REPORTAJ. „Noi n-o să fim niciodată încadrați în societatea lor, asta e minciună”. După 13 ani în Italia, o familie de români visează să se întoarcă acasă

Ionela Potcovariu, 43 de ani, a îngrijit doi bătrâni în provincia Lecce din sudul Italiei și a primit un singur salariu, deși timp de două săptămâni nu a avut vreme să doarmă. „El era la pat, ea avea epilepsie. Mi s-a întâmplat să fiu cu bătrânul la baie și ea să facă o criză. Cu piciorul îl țineam pe el pe veceu și grămadă pe ea s-o strâng de pe jos. Când l-am sunat pe băiatul lor să vină să m-ajute, mi-a zis că acuma nu e posibil.”

În majoritatea situațiilor, Ionela și soțul ei, Bogdan, n-au acceptat să lucreze la negru ca badante, îngrijitor, dar n-au avut niciodată mai mult de cinci-șase ore pe zi în contractul de muncă, ceea ce înseamnă că pensia lor va fi mică, deși de 15 ani, de când trăiesc în Italia, au muncit aproape zi și noapte. 

Bogdan spune că el e o excepție, pentru că majoritatea imigrantelor (cele care fac munca asta sunt, de obicei, femei) care lucrează ca badante nu-și cunosc drepturile și nu știu de unde să ceară ajutor. În plus, ele nu au mașină sau permis de conducere și nu-i pot lăsa singuri pe bătrânii pe care-i îngrijesc, așa că n-au cum să facă drumuri la centrul de asistență fiscală și la avocați.

Pe lângă îngrijirea bătrânilor, badantele trebuie de multe ori să facă curățenie și să gătească, ceea ce e o altă meserie. „Îți spune: «Tu vii decât pentru tata, să-i faci igiena corporală, să-l ajuți să se ridice, să mănânce, să-i dai medicamentele. Nu trebuie să faci mâncare, nu trebuie să calci, să faci curățenie». Și când ajungi la ei în casă se schimbă tot: te simți constrânsă să faci lucrul ăla, pentru că ei nu-l fac, iar tu stai în casa aia. Nu se respectă contractul niciodată”, spune Ionela.

De multe ori, o deranjează lipsa de suport din partea familiilor, care, de exemplu, nu-i oferă elevator  pentru bătrânii imobilizați la pat. „Familia asta avea macara, dar nu mă lăsa s-o folosesc. Mă obliga să-l ridic pe taică-su, om de doi metri lungime și 100 de kile. Trebuia singură să mi-l ridic, să mi-l iau în brațe, să mi-l pun pe cărucior. Avea atâta gaură în spate de la escare (răni – n. r.) , că-i băgai mâna până la șira spinării. Curgea puroiul de îl schimbam încontinuu.” 

Cea mai mare oboseală pe care o resimte este cea „psihică”, spune Ionela. „Îți schimbi total felul tău de-a fi, nu mai ești tu în momentul ăla. Ești în casa lui, trebuie să accepți regulile din casa lui. Tu ai liber la regulile tele numai ălea două ore când ieși afară.”

Ionela a suferit de fiecare dată când unul dintre bătrânii pe care-i îngrijea a murit. „Am obosit să văd suferință”, spune ea. „Îl vezi că se chinuie și nu poți să-l ajuți.”

„Eram singura româncă la mine în clasă”

Cristina, fiica cea mică a Ionelei și a lui Bogdan, are 17 ani și este elevă în clasa a XI-a la un liceu din Nardò. Fratele ei, Iulian, care s-a născut cu palatoschizis, „gură de lup”, s-a recuperat după ce a făcut nouă operații în Italia. Acum are 21 de ani și trăiește la Roma cu iubita lui. 

Alexandra, fiica cea mare a familiei Potcovariu, are 23 de ani și locuiește în apropiere de Neviano împreună cu iubitul ei. 

Cristina locuiește împreună cu părinții în casa lor din Neviano, în provincia Lecce din Puglia. Este prima de la ea din clasă și își dorește să studieze psihologia la Roma, deși știe că asta va însemna o presiune financiară pentru părinții ei.

Nu îi place să le ceară bani părinților; la fel ca frații ei, a început să lucreze de la 14 ani, de când mergea s-o ajute pe mama ei la curățenie. 

Acum lucrează după ore la un loc de joacă pentru copii, unde e plătită cu cinci euro pe oră – îi supraveghează pe copii, face curățenie și câștigă în jur de 20 de euro pe seară. În vacanța de vară va lucra și la o pizzerie, împreună cu sora ei mai mare, iar banii o să-i pună deoparte pentru facultate. 

„Eu eram cu gândul că mama și tata lucrează și dacă le mai spun și asta… O dată frate-meu s-a întors plângând pentru că avea bully și mama s-a dus la școală. Dar dacă mama se duce, e mai rău”, spune Cristina.

„Aveam o geacă foarte mare pentru mine, care, nu știu de ce, îmi aducea aminte de tătaie. Și un copil a venit la mine să-mi spună că sunt o româncă proastă, că mă îmbrac ca… Eu vorbeam puțin italiană și nici nu i-am răspuns.”

Când era într-o excursie cu clasa la muzeu, unui băiat i-au dispărut banii din portofel și s-a plâns profesorului care-i însoțea. Acesta a înșfăcat-o pe Cristina și i-a spus „Scoate banii”. Băiatul care îi luase s-a ridicat în picioare și a recunoscut că a vrut să facă o glumă. 

Bullying-ul de care a avut parte la școală s-a încheiat la liceu, când copiii s-au mai  maturizat. Cristina a fost mai norocoasă decât sora ei mai mare, căreia un coleg de liceu i-a spart nasul pentru că l-a atins din greșeală în autobuz – i-a spus că el are haine de firmă și familia ei „se îmbracă de la chinezi”. Tatăl băiatului a venit să-l ia cu mașina din stație când a auzit ce s-a întâmplat, iar Alexandrei, care era plină de sânge, i-a aruncat niște șervețele în loc s-o ducă la spital. 

„Nu m-au bătut așa de greu ca pe soru-mea”, spune Cristina. „O dată mi s-a întâmplat că mi-a dat un picior foarte tare, aveam zece ani. Am avut vânătaie mare ca piciorul meu. Eram singura româncă la mine în clasă.”

Profesorii nu-i luau apărarea: atunci când la ora de franceză Cristina a tradus un cuvânt în română în loc de italiană, profesoara i-a spus că e proastă. „Dacă vedeau că plâng, [profesorii] nu veneau să întrebe ce s-a întâmplat.”

Cristina suferă că nu petrece mai mult timp cu mama ei și plânge atunci când vorbim despre asta. „Cu mama mi s-a întâmplat de multe ori să plâng. Când venea de la lucru, că avea orele alea să stea acasă, îi puneam niște muzici cu vorbe frumoase. Și o dată eram la computer: «Mama, ascultă și tu muzica asta». Era o parte care spunea: «Mama, mama, îmi pare rău dacă fac prostii, mi-e dor de tine». Și ne-am pus împreună să plângem. Și a spus mama: «Știu că ți-e dor de mine, aș vrea și eu să stau mai mult cu tine».”

„Eu cu școala mă întorc acum pe la trei pentru că am autobuzul târziu. Și i-am spus lui mama «Nu poți și tu să lucrezi un pic mai puțin?», pentru că se întâmplă să nu o văd chiar toată ziua. O dor picioarele și îi spun: «Hai, mamă, lasă și tu un pic. Găsim noi cum să ne ducem în față.»”

„Acuma sunt chiar fericită că am de lucru, am banii mei și nu mai trebuie să le cer bani lor [părinților]. Pentru ei [copiii italienilor] e ușor să ceri bani părinților. Nu știu cum fac să ceară așa ușor. Doamna de la lucrul meu mi-a zis «Adu și tu o prietenă». Am adus o prietenă și acolo e mai greu în momentul în care speli pe jos, că e mare. Și prietena mi-a spus: «Să nu mă mai chemi niciodată în locul ăsta, că eu sunt obosită și mai bine să-i cer banii lui mama și lui tata».”

„Eu prefer să nu am bani și să nu mă duc nicăieri și să nu mănânc pizza sau să mănânc când vin acasă decât să-i cer lui mama în fiecare sâmbătă cinci-zece euro. Dacă i-aș fi cerut lui mama și lui tata, m-aș fi simțit vinovată. Așa sunt banii mei, eu i-am lucrat și dacă mi-am cumpărat o prostie, mă simt vinovată că am lucrat atât de mult, dar măcar știu că sunt ai mei.” 

„Pe noi n-o să ne plătească niciodată cum îi plătesc pe italienii lor”

Ionela și Bogdan își doresc să se întoarcă în România după ce Cristina, fiica lor cea mică, o să termine liceul. „Nu ne-a schimbat banii, nu am uitat să fim săraci”, spune Bogdan. „Eu am fost sărac și aici.”

Ionela spune că singurul lucru pe care îl regretă este că a lipsit de lângă copiii ei atunci când erau mici. „Am pierdut fazele alea frumoase de la copilăria lor. De ziua lor am încercat să fiu, îmi aduceam băbuțele cu căruciorul acasă. Dar nu e la fel; stai o juma de oră, o oră, mai mult nu poți să stai.”

Bogdan nu crede că un imigrant român se poate integra cu adevărat în societatea italiană. „Noi n-o să fim niciodată încadrați în societatea lor; asta e minciună”, spune el. „Aici te pupă în cur cât au nevoie de tine, dar a doua zi ești același român care face munca pe care ei n-o vor face niciodată.”

„N-o să vezi niciodată o italiancă să facă 24 cu 24”, spune Ionela. „Spre diferență de noi, ele sunt plătite cu opt-zece euro pe oră; noi luăm șase-șapte în cazul bun. Eu la farmacie iau șase euro pe oră. Pe noi n-o să ne plătească niciodată cum plătesc italienii lor. Dacă refuz, nu mă mai ia nimenea. Și eu ce fac dacă nu plătesc banca?”

Ionela și Bogdan plătesc în fiecare lună 700 de euro la bancă, creditul pentru casă, electrocasnice și mașină. Rata la casă e 250 de euro pe lună și mai au de plătit încă doi ani până o vor termina de achitat. 

„Nu regret nici măcar o secundă că am plecat, pentru că noi n-am plecat să fim bogați, noi am plecat să ne vedem copilul bine”, spune Bogdan. „Pentru noi, tot ce a ieșit extra – casa, mașina și tot ce avem – îi mulțumim lui Dumnezeu. Dar noi am plecat pentru copilul meu.”

Cui să te adresezi dacă drepturile tale sunt încălcate la muncă în Italia:

Inspectoratului Teritorial de Muncă pentru neplata salariului, concedii neacordate, muncă la negru, ore suplimentare neplătite etc. Aici găsești formularul pentru reclamații, disponibil și în limba română. 

Carabinierii pentru Protecţia Muncii (Carabinieri per la tutela del lavoro) pentru cazurile de exploatare gravă la locul de muncă și intermediere ilegală a forței de muncă). 

Institutul Național de Protecție Socială (INPS) pentru plângeri legate de neplata contribuțiilor de asigurări sociale. 

Sindicatele au încheiate convenții cu avocați specializați și ajută toți lucrătorii domestici (badante și còlf), chiar dacă nu sunt înscriși în sindicat. Sunt multe „patronati” în Italia, dar ACLI COLF și FEDERCOLF sunt printre cele mai mari. 

CAF/ CAAF (centre de asistență fiscală) pentru completarea declaraţiei de venit şi pentru a verifica ce fel impozit pe trebuie să plătești. Unele centre asigură asistență pentru încheierea unui contract de muncă în domeniul îngrijirii.

Numărul verde 800 290 290 poate fi apelat 24 de ore din 24 de victimele traficului de persoane și ale exploatării. Serviciul este disponibil și în limba română.

Unități Spitalicești Locale (ASL), în cadrul cărora funcționează Serviciul pentru Prevenție și Siguranță la Locul de Muncă pentru încălcări ale legii în ceea ce privește siguranța și normele de igienă la locul de muncă.

Institutul Național de Asigurare Împotriva Accidentelor de Muncă şi Bolilor Profesionale (INAIL) pentru denunțarea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale și solicitarea despăgubirilor.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro