ComenteazăDacă George ar fi avut părinţi care să-l ajute cu copiii, istoria familiei Apăvăloaiei s-ar fi scris banal. Cu aceeaşi cerneală simpatică şi după acelaşi tipar sfâşiat folosite în cazurile a sute de mii de alţi părinţi români care muncesc în străinătate. În urma lor, acasă, creşte generaţia cu Western Union de gât şi cu bunicii de mână.
Aşa, fără susţinerea bătrânilor lui, la sfârşitul anului trecut, George a trebuit să se întoarcă în ţară de pe şantierele din Franţa. Soţia lui, Laura, avea probleme de sănătate şi nu se mai descurca singură cu cei patru copii.
„Muncesc şi cu tija în picior!”
După revenire, în februarie 2022, George a cumpărat o casă bătrânească în Dăeni, Tulcea, o casă destul de mare şi cu mult teren. Prima lor casă.
Familia încercase, întâi, să-şi facă un rost în zona Botoşaniului, de unde sunt cei doi soţi. Dar câştigurile mici şi nesigure, nevoile tot mai multe şi un accident pe schele, după care George s-a ales cu o tijă în tibie, le-au schimbat planurile.
În plus, unul dintre copii, Iulian, nu mai putea merge. Laba piciorului stâng i s-a deformat, avea şi probleme de vorbire. Au fost cu el la doctori, la Iaşi, fără a obţine un diagnostic.
Printre puţinele şi risipitele rude, George şi-a amintit că are o mătuşă în Dăeni, aşa că şi-a mutat familia acolo. Şi a devenit unul dintre numeroşii moldoveni care migrează la sud, să testeze iluzia că aici piaţa muncii e mai dinamică şi mai generoasă. „Chiar şi cu tija în picior, muncesc, nu mă dau în lături să muncesc!”, spune bărbatul. Ciocăne în osul sudat, să arate că poate conta pe el.
În scurt timp, George a descoperit că în Dobrogea munca e plătită la fel ca peste tot în România, adică inconsistent. A luat iar calea străinătăţii. În câteva luni, a reuşit să strângă bani cât să ia casa din Dăeni şi să plătească noi investigaţii medicale pentru Iulian, la spitale din Tulcea şi Constanţa.
Cea mai mare dintre griji
În mâinile bătătorite ale tatălui său, picioarele lui Iulian par jucării. Piese fragile dintr-un joc căruia medicii nu i-au dibuit încă regulile. Băiatul are 9 ani, e în clasa a III-a. „De când avea 6 ani, au apărut semnele bolii. Are şi probleme cu vorbirea. Ne-au trimis cu el la Neurologie, la Psihiatrie, credeau că e un fel de paralizie, ceva. Nu au găsit nimic”, explică mama. „Tendonul pare prea scurt, de aceea stă piciorul aşa, strâmbat”, intervine tatăl.
Pe pat, lângă Iulian, s-au aşezat fraţii lui, Darius, 13 ani, Gabriela, 11 ani, şi Iuliana, 4 ani. Au un aer abătut, cu toţii, când se vorbeşte de piciorul bolnav. Dintre toate greutăţile familiei, asta e cea mai apăsătoare, pentru că nu se întrevede vreo soluţie. Nimic care să depindă de priceperea sau de puterea lor.
Şi aici apare, bătând politicos la uşă, părintele Alexandru Balaban, încărcat cu daruri. Nu toţi eroii poartă capă, unii poartă reverendă, care îi jenează vizibil la mers, nu mai vorbim despre zburat. Pe lângă mâncare şi colaci de la un parastas, preotul a adus şi jucării, puzzle-uri, mai ales, preferatele celor patru fraţi.
Ispita amenajărilor interioare
„Părintele a fost alături de noi de când am venit în Dăeni”, spune George, încă mirat de acest ajutor nesperat într-un sat străin. Veneticul botoşănean e de-o vârstă, 35 de ani, cu preotul, care, la rândul lui, are patru copii şi e venit aici din altă zonă, din Ulmu, judeţul Brăila.
Cei doi bărbaţi fac turul casei şi discută, ca între meşteri. Cu largi crăpături într-un perete exterior, cu instalaţii ruginite şi electrocasnice antice, locuinţa are nevoie de o mare şi temeinică renovare pentru a deveni locuibilă. În bucătărie, cu tot varul nou, dotările sunt primitive, o chiuvetă de inox, un aragaz cu butelie şi dulapuri de lemn vopsit. Baia e în stare jalnică. „Aici trebuie cadă de duş, un WC, chiuvetă, gresie, faianţă, peste tot, că e umezeală. E de muncă!”, spune părintele. Iar George îl aprobă: „E muncă!”.
Curajul de la casa Iulicăi
Din binefacere în binefacere, preotul Balaban a acumulat know-how în construcţii şi design interior. Când a venit în Dăeni, a început prin a renova biserica, apoi casa parohială. Acum îi dă zor să ridice un adăpost social, cu dormitoare, baie şi tot ce trebuie, pentru mame, copii şi alte suflete în primejdie.
Nu doar că strânge bani şi materiale din donaţii, dar lucrează şi el, în echipă cu zidarii. Două familii cu copii din sat îi datorează recunoştinţă preotului pentru casele bune în care stau. Cea mai recentă operă caritabilă a preotului din Dăeni este casa Iulicăi, o fetiţă care trăia, împreună cu mama şi mătuşa ei, ambele infirme, într-o bucătărie de vară insalubră. Casa lor veche se prăbuşea pe bucăţi. Părintele a reuşit, cu mari eforturi, să consolideze construcţia şi să o transforme într-o locuinţă de vis.
Când are nevoie de curaj pentru alte proiecte şi nu numai atunci, părintele trece în vizită pe la familia Iulicăi. Să mai vadă o dată casa refăcută, să-şi aducă aminte cum a căzut meşterul Costel prin tavanul ei atât de şubred atunci, acum atât de solid, un adevărat adăpost. Adevărată lumină citeşti pe chipurile fetiţei şi ale celor două femei, de când stau într-o casă omenească.
Proiectul din țărână
În curtea familiei Apăvăloaiei şi în focul discuţiei, examinând fisurile din zid, preotul Balaban este lovit de o idee, ca Newton de măr. Idee trebuie să fi fost, că meri nu erau în preajmă, doar doi piersici jumuliţi deja de copii. „O casă nouă! Asta aş face aici, că e destul loc”, exclamă părintele şi, cu un ciob de cărămidă, schiţează planul în direct pe pământ. „Patru dormitoare, aici o baie, aici bucătăria şi la mijloc, livingul. Să aibă copiii camerele lor, băieţii cu băieţii, fetele cu fetele”.
Laura e însărcinată în ultimul trimestru cu al cincilea copil. „Da, mai multe camere. Şi când or fi mari copiii, noi să stăm în casa veche”, aprobă femeia. George îi dă şi el dreptate preotului. Toată familia, strânsă în jurul unor şănţuleţe săpate în praf, se lasă transportată şi legănată de speranţă. Entuziasmul preotului e molipsitor, e ca o vrajă albă.
Lucrând cu ziua, George abia găseşte timp să restaureze casa veche. „Mâna de lucru sunt eu. Dar materialele s-au scumpit şi oamenii plătesc când bine, când aşa şi aşa. Nu toţi sunt oameni de oameni. Copiii sunt la şcoală, le trebuie cărţi, haine, de încălţat. O să dureze cu casa, e de muncă”, repetă bărbatul, cu ochii la proiectul de ţărână.
Reţeta fericirii: curte, minge, câine
Şi mai e şi piciorul lui Iulian. Băiatul îşi îndeasă nişte adidaşi boţiţi de uz pe vârfurile picioarelor şi aleargă, aducând o minge. E soare cu un pic de nor, e vreme de joacă. Mingea e suficient de dezumflată încât căţeluşa familiei s-o prindă cu dinţii şi să fugă cu ea. Dacă nu cu mingea, atunci apare cărând un papuc sau o pisică prea indignată să protesteze. La fel ca darurile de la preot, câinele îi face pe copii să râdă şi să uite de grijile părinţilor.
Adevărul că într-o curte atât de largă e loc pentru orice, inclusiv pentru planuri de viitor. Nu le-ar încurca decât frânghiile cu rufe, spălate de Laura de mână, pentru că maşina venerabilă, primită odată cu casa, a trecut la cele veşnic reciclabile.
„Am avut şi păsări, dar au murit, a dat boala în ele. O să luăm altele la primăvară. Să le ridic coteţ, cum se zice la noi, în Moldova. Am pus roşii, nu s-au făcut. O să pun aici un solar, că fără solar, nu se face nimic”, îşi prezintă George planurile mai puţin ambiţioase decât ale părintelui. Nu e pământul negru din Botoşani, unde ajunge să arunci bobul şi creşte fasolea fermecată. E pământ lutos, gălbui, uscat de vânturi şi spălat de ape, care pune la încercare orice voinţă de a prinde rădăcini.
Racheta Dăeni nu se refuză
Împreună cu preotul, copiii joacă fotbal. Cu excepţia lui Iulian, puştii sunt în şlapi. Mai la o parte, pe vechile cuşti de iepuri, la soare şi ferită de incursiunile căţelului, se zvântă încălţămintea bună a familiei: cinci perechi de adidaşi. „Ai mei sunt rupţi un pic, s-au dezlipit aici la talpă. Şi mai am o pereche, tot un pic rupţi”, spune Gabriela, examinând pantoful rănit. Visul ei este să fie „vânzătoare, la un magazin cu de toate”.
Darius, băiatul cel mare şi tăcut ca un adult, încă nu s-a hotărât asupra viitorului. În schimb, Iulian insistă pentru o carieră de poliţist, după o carieră prealabilă de fotbalist. Părintele Balaban îl încurajează, „o rezolvăm noi cu piciorul, da? Apoi te luăm în echipă”. Preotul e antrenor la juniorii de la Racheta Dăeni.
Iuliana cea mică nu are alt plan decât să-l educe pe câine să meargă în două picioare şi să culeagă piersicile din vârf.
De un prieten speranţă
După multe drumuri şi căutări, istoria familiei Apăvăloaiei se scrie în prezent în Dăeni, în parohia Bisericii Sfânta Paraschiva. George găseşte, de bine, de rău, de lucru în zonă. Oricât ar munci, câştigă, la fel ca majoritatea compatrioţilor, suficient pentru ziua de mâine, nu şi pentru ziua de poimâine.
Dar măcar stă împreună cu soţia şi copiii şi va fi prezent la naşterea celui de-al cincilea prunc. La naştere, la botez, la aniversări, la serbări de început şi de sfârşit de an şcolar, la examene, la baluri, la certuri, la rebeliuni adolescente, la dureri şi la bucurii. Un alt plus e că în Dăeni, familia de moldoveni a găsit un prieten în preotul Balaban şi un sprijin în activitatea caritabilă a bisericii din comună.
„Noi am ajutat mulţi oameni, multe familii. Dar puţini s-au întors după aceea către noi şi au venit la slujbă duminica. Laura şi George vin mereu, aduc şi copiii. E felul lor de a fi recunoscători. Sunt oameni buni. Avem nevoie de ei aici, de familii tinere în comunitate”, afirmă părintele.
Preotul Balaban nu-i promite minuni lui George, când îl asigură că va face rost de bani de tratament pentru Iulian şi de materiale pentru casă. Sunt lucruri normale. Pe care oamenii le fac pentru semenii lor. Nu e ca şi cum i-ar promite o ţară ca afară şi autostradă până la Ştefăneşti, satul lui natal, unde obiceiurile de iarnă erau altele, „mai frumoase ca la Dăeni, mai frumoase ca peste tot, dar acum s-au pierdut, toţi sunt plecaţi. Nu mai are cine să danseze în cruce Căiuţii”.
- Dacă doriţi să ajutaţi familia Apăvăloaiei, puteţi lua legătura cu părintele Alexandru Octavian Balaban, pe pagina de Facebook a acestuia.