ComenteazăPentru Elena şi Emil, părinţii, locuinţa aceasta se înalţă pe un teren donat de rude, la graniţa dintre un vis ce părea imposibil, rădăcinile unor duzi şi limba de pietriş a unui drum, pe care povestea asfaltului s-a terminat înainte de a începe.
Deşi lucrează amândoi, o casă nu apărea în niciunul dintre planurile lor, oricât de îndrăzneţe, oricât de îndepărtate. „Pentru o casă ca asta, să ne-o facem noi, nu strângeam bani într-o viaţă. A fost o surprindere când am văzut că se apucă de construit. Nu am cuvinte să le mulţumesc”, spune Elena.
O casă decentă, spaţioasă, confortabilă. Un cămin. Acoperişul e din tablă, nu din stuf, cum au multe locuinţe din împrejurimi. Geamurile, aduse de la Ploieşti, sunt termopan, iar pereţii sunt din ciment şi plăci BCA.
Elena 26 de ani, a venit tocmai dintr-un sat din Botoşani în Sarinasuf şi lucrează ca îngrijitoare la un bătrân din comună. Emil, 31 de ani, lucrează ca tractorist la o fermă din zonă.
„Înainte, stăteam în casa părinţilor mei, aveam două camere pentru noi şi pentru copii”, explică bărbatul, luând o pauză de la săpat fosa septică. „Cu timpul ăsta, că a plouat, e mai puţin de muncă în agricultură. Nu stau prea mult la serviciu, pot să vin şi să ajut constructorii”.
Negocieri pe axa Londra – Sarinasuf
În casa părinţilor lui Emil, aflată la doi paşi de noua locuinţă, trăiau opt persoane, în trei odăi. Se poate şi mai rău, judecând după condiţiile de locuire din mediul rural românesc. Dar se poate şi mai bine, ăsta a fost gândul care a determinat-o pe învăţătoarea Alexandra Mitrică să solicite ajutor, de dragul elevilor ei, Bogdan şi Luiza.
Înainte de a veni să predea în zone defavorizate din ţară, ca dascăl Teach for Romania, Alexandra a lucrat pentru asociaţii caritabile din Londra. „La rândul meu, am locuit şi am lucrat mulţi ani în Anglia şi aveam cunoştinţe comune cu Alexandra”, spune Marius Simionică, fondatorul Asociaţiei Marius şi prietenii.
De altfel, cei mai mulţi susţinători ai proiectelor asociaţiei, adaugă el, adică oamenii care donează constant, „nu sume mari, dar constant, câte 5 euro, câte 10 euro”, sunt români stabiliţi în străinătate. „Un mare rol în proiectele noastre îl are echipa Ro&You, organizaţie a românilor din Marea Britanie, care se implică în numeroase acţiuni caritabile în România”.
Despre Alexandra Mitrică şi eforturile ei de a-i încuraja pe copii să citească aţi putut citi în Libertatea. Alexandra e genul de educator visător, dar cu picioarele pe pământ, care îi oferă copilului, pe lângă o carte de citit, şi o pereche de ghete. Până nu acoperi nevoile de bază, nu poţi discuta serios despre educaţie. Poţi să baţi câmpii instituţionali, cel mult.
Învăţătoarea din Sarinasuf a luat legătura cu Marius Simionică şi l-a întrebat dacă poate să-i ajute în vreun fel pe Luiza, Bogdan şi părinţii lor. „Am luat-o şi ca pe o provocare, pentru că între sediul asociaţiei noastre, din Dâmboviţa, şi Sarinasuf sunt aproape 500 de kilometri. Copiii sunt cuminţi, buni, învaţă bine la şcoală. Părinţii muncesc amândoi. Am zis da, oamenii ăştia merită o şansă”, povesteşte Marius Simionică.
„Drumurile sunt greul”
Până să se dezmeticească Elena şi Emil, temelia a fost turnată şi casa a început să răsară. Acum a ajuns la stadiul de finisaje. Mult timp după terminarea ei, după ce va fi gata şi centrala pe lemne, după ce în curte va fi instalat şi un foişor, cum îşi doreşte Elena, cei doi părinţi se vor întreba, cum se întreabă omul, fiinţă curioasă, şi la bine, şi la rău: de ce? Ce au făcut ei să merite acest dar picat, practic, din senin?
Răspunsul simplu, dat de Marius Simionică, e că Elena şi Emil au făcut tot ce-au putut, tot ce-a depins de ei. Şi Bogdan, şi Luiza au făcut şi fac tot ce depinde de ei, adică sunt copii şi cresc. „Au stat pe lângă noi, pe şantier, să ne ţină de urât”, spune fondatorul asociaţiei din Dâmboviţa. Cei doi puşti au primit şi tricouri cu dedicaţie, pe care sunt desenaţi ei, ţinându-se de mână, lângă noua lor casă.
„Să strângem banii n-a fost greu. La fiecare strigare, când avem astfel de proiecte, strângem, de obicei, mai mult decât estimăm că e necesar. Am găsit muncitori în zonă, a venit şi un frate al Elenei, să ne ajute. Greul l-au reprezentat drumurile, pentru că am derulat şi alte proiecte, dedicate copiilor şi bătrânilor, în perioada asta”, susţine Marius Simionică.
Următoarea casă, în Maramureş
Pe durata construirii casei cu numărul 5, Marius a stat în gazdă, la un sătean din Sarinasuf. Primăria comunei Murighiol a pus umărul cu utilaje pentru nivelarea terenului şi săpături. „Din păcate, cu utilităţile prin satele noastre nu stăm foarte bine. Sperăm că va exista, cât de curând, o reţea de canalizare şi în Sarinasuf”, precizează binefăcătorul din Dâmboviţa.
Un pui de câine, negru şi blănos, s-a aciuat pe şantierul casei pentru Luiza şi Bogdan. Copiii îl alintă, la fel cum îşi alintă şi pisicile de diferite vârste, care apar şi dispar prin ferestrele care n-au fost montate încă. Dar căţelul s-a ataşat cel mai mult de dubiţa asociaţiei şi de cel care o conduce. „Cum o vede, cum aleargă spre ea. Nu pot să plec de aici fără el, asta e. M-am ales şi eu cu ceva”, râde Marius Simionică.
Următoarea casă pe care asociaţia din Dâmboviţa plănuieşte s-o dăruiască unei familii va fi ridicată tocmai în Maramureş, tot la o distanţă de aproximativ 500 de kilometri de sediu. 500 de kilometri se parcurg tot mai repede, cu fiecare casă şi fiecare şansă dăruită.
Românii din Anglia au redus cei 3.000 de kilometri, rută terestră până în ţară, la dimensiunea unei mâini întinse celor de-acasă.