35 comentariiDe fiecare dată când moare un sas, fie că e un sas care încă mai locuiește în comună, fie că s-a strămutat de mulți ani în Germania, la biserica luterană din Teaca se trag clopotele.
Biserica e închisă și în ruină. Dar inima de bronz din turla gotică, a doua cea mai înaltă de acest fel din Transilvania, e vie. Măsoară cu dangătele ei, printr-un fel de ecolocație solemnă, distanța mereu vagă dintre a pleca și a rămâne.
Monumentul celor plecați
Pe la 1900, comuna Teaca din Bistrița-Năsăud număra 2.300 de locuitori, dintre care jumătate erau sași. În zilele noastre, din aproximativ 2.000 de locuitori, doar 40 sunt sași. Și aceștia, dă lămuriri o localnică, sunt toți bătrâni. Cei care au rămas.
Cei care au plecat, povestește un domn cu simpatii monarhiste, așezat lângă berea lui, la o terasă, au trimis bani la Primăria Teaca pentru restaurarea bisericii vechi din secolul XIV.
„Chiar dacă nu mai veneau în sat, au vrut să contribuie, să salveze clădirea. Primarul, era altul, nu cel de acum, a luat banii de la sași. A reparat una, alta, pe la acoperiș. Și cam atât”, spune bărbatul.
Pe ușa cu ogivă stă un lacăt mare, ruginit, cu un zăvor în aceeași stare. Între cele două canaturi de lemn masiv, există un mic spațiu prin care poți privi înăuntru. Bucăți de strană, bucăți de pereți, coloanele de marmură ale altarului, tabelul alb și negru cu numele ctitorilor. Arată ca o casă care n-a mai fost locuită de secole, pentru că moștenitorii amână dezbaterea.
Iuri și cei doi prieteni ai lui
Cel care trăgea clopotele la biserica părăsită din Teaca, până acum trei ani și ceva, se numea Iuri. Avea 53 de ani. Divorțase, iar fosta soție și cei doi copii se mutaseră în altă localitate. Iuri locuia în casa parohială, la câteva sute de metri de biserică.
Oamenii din sat îl vedeau umblând însoțit de doi câini negri, cu picioare scurte, cozi la fel și capul ridicol de mare. O vreme, cei trei au fost nedespărțiți. Când clopotarul se ducea la biserică, la magazin, la plimbare sau oriunde, era urmat de cei doi frați patrupezi. Azi așa, mâine așa, până când imaginea asta, a pământeștii treimi, a fost spulberată de un camion, în curba din fața bisericii.
Unul dintrei câini a murit pe loc, celălalt a fost grav rănit, dar s-a vindecat. S-a ales cu un șchiopătat la picioarele din spate. „Stăpânul lui l-a îngrijit bine, l-a dus la doctor, a investit mulți bani atunci în el. Mateș n-a fost deloc un câine neglijat. Era mult mai rău după accident. Stăpânul lui l-a iubit mult”, povestește o doamnă cu voce blândă, care se recomandă drept soția pastorului.
Într-o bună zi, fără să ofere explicații prealabile consătenilor, Iuri și-a dat foc și a murit, după câteva zile. „Nu știe nimeni de ce a făcut asta, în felul ăsta îngrozitor. Ne-a șocat pe toți atunci”, spune o femeie, care stă lângă casa parohială.
După moartea clopotarului, moarte despre care oamenii din Teaca abia îndrăznesc să vorbească, de parcă n-ar avea voie, pentru că încă n-au lămurit-o, a fost angajat alt om pe postul lui. Clopotele au continuat să bată. În casa parohială, s-a mutat o familie tânără, care a încercat să-l păstreze pe Mateș. „Îl hrăneau, îl spălau, avea adăpost. Dar nu știu de ce nu s-o păsuit ei acolo, ceva s-o întâmplat. Câinele s-o dus la biserică, unde știa el că vine stăpânul lui. Și acolo stă de-atuncea”, spune fosta vecină a lui Iuri.
„S-a dus vorba că e sat de oameni miloși”
În Teaca au trăit, de-a lungul secolelor, laolaltă, sași, români, maghiari, evrei, armeni. Au trăit laolaltă, dar pe străzi separate, ferm delimitate. Fiecare cu pătrățica lui. Izolați și fizic, cam ca în pandemie, să nu se molipsească unii de valorile celorlalți. Diplomația cadastrului a ajutat comunitatea să reziste, dar i-a deprins pe oameni nu doar să păstreze distanța, ci și să se ferească să se exprime prea liber, ca nu cumva să zică lumea ceva.
De pe toate aceste străzi, soția pastorului a strâns șapte câini. Trei au murit de bătrânețe, mai are patru. „Au castroanele lor, fiecare, dar de stat, stau în casă. Să-i vedeți cum așteaptă cuminți, la castronul lor, când e ora de masă. Aici, în față la poarta mea, în rondul ăsta din intersecție, trec des mașini care lasă câini, apoi pornesc în viteză. Mi se rupe inima. Cum aleargă după mașină, latră, se zbuciumă. Sunt așa dezorientați. S-a dus vorba că sunt oameni miloși aici și de aia îi abandonează în Teaca. Și așa e, să știți, sunt oameni miloși. Și copiii de la școală sunt miloși. Își duc sandvișurile lor în parc, lângă biserică, dau de mâncare la câinii care s-au aciuat pe aici”, spune femeia.
Ea este unul dintre oamenii care îi poartă de grijă lui Mateș. „Nu pot să-l iau la mine, că nu-l acceptă câinii mei. Dar îi dau mâncare, apă”. Adaugă resemnată: „Ce să fac, și-așa îmi ies vorbe că hrănesc câinii”.
S-a născut o stea cu coada scurtă
Oamenii din Teaca aveau păreri împărțite despre situația lui Mateș până să apară televiziunile în sat și să ceară să-l filmeze. Atunci câțiva localnici mai sprinteni l-au căutat pe cățelul negru, care colindă pe străzi, în timpul zilei, l-au prins și l-au adus în brațe, să apară în toată splendoarea lui nepieptănată la jurnalele de știri.
Televiziunile au aflat despre câinele credincios stăpânului său mort dintr-o postare pe Facebook a scriitoarei Melania Cuc. E întotdeauna nevoie de curajul unui artist să elibereze povestea în lume. Oamenii din Teaca ar fi păstrat-o numai pentru ei, în cerc restrâns, nedumeriți pe termen lung dacă e ceva acolo demn de povestit. Doar un câine vagabond, ca atâția alții, într-o biserică părăsită, ca atâtea altele. Un câine pribeag într-o biserică a pribegilor.
Mateș dă ture prin sat și, de câte ori observă vreun protector, aleargă spre el și dă din coada lui scurtă. Pe fosta lui vecină de la casa parohială o zărește de la sute de metri distanță. „Nu am mereu ceva la mine să-i dau. Îi aduc ce rămâne de la cățelușa mea. Dar el nu vine pentru mâncare. Că nu e întotdeauna flămând. Caută să-l mângâi. Într-o dimineață, l-am găsit la mine în curte, dormise pe scările de la casă. N-a stat. S-a întors la biserică”.
Câinele cel șchiop primește câte ceva și de la magazinele din Teaca. Se duce, așteaptă puțin în fața lor, dacă iese vânzătorul cu o gustare, bine, dacă nu, nu. Își urmează traseul. Poate la următorul magazin are noroc. „Să știți că nu mănâncă orice. Îi place mai mult mâncarea pentru oameni”, precizează vecina.
Toader, de veghe la azil
Ce nu mănâncă Mateș din ce primește în caserolele din fața bisericii mănâncă frații lui de suferință: o cățelușă slabă, cu mameloanele până la pământ, un câine de stână, cu pete maro și galbene, și Toader, un câine bălțat, de talie medie. „Așa i-am spus, Toader, că așa îl cheamă pe stăpânul lui. Ce îl mai plimba și avea grijă de el! Dar e bătrân și bolnav și s-a internat la azilul de peste drum de parc. Iar câinele se plimbă acum numai pe lângă azil și doarme acolo, să fie aproape de stăpânul lui”, explică soția pastorului.
Oamenii din sat care vor câini au deja câini. Locurile sunt deja ocupate. Cei care nu vor câini nu vor și pace. E o alegere ca oricare alta, ca alegerea de a crede sau nu în Dumnezeu. Sau poate nu e o alegere. Așa cum filosoful polonez Kolakowski susținea că există un organ al credinței, poate că există un organ al atenției față de alte forme de viață. Îl ai sau nu-l ai. Un organ al atenției, nu al proiecției.
Cei mai mulți câini abandonați în Teaca sfârșesc sub roțile mașinilor. Din fața bisericii, Mateș contemplă curba și se ghemuiește să doarmă, de parcă huruitul camioanelor ar fi cântecul de leagăn al speciei sale. Protectoarele sale îl privesc și tresar de câte ori trece un vehicul mai aproape de el. „Ni, că-l calcă! Da nu, că îl cunosc și șoferii. Cei străini, nu, dar cei care trec mai des pe aicea îl știu sigur”.
O cușcă mai caldă lângă biserica rece
Iarna, Mateș doarme în biserică. Unii săteni afirmă că l-au văzut și sus, în turlă, lângă clopote, pentru că „acolo bate soarele și e mai cald”. Prin deschizătura ușii, soția pastorului i-a strecurat o haină veche, să aibă culcuș. Nu e sigură că i-a folosit la ceva. Iarna asta, vrea să-i facă și lui o cușcă să-i țină de frig, cum au câinii ei.
O bătrână cu batic, mutată recent în Teaca, confirmă că l-a auzit pe Mateș lătrând când bat clopotele la celelalte biserici. „Crede că le trage stăpânul lui și latră întruna, întruna. Eu am stat într-un sat în câmp, nu știu prea multe. Am văzut pe dumneaei și pe dumneai că îi dădeau de mâncare”.
Apoi continuă, oprindu-se din împins roaba. „Știți ce-am pățit eu? Unde-am stat, în câmp, am avut un câine. Și când m-am mutat cu remorca, de mi-am adus toate hainele aicea, păi, am lăsat câinele să se ducă liber. L-o slobozit, că mergea prin sat, pe la haite. Și, când l-o slobozit, el s-o luat după remorcă. Tot lătrând. O venit până la jumătate de-aici. Și omul cu remorca i-o zis lui fecioru: stăi, măi, câinele tău vine lătrând după noi, măi. Să-l luăm în remorcă. Și l-o luat în remorcă și l-am adus aici. No, zic, uite că nu s-o lăsat de noi nicicum. N-o vrut să se lase. El venea lătrând când știa că noi ne-am dus de-acolo și el rămâne. Vezi cât îi de deștept un câine?”.