Reportaj. Într-un sat din Argeș, copiii calcă pe urmele ursului ca să ajungă la școală. „Sunt blocați în timp și spațiu”

„O să vedeți cum este drumul”, ne avertizează  Oliver Tinca, 13 ani, elev în clasa a VI-a la Școala Gimnazială „Petre Tudose” din comuna Mălureni, județul Argeș. Locuiește în satul Tufanu din aceeași comună, unde majoritatea locuitorilor sunt romi. Ca să ajungă la școală are două posibilități. Prima – să meargă 6 km printr-o pădure, unde riscă să se întâlnească oricând cu un urs sau cu un porc mistreț. A doua sa opțiune este să ocolească cu mașina 45 km pe drumul județean spre Pitești și apoi să o ia în nord către comuna Micești și satul Păuleasca.

De aici, drumul se complică: din Păuleasca trebuie să meargă pe albia pârâului, sub care sunt doar pietre. Dacă nivelul apei este mai ridicat din cauza ploilor sau ninsorilor, doar o mașină de teren face față.

Același drum ar trebui să-l facă și ceilalți 79 de copii din Tufanu, din clasele V-VIII, dacă vor să termine gimnaziul. Cei mai mulți însă lipsesc de la școală când plouă sau ninge, pentru că atunci drumul este impracticabil. Școala îi promovează de la o clasă la alta, în limita legii, dar când copiii sunt puțin mai mari – în clasa a VII-a sau a VIII-a, abandonează de tot școala.

Recomandări

Dosarul asasinatului de la Arad. Lipsurile care au dus la eliberarea suspecților și cine este marele absent din boxa arestaților

Miercuri, 23 iunie, dintre cei 80 de elevi din cătun au ajuns la școală doar opt. Din clasa a VIII-a nu a venit niciunul, la fel cum nici la Evaluarea Națională n-au fost înscriși, din cauza absențelor și a mediilor neîncheiate. În catalog apar 17 copii de clasa a VIII-a din Tufanu, dar ei rareori au venit la școală în ultimul an. „Acolo sunt blocați în timp și spațiu”, adaugă directoarea.

Parcurgem și noi cu cei opt copii traseul prin pădure, de la școală către casele lor.  Fiecare are povești despre drum: „mama și-a scrântit piciorul”, „un copil s-a lovit cu capul de un copac”,  „am căzut și eu”.

Ni se alătură un bărbat înalt, pe la 30 de ani. Îl cheamă Marian Geamănu, iar fata lui cea mare, Lorena, este elevă tot la școala din Mălureni, în clasa a VI-a. Drumul către școală și înapoi este întotdeauna făcut și cu un părinte sau un alt adult. Cu noi vine și Mihaela Cican, învățătoarea care merge aproape zilnic aceiași 6 km prin pădure doar ca să ajungă la școala primară din Tufanu. 

Copiii termină orele la ora 12, dar durează cam jumătate de oră până se adună toți. E important să mergem în grup prin pădure, în caz că ne întâlnim cu „ursul”.

Recomandări

Trei măsuri arbitrare ale regimului comunist au cauzat catastrofa de la Certej. Un munte de nămol și cianură a îngropat de vii 89 de oameni

Ieșim la stradă. Apoi, facem dreapta și mergem 100 de metri pe marginea asfaltului încins. Ajungem în fața unei troițe pe care este pictată Maica Domnului cu Iisus în brațe. Învățătoarea, care înainte a fost profesoară de religie, își face semnul crucii.

Mă ajută gândul că, atunci când e să ți se întâmple ceva grav, ți se întâmplă oricând, și pe stradă.

Mihaela Cican:

„Dacă mi-ar fi spus cineva că o să merg singură prin pădure către școală, aș fi spus că asta face numai un nebun. Presupun că am înnebunit între timp (râde – n.r.). Când merg prin noroi sau prin ceață și eu mă întreb ce caut aici”, mai spune doamna. Ea este singura învățătoare care mai face acest drum. Colega cu care mergea acum doi ani a renunțat la post din cauza traseului.

Mergem pe o potecă cu noroi și, pe alocuri, cu bălți lângă care sunt urme ale copitelor de cai. Aici mai vin sătenii cu căruțele ca să-și lucreze pământul. Poteca este înconjurată, pe lângă câțiva boscheți și iarbă de jumătate de metru, de o plantație de porumb.

Ajungem la un pod de fier ruginit, peste un mic râu. Trei dintre băieți nu trec podul. Își dau jos hainele în fugă și se scaldă în apa tulbure. E prima zi de caniculă din ultimul an, iar ceilalți copii îi privesc cu ochii fixați de pe pod. „Pentru distracția lor, trebuie să așteptăm cu toții”, explică Marian. Așteptăm cam 15 minute, după care Marian le spune că noi plecăm și să se grăbească să ne prindă din urmă.

Recomandări

Șofer român de TIR blocat trei zile pe autostrada distrusă de inundațiile din Spania: „Nici în războiul din Iugoslavia nu am văzut așa ceva”

Ajungem pe o cărare în pantă, străjuită de copaci de-o parte și de alta. Din când în când, vezi câte o casă veche. „Aici mai stau câțiva bătrâni”, explică Marian. Fiecare gospodărie are câte un câine care latră când ne simte prezența.

Dintr-o curte iese o femeie cu batic pe cap. O cheamă Elisabeta și are 77 de ani. La ea se oprește învățătoarea, când trebuie să-și schimbe încălțămintea de stradă cu cizme de cauciuc. „Azi e bine, dar să vedeți cum e după ploaie. E frumos așa? Învățătoare cu cizme de cauciuc pline de noroi la școală?”, spune cu tonul ridicat Elisabeta.

Urma de urs

Copiii urcă pe rădăcinile de copac de parcă ar fi trepte. Aici, natura este mai sălbatică, dar ne ajută să înaintăm. Ajungem într-o zonă cu fagi și stejari. Ploile de zilele trecute au doborât unul dintre trunchiuri, iar copiii îl folosesc drept bancă preț de câteva minute ca să-și tragă sufletul. Se opresc din gâfâit, dar încă au fețele roșii. 

Pornim din nou. Mergem pe cărări strâmte, unde sunt frunze, deci alunecă mai puțin. Dacă nu ești atent, poți să cazi la vale și nu te mai oprești decât în primul copac. Învățătoarea este în fața noastră. Se oprește brusc. „Urma de urs pe care am văzut-o ieri dimineață”, spune ea în timp ce-și ține mâinile încrucișate pe piept. Forma labei se vede și acum. Puțin mai în față, încă una. Până atunci, auzise doar povești despre urs de la copii. „Poate o vor crede oamenii pe doamna. De noi, zic că mințim”, strigă Marian de parcă ar vrea să-l audă toată pădurea. Poate-poate, sperie ursul.

În mâna dreaptă are o plasă de medicamente pentru tot cătunul. Dacă tot riscă să facă acest drum pentru a-și lua fata de la școală, vrea să-i ajute și pe cei din sat.

Cunosc din litere, dar dacă nu știu să le prenunț pe toate, degeaba. Am pierdut mult din cauza pădurii. Când trebuie să semnez un act, mă uit ca prostu, că nu înțeleg ce scrie. O rog pe doamna de la birou să-mi citească.

Marian Geamănu:

Copiii merg înainte cu mai mult curaj decât adulții și încep să mormăie ca ursul. Alteori, se ascund după copaci și îți sar în cale când te apropii ca să te sperie. Joaca continuă când ajungem într-o zonă cu mai mult noroi și bălți. „1, 2, 3 și…”, „sari, Sidonia”, îi spune Oliver colegei sale. Dar, grațioasă, fata calcă pe pietroiul din mijlocul bălții ca să depășească obstacolul.

Ajungem la râpă. Cărarea pare și mai strâmtă în umbra unor copaci înalți aproape cât un bloc cu patru etaje. Apoi, vine „plaiul”, o zonă netedă. Cineva strigă: „ursuuu, ursuuu”.

În cale ne apar o femeie și un bărbat care țin câte o găleată. „Țipăm să fugă ursul. L-am văzut odată, de departe. Era să fug în mâini de frică”, povestește Simona. Ea și soțul ei sunt la cules de ghebe (ciuperci), pe care le vând cu 9 lei kilogramul unui vecin din sat. Au un băiat în clasa a IV-a care la anul va trebui să treacă dealul, dacă va dori să continue școala: „Nu știu dacă-l las. Mi-e frică, vă spun sincer”.

Soarele pătrunde mai mult în pădure. Copiii culeg clopoței de culoare violet. Oliver râde de Sidonia că s-a „aprins” la față fiindcă e „grasă”. „Te bat!”, îi răspunde fata. Încep să se vadă câteva acoperișuri. Sunt de la casele lor. Dar ne oprim zece minute pe pajiștea unde se termină pădurea, să ne odihnim.

 „Tancul rusesc”

Înaintăm către sat. În urma copiilor se leagănă un cârd de gâște. La intrare, dintr-o țeavă care iese din pământ curge apă de izvor. Copiii se spală pe mâini și pe față. Între timp, Oliver găsește un mic șarpe și îl ia-n mână, ca să ne arate că lui nu-i este frică.

Casele sunt cocoțate de-a lungul gârlei. E un mix de așezări care stau să cadă și construcții noi. Locuitorii din Tufanu și din satul învecinat, Păuleasca, și-au făcut case cu banii pe care i-au câștigat la cerșit sau ca zilieri în Germania sau în Suedia. 

„În 2006, când am venit aici, încă erau bordeie sub pământ”, ne explică o altă învățătoare, Denisa Diaconescu, care ne întâmpină la intrarea în sat. Ea vine la școala din Tufanu cu o mașină de teren 4×4 pe care a cumpărat-o de pe OLX acum doi ani. Cu ea vine și cea de a treia învățătoare a școlii din Tufanu, Maria Voicu.

Până să-și ia „tancul rusesc”, cum îi spune mașinii sale de teren, ea și Maria Voicu mergeau cu un autoturism obișnuit până în satul Păuleasca. De acolo, restul de 5 km până la școala din Tufanu îi făceau pe jos cu cizme de cauciuc; iarna, le înveleau în șosete, ca să nu alunece pe gheața care se forma pe albia pârâului.

„Doamna, spuneți-le atuncea când ați căzut într-o baltă mare de gheață”, îi reamintește Oliver doamnei Voicu. „Am venit udă la școală. Ce era să fac?”, râde învățătoarea.

„Știți care este problema? Eu și colega mea suntem adulți. Știm unde am venit. Dar copiii ăștia n-au ales să meargă prin pădure”, explică și învățătoarea Diaconescu. Și dacă ar avea mașină de teren, „părinților le-ar fi greu să facă, în fiecare zi, aproape 100 km dus-întors, mai sunt și banii de benzină”, mai spune cadrul didactic.

„Toți părinții vor ca ai lor copii să știe să scrie și să citească”

„În prezent, toți părinții vor ca ai lor copii să știe să scrie și să citească, mai ales cei care au plecat în afară. Au realizat că dacă folosesc mașina, pleacă mai ușor de aici. Unii s-au înscris la «A doua șansă» (program de studii pentru cei care au abandonat școala) ca să-și ia carnetul”, afirmă învățătoarea.

Oamenii din Tufanu au câteva variante pentru a-și câștiga traiul. Pleacă în străinătate, în fiecare an, câteva luni la cerșit sau să muncească la negru. Când sunt în țară, vând ce pot: de la ciupercile pe care strâng din pădure, fier vechi la coșuri de nuiele sau butoaie. Alții dau cu sapa în grădinile altor țărani. Alteori merg la furat. Unul dintre cei șapte frați ai lui Oliver a fost prins în Germania la furat de biciclete. „A vrut să trimită mai mulți bani acasă. Tatăl lor are astm și nu poate să obosească”, ne povestește Tinca Angela, mama lui Oliver.

„Cu cât amâni dezvoltarea infrastructurii, cu atât o comunitate devine mai săracă și mai izolată”, explică Sorina Bunescu de la Asociația Partener pentru Tine, care lucrează în mai multe comunități de romi din județul Argeș.

Multe ONG-uri vin cu alimente în Tufanu, ceea ce dă bine în poze. Însă oamenii de aici trebuie capacitați să ducă o viață independentă. Asta începe de la educație și de la curajul de a te duce la primar să-i spui că vrei drum, chiar dacă riști să-l superi și să-ți taie ajutorul social. Dacă îți cunoști drepturile, autoritățile pot face mai greu abuzuri.

Sorina Bunescu:

 Se căsătoresc din clasa a VI-a

Dintre cei 17 tineri înscriși în clasa a VIII-a la Școala din Mălureni, majoritatea au între 16 și 19 ani, adică sunt mai mari chiar și cu patru ani față de majoritatea elevilor de la final de gimnaziu. Asta pentru că au rămas repetenți cel puțin un an ori au fost din nou înscriși în catalog, după ce au fost declarați în abandon școlar. 

Elena este de trei ani măritată, iar acum e în Franța. Ionela este măritată tot de atunci. Alexandra este măritată de doi ani, iar Georgiana, de un an. Daniela este tot măritată. Speranța este măritată și are o fată de șapte luni. Frăguța are băiat de patru luni. Larisa are doi copii. Lili are unul. Isabela este însărcinată. Silviu este văcar. Viorel, care are 19 ani, este la a doua căsătorie și muncește în construcții la București. Marinel muncește tot în Capitală. La fel și Andrei, care lucrează la anvelopări de blocuri.

Așa arată, pe scurt, „catalogul” învățătoarei Diaconescu. „Ei zic: bărbații trebuie să facă bani, iar femeile fac copii și au grijă de casă”, explică cadrul didactic. „Fetele mari nu mai merg prin pădure și de teamă să fie răpite și violate”, mai spune ea.

Unul dintre minorii care încă figurează în catalog, deși nu a mai mers la școală de doi ani, este Speranța (16 ani). „Știai că ești în clasa a VIII-a?”, o întreabă învățătoarea. Adolescenta cu păr blond și ochi albaștri dă din cap că nu.

Continuarea reportajului pe Școala 9.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro