REPORTAJ AUDIO. Am petrecut o noapte pe stradă cu oamenii fără adăpost din București. Cine sunt „invizibilii”

Pentru acești oameni, o avertizare de cod roșu e de multe ori o amenințare directă cu moartea. Astăzi puteți asculta un prim episod al unei serii despre universul „cetățenilor invizibili”. 

„Spitalul Bordura” 

E prima noapte de decembrie și afară sunt 3 grade, dar se simt mai multe. Cu minus. Pentru cei care trăiesc pe stradă, Ziua Națională nu înseamnă altceva decât intrarea în una dintre cele mai periculoase perioade din an pe care le trăiesc. 

Străzile sunt aproape goale de oameni. Din când în când mai trece câte o mașină. După miezul nopții, orașul rămâne al luminițelor de sărbători. Și al cetățenilor fără adăpost.  

Prima oprire – Spitalul „Bordura”. Ăsta e numele dat de cei de la Carusel locului din centrul Bucureștiului în care oamenii fără adăpost se strâng pentru a primi câte ceva din ce au nevoie: o masă caldă, ceai, cafea, pastile, măști, plasturi, tampoane, prezervative, seringi, pături, saci de dormit și haine groase. Și o vorbă bună. 

Ironic, spitalul din stradă e luminat de un panou cu o reclamă la canapele. „Este ușor să te relaxezi când te simți ca acasă”. Străzile sunt singura casă pe care o au oamenii care s-au adunat aici. Sub hainele lor, prea puține și prea subțiri pentru acest anotimp, stau ascunse destine și urme ale traiului pe străzi: răni, umflături, coji, mâini și picioare înghețate. 

Recomandări

Victor Ponta candidează la președinție: „Fac ce e bine pentru votanții PSD”

„În momentul de față, să trăiesc în România este o experiență de supraviețuire”,  povestește un bărbat de 48 de ani. Între căciula și masca pe care le poartă i se văd doar ochii. Vorbește rar și apăsat. Când îl întrebăm cum îl cheamă, răspunde: „să spunem George”.

Autoritățile nu au o statistică oficială despre numărul oamenilor fără adăpost din București

George, Bogdan, Florentina, Jeni, Ion, Aurel, Nicolae, Monica și Gelu povestesc câte un pic din viața lor. Sunt oameni care au rămas fără case după ce părinții lor au murit sau au divorțat, după ce au plecat din orfelinate, după ce au ieșit din închisoare sau după ce rudele i-au dat afară din casele pe care le împărțeau. 

Autoritățile bucureștene nu au o statistică a oamenilor care trăiesc pe stradă, nici a celor care mor de frig, pe străzi, în fiecare iarnă. 

Recomandări

Noul trend: toată familia în Parlament. Primul „divorț” politic, în partidul care a promovat din greu nepotismul

George lucra în străinătate, dar a rămas fără job. Sunt câțiva ani deja de când s-a întors în țară. Câțiva ani de când doarme din când în când la câte un prieten, dar cel mai des, pe străzi. „Familia mea nu știe despre mine, că sunt în țară, nu știu ce-am ajuns. Stau în umbră”, explică el. Îi e rușine să le spună celor dragi că nu mai are de lucru și trăiește pe străzi. 

„Mascații sociali”

„Când schimbarea vine către primăvară/vară, totul e bine și frumos. Problema cea mai mare apare toamna târziu, când începe deja iarna. Vorbim despre aceleași probleme: locuri limitate în adăposturi și frigul de afară”, explică Ursan. Are o cagulă neagră și glumește că este de la „mascații sociali”. 

La Centrul Carusel, nevoile oamenilor sunt împărțite în saci etichetați: mănuși damă, geci bărbați, gulere, bluze femei etc. Voluntarii și angajații nu fac pachete, au mai multe lucruri la ei și îi dau fiecărui om pe care îl întâlnesc pe stradă, în funcție de necesitățile pe care le are.

Recomandări

Ucraina a lovit o conductă de petrol din Rusia prin care Rompetrol, Petrom și Lukoil primesc țiței din Kazahstan

În fiecare seară, mașina iese pe străzi burdușită. Iarnă după iarnă, cei de la Carusel găsesc în nopțile pe care le petrec pe stradă și oameni fără adăpost morți de frig sau intrați în hipotermie, aproape morți. 

250 de porții de mâncare

În seara asta, bucătarul Gabi Gorgan explică meniul: „avem un pilaf de porc, dar e făcut corect. Adică, are o bază de mâncare: legume proaspete, care dau aromă, și carne”. 

Ca să iasă așa, pentru cele aproape 250 de porții din seara asta a folosit peste 15 kg orez și 20 de kilograme de rădăcinoase. 

Gabi gătește peste 1.500 de porții de mâncare săptămânal. Toate ajung la oamenii fără adăpost. „Ne-am propus ca mâncarea să aibă gust, chiar dacă nu e cea mai chipeșă”, spune el. Folosește doar alimente proaspete și are grijă ca fiecare meniu să conțină și carne. 

De la „Spitalul Bordura”, în tot orașul

După ce duba pleacă de la „Spitalul Bordura”, dă ture în oraș, în căutarea altor oameni care își trag sufletul pe unde apucă. 

Oprită, duba capătă tot felul de dimensiuni, de la cea de spital ambulant la cea de cafenea pe roți. Băuturile calde, ceaiul și cafeaua, pe care le dau cei de la Carusel sunt extrem de dulci. „E ca dulcele care te ia în brațe”, explică Marian Ursan.

Un puști de 10 ani se apropie de cafeneaua ambulantă. E îmbrăcat cu o geacă subțire și pantaloni de trening. Primește pachetul cu mâncare caldă și vorbește ca un adult: „Gata, merci și bogdaproste”. Pe stradă, anii trec altfel peste oameni. 

A fugit de acasă ca să scape de bătăile tatălui 

Un puști mai mare e Bogdan. Când îl întâlnim pe stradă, cară în spate chitara cu care își câștigă existența. „Am fugit de acasă din ‘93 din cauză că mă bătea tata”, povestește Bogdan, care acum are 38 de ani. Avea 8 când a fugit de acasă.

Pentru el, România este locul în care a învățat să trăiască și în care uneori a fost nevoit să mănânce din tomberoane. Dar dincolo de lipsuri, o nostalgie îl cuprinde când vorbește de țara în care trăiește: „Sunt străzile astea. Sunt străzile pe care am crescut…”, oftează în fața bulevardului gol. 

Își trage nasul și, cu mâinile înghețate, scoate din husă o chitară pe care a lipit câteva stickere. Se scuză că-i dezacordată. Tot de la frig. 

„O să vă cânt o piesă frumoasă, care mie îmi place foarte mult. Piesa se numește – Spune tu, vânt! de la trupa Bucovina”. Începe să cânte. Închide ochii și lasă capul în jos. După câteva secunde se oprește, ne privește și întreabă dacă e bine. E o melodie pe care a învățat-o de la rockerii de pe stradă, de la metrou, spune Bogdan. 

De când a fugit de acasă, a trăit în diferite centre de plasament până când a terminat 8 clase. De la 14 ani a rămas pe străzi. A lucrat în Piața Obor și a vândut șervețele și alte nimicuri prin tramvaie. Acum, „cânt ca să-mi fac rost de bani. Și trăiesc. Asta fac”. 

Deși e un frig care doare, Bogdan spune că preferă să-și găsească adăpost în case părăsite sau direct pe stradă, decât să se ducă la adăposturile de noapte. 

La „Pallady”, unul dintre cele mai mari adăposturi din București, a dat peste „ploșnițe și oameni răi”. 

Adăpostul – „departe de noi”

„Adăpostul e cu cu dus și-ntors. În limba română: departe de noi. Se bat între ei, se fură între ei”, spune și Florentina, o doamnă trecută de 60 de ani. Are mâinile goale, cu niște degete lungi pe care le frământă în timp ce vorbim. În seara asta poartă mai multe rânduri de haine.

Din când în când, Florentina evocă momente din istorie. „E o problemă, din familie pornește, să zicem așa. Sau să zicem că eu nu am construit cândva o casă cu cineva, cum se spune. Nu am găsit persoana aceea potrivită, nici nu am căutat-o, nici nu mi s-a dat”, rezumă traseul care a adus-o azi în stradă. 

În București, există opt adăposturi de noapte, în subordinea autorităților publice. Acestea oferă un total de 566 de locuri, însă numărul celor care n-au, de fapt, o locuință se ridică la ordinul miilor. 

Peste 5.000 de oameni stăteau pe străzile din București, în 2010, conform datelor unui ONG. La nivel european, există o definiție mai largă a ceea ce înseamnă o persoană fără adăpost. Sunt cei care stau pe stradă, dar și cei care stau, fără acte, într-o casă părăsită, fără apă, lumină, căldură, o casă din care pot fi evacuați oricând. 

Iar în adăposturi, de multe ori, se oglindesc condițiile din stradă. Reporterii de la Casa Jurnalistului au stat sub acoperire într-un astfel de adăpost în 2017. Atunci, erau zeci de mii de cereri nerezolvate pentru case sociale. Iar în adăpost, jurnaliștii au dat peste angajați abuzivi, condiții insalubre și camere suprapopulate. 

„Care casă?”

Noaptea continuă pe străzile din București. Ion și Aurel împart o bancă de lemn de lângă o stație de autobuz. În stație nu mai au voie, îi gonește poliția. Au picioarele goale, fără șosete, băgate direct în niște încălțări mai mult rupte. 

Au trecut șapte ani de când sunt pe stradă. Dorm mai degrabă în timpul zilei. Asta pentru că noaptea e mai periculos și-și păzesc bagajele: câteva schimburi și păturile cu care se învelesc. Dacă le lasă nesupravegheate, riscă să le fie aruncate de cei care fac curățenie sau furate de alți oamenii care împart aceleași nevoi. 

Ion fumează o țigară rulată din tutun și un bon fiscal. Au 51, respectiv 48 de ani, dar anii petrecuți pe străzi îi fac să pară mai în vârstă. S-au împrietenit pe stradă și au descoperit că, „dacă se întovărășesc, le e mai bine”. 

Cel mai dor le e să meargă acasă. „Dar care casă?”, întreabă retoric și amar Aurel. 

Actele – cel mai de preț lucru

Nicolae, 61 de ani, este unul dintre puținii oameni fără adăpost care au acte. Lipsa actelor înseamnă lipsa accesului la servicii medicale, sociale și la orice ar putea transforma supraviețuirea într-o formă de viață mai ușoară. De frică să nu rămână fără ele, Nicolae și le ține acasă la o soră. Un timp a stat și el acolo, dar a trebuit să plece pentru că „erau prea multe guri de hrănit”.

Înainte să rămână fără acoperiș, Nicolae a lucrat tot felul de joburi aproape 20 de ani și ar vrea ca azi să iasă la pensie. „Dar am auzit că să stai până la 65 de ani, că dacă nu, e pensie mică. Dar stând așa pe străzi, nu știu dacă mai prind 65”.

Trei lei și celelalte pericole din stradă

„Mă mândream cu România, dar pe nicăieri nu-i chiar așa. (Autoritățile, n.r.) îi mai ajută pe oameni. Pe noi, care suntem boschetari, nu ne-a întrebat nimeni niciodată: au și ăștia câte-o mască, că ăștia n-au bani. De unde să am bani? Că dacă îmi dă un om 3 lei, mă duc să-mi iau un pateu și o pâine”, mai spune bărbatul despre ce înseamnă să trăiești pe stradă în pandemie. 

În Marea Britanie, SUA sau în Italia, autoritățile au organizat echipe mobile în orașe și centre temporare pentru vaccinarea oamenilor fără adăpost, considerați deopotrivă vulnerabili în fața virusului, dar și factori de risc în răspândirea SARS-CoV-2.   

Abuzurile la care sunt supuși cei fără adăpost nu sunt noi și nici nu se limitează la granițele țării. Libertatea a documentat în 2019, cazul lui Gică, un român care cerșea în Suedia și care a fost ucis într-un parc, de doi adolescenți. 

Din centrul de plasament, în stradă

E aproape 5 dimineața. Un tip de 21 de ani dă ture pe la Universitate. Din spate, are forma unui munte, din cauza păturii pe care o poartă peste el. Oprim lângă el și cei de la Carusel îi dau o geacă mai groasă și un ceai cald. Ia punga cu mâncare și zăbovește un pic la povești. „M-am plimbat toată seara pe aici”, spune.

A venit din Călărași pentru că pe străzile din București are „mai multe posibilități” decât pe cele din orașul lui. Asta înseamnă că întâlnește mai mulți oameni cărora poate să le vândă diverse mărunțișuri. E un tânăr care a trăit o viață în sistemul de protecție a statului, nu și-a cunoscut niciodată părinții. „Eu am fost la cămin de mic copil, de la un an jumate, asta cunosc”. 

Rămâne înfofolit pe străzi. Duba Carusel pleacă mai departe, mai au două zone de parcurs din harta pe care și-au pregătit-o pentru noaptea asta. În curând se luminează. E ora la care realitățile se îmbină din nou și pe străzi încep să mișune și oamenii care se trezesc într-un pat, acasă. 

*Un material realizat în colaborare cu Centrul de Resurse pentru Participare Publică și Asociația Carusel, în cadrul proiectului „Vocea cetățenilor fără adăpost”. Ziarul Libertatea va publica o serie de articole, însoțite de podcast-uri, despre universul oamenilor fără adăpost, dar și despre cum se raportează autoritățile române la ei. 

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro