bune de lemn, Ionuţ a făcut şi coteţul porcilor şi adăpostul pentru păsări.

Când optimismul nu e un lux

Copiii zâmbesc de dragul părinţilor. O mutră plouată ar însemna o grijă în plus pentru ei. Optimismul e singura cale. Optimismul şi bunătatea. Soba văruită albastru din camera familiei Marin strânge ca un magnet ancestral pisicile renegate ale Bucşaniului. 

Dimineaţa, Elena şi Ionela ung gem pe felii de pâine şi pun pacheţele în nouă ghiozdane. Gabriel încă nu merge la grădiniţă. „Tatăl meu făcea cococi pe plită, adică punea bucăţi de aluat şi le cocea şi asta ne punea în traistă, când plecam la şcoală”, îşi aminteşte Elena, care, împreună cu cei opt fraţi ai ei, a fost crescută doar de tată. „Colegilor noştri le era poftă şi ne luau cococile din ghiozdan, puneau în loc mâncarea lor de acasă”.

„La şcoală, ceilalţi copii râd de noi pentru că suntem săraci. Avem doar pâine cu gem la pachet, nu avem chipsuri, sandvişuri cu salam sau din astea. Suntem îmbrăcaţi mai subţire, nu avem haine groase, nici ghete bune”, povesteşte Mădălina.

Din ce pune mama în ghiozdan, Maria mănâncă o tartină cu gem la şcoală, iar una o împarte câinilor pe care-i întâlneşte pe drumul de întoarcere. „Câinii din sat nu fac mofturi. Pâinea noastră cu gem, de care râd colegii, e foarte bună şi pentru ei. Chiar şi dacă le dai pâine goală sau mămăligă, mănâncă”, confirmă fetiţa.

Când creşti într-o familie cu mulţi copii, primul lucru pe care-l deprinzi e să împarţi frăţeşte ceea ce ai. Sigur, ai şi lucruri pe care le ţii pentru tine, pentru mai târziu. 

Maria are o sacoşă în care strânge mărgele şi oje. Nu le foloseşte, doar le colecţionează şi se uită la ele din când în când.

Umbre dintr-o altă copilărie

Jucăriile, câteva pluşuri şi figurine de plastic, aşezate pe frigider, sunt şi ele, la fel ca animalele de companie, strânse de pe drum, spălate şi restaurate. „Era păcat să se piardă”, spune Elena, ridicând în palmă o văcuţă de plastic, rătăcită probabil dintr-un set cu animale de fermă.

După ce l-a născut pe Eugen, la 23 de ani, Elena a decis că nu mai poate avea copii, corpul ei era prea obosit. La Ionela, e mai mult decât oboseală. E deja luptă contracronometru pentru supravieţuire. Cu fiecare zi care trece, sporeşte în putere pata de pe creier, amintire întunecată din copilărie.

Toate astea nu se văd, nu se simt în curtea din marginea Bucşaniului. Vocile copiilor, vorbind unul peste altul, acoperă frământările adulţilor. În afară de alocaţii, familiile Ioniţă şi Marin nu primesc alt ajutor de la stat. Şi nici nu cer. „Doar un petic de pământ, pentru casă, dacă s-ar putea, să nu mai stăm cu frică. Nu avem cum să economisim, să cumpărăm noi teren, banii se duc pe mâncare, pe facturi”, spune Ionuţ Marin.

Numai firul de curent, tras de la vecin, îi costă 300 de lei lunar, indiferent de consum. Nici Paul nu mai aşteaptă minunea, adică statul să-i deconteze operaţia şi să-şi poată vedea nepoţii. E mulţumit că îi aude şi că-i are aproape. 

Poliţistul şi sacoşa cu ciuperci

Când Ionuţ a fost bolnav, în scaun cu rotile, îşi aminteşte soţia lui, „am dus-o foarte greu. Nu mai aveam bani de pâine. M-am dus pe dealul ăla şi am cules ciuperci. Am făcut mâncare pentru copii din ele. Şi m-am dus prin sat, să le dau ciuperci la oameni, să fac bani de pâine. M-am întâlnit cu poliţistul. Amendă, 300 de lei. Că de ce pun sănătatea oamenilor în pericol, de unde ştiu eu că-s bune ciupercile”.

Elena râde de imaginaţia poliţistului local, când e vorba de dat amenzi. Atunci era disperată. Acum, întâmplarea cu ciupercile e doar un necaz care a fost şi a trecut. La fel, când a trebuit să-i scoată buletinul lui Alex. Poliţiştii refuzau să-I dea acte de identitate, pentru că părinţii n-au locuinţă pe numele lor. „A strigat primarul la ei: Băi, aţi înnebunit?! Daţi-i buletin băiatului! Acum!”, se amuză Alex.

Un pic de opinie în loc de final

Nu ştim încotro o vor lua instituţiile statului în relaţia lor cu cetăţenii. Sau dacă o vor lua din loc, vreodată, indiferent în ce direcţie. Dar putem paria, avem chiar obligaţia morală să pariem, pe braţele puternice ale Elenei, pe braţele firave ale Ionelei, pe încăpăţânarea soţilor lor care s-ar înhăma la orice muncă, muncă să fie. Putem paria că aceşti zece copii, care fac roata într-o curte a nimănui, dar plină de nume sau pe islazul din marginea satului vor ajunge oameni mari. Deplini, întregi. Oameni.

Dacă doriţi să ajutaţi familiile Marin şi Ioniţă, puteţi lua legătura cu redacţia Libertatea, la adresa libertatea@ringier.ro.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 29

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro