ComenteazăMarian Voicu are 14 ani. Cunoscuţii îi spun Marinică. Trăieşte în Negreşti, un orăşel din judeţul Vaslui. De trei ani, băiatul a devenit voluntar la Asociaţia „Dragoste desculţă”. „După şcoală, vin aici şi ajut cum pot. Fac pachete, descarc, încarc, merg şi eu în misiuni, să împart”.
Pe Magda Săvuică, fondatoarea asociaţiei, Marinică o consideră prietena lui cea mai bună. „De Crăciun, i-am compus o poezie în dar. Ea face atâtea lucruri bune pentru atâţia oameni. Mergând cu ea prin sate, am observat că nu-i prea zice nimeni mulţumesc. Aşa că i-am făcut eu o poezie, să primească şi ea ceva”.
Totul a început când Magda a deschis poarta familiei Voicu, cu braţele pline de pachete cu haine şi alimente. „Marinică a fost foarte curios şi s-a ţinut scai de ea, să afle de ce face treaba asta. De ce ajută oameni”, povesteşte mama puştiului.
„Îngerii n-au aripi, sunt ca oamenii”
Sediul Asociației „Dragoste desculţă” e o casă în centrul Negreştiului, cu o curte fără gard, păzită de Ghiocica şi puiul ei. „A avut mai mulţi pui, dar le-a găsit Magda familii”, explică Marinică, mângâind blana căţelului. Pe una din uşi au rămas lipite aripi de înger, din arsenalul decoraţiilor de Sărbători.
„Cum crezi că arată un înger, Marinică? Are aripi cu pene, aşa, ca o gâscă?”. Băiatul se gândeşte un pic, împingând de marginile căciulii de schi.
„Nu, în imaginaţia mea, îngerii nu au pene, nu au nici aripi. Nu au vârstă, adică pot fi tineri sau copii ori bătrâni. Sunt ca noi, aşa, ca oamenii”.
Copiii din grajd
Ce a descoperit Marinică de când e voluntar la „Dragoste desculţă” e că „sunt oameni foarte săraci, oameni care nu au nimic, nimic”. A întâlnit copii ca el, care trăiesc în bordeie, în grajduri sau în case de lut dărăpănate. A întâlnit bătrâni care nu mănâncă în fiecare zi, n-au cu ce se încălzi şi n-au nici cu cine vorbi.
„Mă bucur când pot să ajut, să le fie un pic mai bine. Când o să mă fac mare, o să fiu constructor şi o să fac case pentru cei care n-au”, spune Marinică. E slăbuţ, un pic pistruiat. Când râde, îi apar mici riduri în colţul ochilor şi uneori îşi ia bărbia în palme, ca şi cum ar fi un moş înţelept, în hainele unui băiat de clasa a opta.
„Mă roade dorul de ei”
Familia Voicu nu e una înstărită, nici pe departe. Marinică locuieşte cu mama lui, cu sora lui mai mică, Nicoleta, cu un frate mai mare şi cu un nepot de 1 an, copil al uneia dintre surorile lui. În total, sunt nouă fraţi.
Cei mai mari s-au dus să-şi caute rostul în străinătate. „Mă roade dorul de ei, nu i-am văzut de ani buni. Îi văd doar pe telefon”, spune mama lui Marinică. A divorţat de soţul ei acum câţiva ani şi de atunci nu mai ştie nimic de el.
Marinică vorbeşte despre tatăl lui cu jumătate de gură. Constată doar că n-a mai dat nici un semn de viaţă după divorţ. „A plecat la mama lui, în alt oraş. Când era acasă, cam bea şi se supăra pe noi”.
Casa în care stau Marinică şi familia lui e veche de peste 70 de ani. Are două camere şi un hol, unde e instalată un fel de bucătărie.
„M-a înnebunit cu caprele lui”
În curte e o fântână cu roată. Marinică face o scurtă demonstraţie despre cum mânuieşte el căldarea de zece litri. Într-un coteţ, se văd câteva găini roşcate şi dolofane. Iar lângă poartă, stă un câine mărunţel, care, în cel mai bun caz, te poate păzi de pisici. Marinică insistă să taie şi lemne, dar sub supravegherea mamei, care tresare de câte ori puştiul dă cu toporul în buturugă.
În jurul casei, Marinică îşi imaginează ferma care va fi: „aici le ridic adăpost pentru cai şi vaci, aici ţin caprele, acolo va fi căruţa”. „M-a înnebunit cu caprele lui”, râde mama. „Dintre toţi copiii mei, o spun pe direct, el e cel mai dezgheţat. Merge bine la şcoală. Îmi doresc să termine liceul şi cine ştie… Cum vrea el”.
Căruţa va fi pusă în slujba oamenilor, „voi face drumuri cu ea, să ajut oamenii. Nu pentru bani. De dragul meu, să mă bucur”. Marinică promite că îşi va lua şi maşină, pe care o va folosi în acelaşi scop.
Deocamdată, are doar o bicicletă cu lanţul sărit, cu care nu mai poate urca dealurile. Visează la o trotinetă electrică, să umble cu ea până face 18 ani şi dă examenul de permis.
Planurile sunt bine puse la punct. Marinică ştie şi cu cine se va însura. „Cu o colegă de clasă”, „Şi ea ştie?”, „Cred că da. O să îi compun şi ei o poezie”, „Cum ştii că iubeşti pe cineva, Marinică?”, „Când se uită acea persoană la tine, simţi că te roşeşti”.
Dragostea, un lucru foarte mare, e şi un lucru foarte simplu, când ai vârsta lui Marinică.
„Dumnezeu luptă pentru tine”
Mama lui Marinică lucra la abatorul de păsări din Negreşti. Una dintre fetele ei, minoră, i-a lăsat pe pat bebeluşul abia născut şi a fugit cu un băiat, cu care s-a şi căsătorit. De atunci, femeia îşi creşte nepotul, luat în plasament. Primeşte o indemnizaţie de 1.100 de lei pentru asta. „Cred că o să prelungesc plasamentul, să-l cresc tot eu în continuare. Unde am crescut nouă, merge şi al zecelea”.
În Negreşti, locurile de muncă sunt puţine şi prost plătite. Există o fabrică de mobilă, ţinută de un italian, unde oamenii povestesc cum accidentele se ţin lanţ, dar sunt declarate în acte drept accidente domestice. Există abatorul de păsări. Se mai găsesc şi unele mici slujbe ziliere, dar la negru.
Mama lui Marinică înţelege de ce au plecat şi copiii, şi fraţii ei în alte ţări. „Un singur frate mai am în România, e mai mămos. A rămas în satul nostru şi n-a ieşit niciodată mai departe de Negreşti. Dacă-l duci în Vaslui, se rătăceşte”. Imaginea cu fratele ei rătăcindu-se în oraş alungă pentru câteva clipe umbrele de pe chipul femeii.
Marinică crede în Dumnezeu. „Stai liniştit, că Dumnezeu luptă pentru tine” e îndemnul lui preferat. „Păi, tu nu stai liniştit, tu umbli cu Magda, duci pachete oamenilor”, „Să stau liniştit, adică să nu mă tem, să nu stau cu grijă, că Dumnezeu mă ajută”.
Uneori, Marinică îl aude pe Domnul în gândul lui, „e ca o voce care-mi spune să fiu atent, să nu mă grăbesc. Şi atunci sunt mai atent, bag de seamă”.
Poetul şi
preşedintele
În afară de capre, tot ce-şi doreşte Marinică e să ajute mereu oamenii. Poate va posta pe Facebook şi va strânge donaţii, ca Magda. Dar în mod sigur va trebui să bată drumurile până la oameni şi înapoi, iar şi iar, fără să obosească. De aceea, a pus pe listă toate mijloacele de locomoţie posibile, cu care să alerge spre semeni.
„Dacă ai fi preşedintele ţării, Marinică…”, „Aş avea mulţi bani”, „Nu chiar aşa mulţi”, „Ba da, aş putea construi multe case la oameni cu banii ăia”, „Preşedintele are altă treabă, nu construieşte case. Ştii cum îl cheamă?”, „Iohannis”, „A cumpărat şi el un laptop unei fetiţe, după ce a fost ales preşedinte. Să vorbească fetiţa cu mama ei”, „Atunci era începător, poate face mai multe acum, dacă vrea”, „Ce i-ai spune dacă l-ai vedea?”, „Pe domnul preşedinte? I-aş spune: vă rog, veniţi să vedeţi cum trăiesc oamenii, în ce case stau. I-aş arăta eu pe unde să meargă. Nu doar să comande, să şi facă ceva pentru oameni”, „Ce?”, „Dacă nu case, că n-are vreme, măcar nişte donaţii… Ceva… Ştiu şi eu ce, nişte fapte bune”.