Refugiatele din Timișoara care au reușit să pună pe picioare o școală pentru elevii ucraineni. „Aici am ajuns ca fugari, dar am rămas, că părinții mei au găsit ceva interesant la oraș”

UkrKidsHub a pornit ca un loc de socializare pe timp de vară pentru copiii ucraineni care și-au găsit noua casă în Timișoara. A fost pus pe picioare de patru tinere refugiate: Iryna, 31 de ani, Anastasia, 29 de ani, Olga, 47 de ani, și Karina, 31 de ani. 

Spațiul a fost oferit de Fundația Județeană pentru Tineret Timiș (FITT) – etajul doi din Casa Tineretului, aflată lângă Stadionul Dan Păltinișanu. Veneau, în general, adolescenți din zonele țării pe care obuzele i-au alungat din băncile școlii.

Acum studiază aici 70 de elevi ucraineni, dar curând vor fi o sută. Clasele primare sunt cele care se predau fizic. Șapte elevi sunt înscriși în clasa I, zece – într-a II-a, 13 – în a III-a și 14 – în clasa a IV-a. La nivel gimnazial și secundar, fiecare copil e înscris la o altă instituție de învățământ din țara natală, astfel că pentru ei orele se desfășoară în fața unui ecran prin care sunt conectați cu colegi și cu profesori. Centrul numără 30 de adolescenți în clasele V-XI. 

Recomandări

Rezultate prezidenţiale Republica Moldova – Turul doi. Câte voturi au obținut Maia Sandu și Alexandr Stoianoglo

Reporterul Libertatea a vizitat noua școală din Timișoara în ultima zi înainte de vacanța de iarnă și pe 24 ianuarie, când românii sărbătoresc Unirea Principatelor.

„Nu ți-e frică?”

Denis are 15 ani. A venit din Lutsk în Timișoara, împreună cu mama lui. Totul s-a întâmplat pe repede-înainte, își amintește puștiul, care vorbește în engleză. 

„A fost totul atât de rapid. Eram șocați. În prima oră au fost cinci atacuri cu rachete asupra aeroportului din apropiere. L-a sunat pe tata un prieten, angajat la un aeroport, care i-a zis «Stai acasă că a început. Kievul rezistă»”.

Pe 1 martie au ajuns în Timișoara, după o noapte în Varșovia. Au ales orașul fiindcă sora lui, Julia, 22 de ani, lucra deja aici la o multinațională. „Mie-mi place IT-ul, așa că am învățat C++, Photoshop și să fac modelare 3D”, spune adolescentul. 

Recomandări

Cifrele din spatele alegerilor pentru desemnarea noului președinte al României: peste 22 de milioane de buletine tipărite și o sută de mii de ștampile

Lângă el, stă colegul Zhenya („Jenia”, diminutiv de la Eugen, n.r.), care e din Herson – singura capitală provincială capturată de ruși, de la debutul invaziei. Rușii au preluat conducerea orașului încă din martie, așa că Zhenya a trăit o perioadă sub ocupație, timp în care ucrainenii protestau. Apoi a plecat cu familia lui. E prea dureros să împărtășească cu noi această experiență.

Adolescenții de 15-16 ani studiază la UkrKidsHub materii ca algebra, geometria, fizica, biologia, chimia, engleza, limba ucraineană, literatura ucraineană, istoria ucraineană și limba germană.

„Mai ales tata!”

Max e în clasa a V-a. Învârte de cablul unei căști în timp ce povestim, conectat la laptopul lui. Îi plac caietele cu pagini în pătrățele, fiindcă „profa îmi explică bine și se pricepe cu numerele”. A venit aici din Kiev cu sora mai mare și cu mama lor, după două luni în care s-au refugiat în Polonia. 

Restul materiilor – cultură, muzică, educație fizică și IT – nu-l prea impresionează. Din contră. Scrie prea mult la ele decât ar vrea. „Inclusiv la sport, da”, spune cu un ton înfrânt.

Dar e bucuros că își petrece sărbătorile la Kiev. „Nu ți-e frică?”, îl întreb. „Nu, că am un pat atât de mare, încât se poate ascunde toată familia. Mai ales tata!”, răspunde puștiul. 

Recomandări

Regele Felipe și regina Letizia, sub o ploaie de noroi și obiecte aruncate de mulțimea furioasă, lângă Valencia: „Asasinilor! Asasinilor!”

„Părinții mei au găsit ceva interesant la orașul ăsta”

Rita și Nastia intră în sală acoperite cu niște pături. Se distrează împreună, dar se rușinează că nu știu engleză foarte bine. Ne ajută colegul lor, Denis. La fel ca el, 15 ani are și Rita. E o copilă timidă, care se uită mai mult în telefon în timp ce vorbim. Vine la școala din Timișoara, „ca să nu mai fac pe leneșa, să-mi fac prieteni și să comunic cu ei direct”.

În septembrie 2021, Rita mergea la școală fizic. Se încheiase perioada când elevii făceau cursuri online din cauza pandemiei de COVID. Pe 24 februarie 2022 însă toată viața ei s-a schimbat.  

În Borîspil, aproape de aeroportul-omonim care deservește Kievul, era locuința ei. A venit în România cam la o lună după startul invaziei.

Aici am ajuns ca fugari, dar am rămas, că părinții mei au găsit ceva interesant la oraș.

Rita, 15 ani:

În timp ce vorbim, Nastia îi dă coate și chicotesc împreună. 

Ritei îi place cel mai mult să studieze limba și literatura ucraineană, iar Karpenko-Kary este autorul ei preferat. Nu înțelege prea multe din matematica făcută online, dar s-ar vedea mai degrabă într-o carieră de psiholog. Vrea să-i înțeleagă pe oameni și să lucreze cu ei, mai ales pentru că au o traumă comună. Acea a unei agresiuni neprovocate.

Persoana potrivită, în ciuda unui context nefericit 

Pe o altă latură a etajului doi, dedicat centrului educațional, intru în camera cu motive de Crăciun desenate cu spray alb pe geamuri. Pe un panou e un colaj din hârtie, unde soarele e marcat cu „1A”. Norii din jur sunt notați cu numele celor șapte copii înscriși în clasa I.

„Am fost aici încă de la început, din vară”, spune Karina. Ea este învățătoarea, dar și organizatorul principal al claselor primare. A primit acest rol după ce, în timpul verii, a creat o programă pentru această categorie de vârstă, a întocmit o listă de rechizite și alte materiale necesare.

N-a fost cea mai mare provocare pentru mine, deoarece aveam asta în plan încă de acum câțiva ani. Se pare că tot contextul ăsta nefericit m-a pus în postura de persoana potrivită la locul potrivit și la timpul potrivit.

Karina, învățătoare la centrul educațional:

Dar nu a rămas doar planul de acasă. „A devenit unul social, pe cât de mult e educațional. Românii ne permit să ne integrăm în societatea largă în timp ce putem fi noi înșine, lucru pentru care suntem foarte recunoscători”.

Karina a absolvit un master în pedagogie de la Universitatea Națională de Pedagogie V.G. Korolenko din Poltava, un oraș dincolo de Nipru, spre Harkov. Fiind învățătoare, predă toate materiile de primară, plus limba germană.

„Timișoara e ca Lutsk, iar faptul că fiica noastră era deja aici a fost la țanc”

Olga s-a alăturat centrului în timpul verii, când a făcut jocuri pentru copiii de 12-16 ani. Astfel, echipa a ales-o manager pentru categoria asta de elevi.

Nu e profesoară, dar a lucrat în Universitatea Tehnică Națională din Lutsk, în calitate de specialist la centrul de inovație și business. Practic, era coordonatorul de proiecte extracurriculare (științifice și culturale) din instituție. În cadrul centrului timișorean, rolul ei e să ajute studenții cu teme sau alte nevoi. Totodată, ea este mama lui Denis.

Mama Olgăi locuiește la 12 kilometri de Polonia. Când sirenele au început să răsune, „puteam să trecem pe jos”, spune și gesticulează cu degetele un om care merge.

„Ca să fiu sinceră, cel mai mult confort îmi aduce gândul că sunt aici cu familia. Nici nu ne-am gândit la alte opțiuni”. Olga nu a vizitat Timișoara pe timp de pace, dar fiica ei Julia i-a descris orașul drept relaxant și drăguț. „Dacă merg în Roma sau Lisabona sunt mai atentă la ce e-n jur, dar aici e un spațiu de siguranță în care să-ți recuperezi energia. Seamănă cu Lutsk, oriunde în oraș mă simt ca acasă”.

Un posibil model pentru alte centre de refugiați ucraineni

Iryna, una dintre fondatoarele UkrKidsHub, admite că „a fost greu să conștientizăm că ne apropiem de terminarea fondurilor”. Deși spațiul era oferit de FTT, aveau nevoie de bani pentru pentru hrană, costuri de personal sau laptopuri pentru copiii care nu aveau. O parte au venit de la Fundația Comunitară Timișoara, comunitatea evreiască, cât și de la ONG-uri sau unele companii private. Când s-au oprit însă părinții au fost cei care au dat „combustibilul esențial”. 

„E important să continuați!”, le tot încurajau ei pe cele două fondatoare ale centrului.

Primele discuții cu agenția ONU au avut loc la mijlocul lunii octombrie. Pas cu pas, Iryna a ajuns la contactul lor. A scris propunerile de finanțare alături de Mihai Vilcea,  președintele FITT, unul dintre cele mai vechi ONG-uri din vestul țării, și al Fundației Naționale pentru Tineret.

Când au aflat de aprobarea fondurilor, chiar înainte de sărbători, „a fost de parcă am putut respira din nou. Acum ne-am propus să oferim servicii pentru o sută de tineri, inclusiv mâncare la locul de studiu”, explică tinerele.  

„Prima linie de finanțare o vom folosi ca să menținem personalul existent, să achiziționăm materiale și să angajăm dascăli și supraveghetori noi”. Astfel, cinci cadre didactice din școala primară vor fi salariate, un administrator (Anastasia), Olga, un psiholog, un profesor de engleză și unul de română.

În această formulă extinsă, banii le asigură continuarea activității până la sfârșitul lunii iulie.

„Încă de la început am muncit din greu pentru a găsi soluții. Și uneori am găsit și ceva bani. Așa că am încercat să plătesc cel puțin câteva salarii mai întâi. Dar în fiecare lună era o provocare”, specifică Irina.

Din IT în educație privată și apoi în educație de criză

Echipa tinerelor ucrainene a ajuns în acest punct după un șir lung de încercări, zbateri și emoții. 

„Pentru mine, anul a început pe 24 februarie. Am trecut prin atât de multe chestii câte nu am trăit în ultimii cinci, emoțional vorbind”. Ira și-a schimbat domeniul de lucru în 2018, înainte lucrând în IT. În următorii doi ani s-a reprofilat în sistemul privat de educație, iar în 2020 și-a deschis propria afacere în domeniu.

Odată cu războiul însă, a apărut UkrKidsHub, pentru care Iryna spune că a bătut la multe uși. „Am simțit presiune pe măsură ce eram tot mai strâmtorate. Toți acești ochi mă aținteau… Eram ca într-un labirint – cum să navighez sistemul așa încât să ajung la un final, la un model funcțional?”.

Unii părinți i-au contestat deciziile. „Eu le-am înțeles punctul de vedere. Nu o ziceau din răutate, ci pentru că nu știau în ce constă experiența de organizare a centrului, n-aveau privirea de ansamblu. Le-am explicat că nu o fac ca să fiu privită drept vreun mare lider, nici măcar n-am copii”. Așa că aceia și-au retras copiii.

Alții au susținut-o de la început până în prezent. „De ce să nu continui și la toamnă?”, au mânat-o după ce au văzut beneficiile rezultate din proiectul din vară. Datorită lor, adaugă Ira, a găsit energia să continue să scrie proiecte și să aplice pentru fonduri. 

„N-am reușit una fără alta”

„Anastasia are foarte multă experiență”, o prezintă Ira, care ne și traduce conversația. Ea e cea care administrează mersul școlii. „E mâna mea dreaptă”, spune cu mândrie. 

Face toate documentațiile, semnează contractele cu părinții, cu gazdele de la FITT și furnizorii; organizează activitățile extracurriculare: evenimente, excursii, evenimente de gătit, invitații din partea altor școli (Babel, de exemplu, unde au participat la un târg care a avut scop strângerea de fonduri pentru centrul ucrainean); organizează biblioteca în care ajung cărțile din Ucraina; și e cea care face anunțurile către părinți sau educatori. 

Anastasia, deși entuziasmată, recunoaște că „am nevoie de puțină odihnă”. E aproape epuizată la finalul unui an traumatic. 

Ucrainencele simt că centrul are un scop care trece dincolo de ele. Și de aceea reușesc ce-și propun împreună. „E o sinergie. N-am fi reușit una fără alta”.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro