Comentează17.000 de oameni își câștigă pâinea în Portul Constanța. Mulți ziariști europeni, americani, din Orientul Mijlociu sau chiar din Japonia au venit recent aici. La fel și delegațiile oficiale s-au tot perindat după ce războiul din Ucraina a evidențiat pe hartă cel mai mare port maritim al României, al patrulea ca mărime din Europa.
Chiar și după ce s-a semnat acordul pentru reluarea exporturilor de cereale prin portul Odessa, Constanța a rămas principala rută alternativă.
„Au descoperit America, acum și Constanța”, râde Florin Goidea, directorul general al Companiei Naționale Administrația Porturilor Maritime S.A. Constanța.
„Eu cred că toți pleacă cu o impresie foarte bună. Inclusiv cei care veniseră cu o idee contrară. Cum mi-a spus un parlamentar străin: sunt niște „rumors” la Bruxelles”.
Nu e greu de intuit unde băteau zvonurile: Portul Constanța a fost mereu pus pe masă la negocierile politice. Pe aici trece 5-6% din PIB-ul României, susține Florin Goidea. Dar directorul a vorbit mult, știe și el. Le lasă locul celor care nu se văd: muncitorii de la docuri, sudori, femeile de serviciu, poștașii.
Un oraș în sine
Portul Constanța este un oraș în sine. Cu policlinică, poliție, pompieri, cantine, magazine duty-free și muzeu. Nu încercați să-l luați la picior: sunt 68,8 kilometri de drumuri și pasaje rutiere și 326 km de cale ferată.
Cheiul măsoară 30 de kilometri, sunt 156 de dane unde intră nave de toate formele. În total, 3.926 de hectare, 1.313 pe pământ, restul apă.
Autobuze turistice cu etaj au integrat portul în traseul lor. Într-un cadru foto pot intra cele trei epoci care au marcat evoluția acestuia.
Trei epoci într-o poză
Regele Carol I a pus piatra de temelie în 1896. Până atunci avea un sigur cheu, din lemn și piatră. Era unul dintre principalele obiective de dezvoltare economică a României: „Întemeierea unui port la ţărmurile vechiului Pont Euxin, unde, din veacurile cele mai îndepărtate, comerţul a găsit un loc de adăpost, unde atâtea monumente istorice ne aduc aminte de vechea dominaţie a strămoşilor noştri şi unde s-a sfârşit poetul Ovidiu”, declara regele la demararea lucrărilor.
Lucrări de care este legat numele unui inginer român care a făcut istorie – Anghel Saligny. Multe clădiri din port îi poartă semnătura. Silozurile de cereale proiectate și construite de el funcționează și astăzi, așa cum au fost gândite mai bine de un secol în urmă. 45 de metri înălțime, cărămizi, structuri metalice în stilul celor care fură ochiul pe Podul de la Cernavodă.
Perioada comunistă pare totuși cea mai vizibilă. Majoritatea clădirilor în care activează operatorii portuari au păstrat contururile din „epoca de aur”. Intersecția cu economia de piață le-a adus termopane, var și aparate de aer condiționat.
Multinaționalele s-au instalat în acest decor fără convulsii. Cereale, minerale, containere, produse chimice, îngrășăminte, mașini, lemn, totul trece pe aici. Există și un terminal de pasageri, dar Constanța nu figurează pe harta turistică a croazierelor. Zero turiști în 2022.
La marfă, însă, recordurile se succed. Peste 67 milioane de tone au fost operate în 2021, iar anul în curs promite cifre și mai mari.
În total, aproximativ 40 de companii își împart cheiurile după un algoritm care nu este indiferent la mizele geopolitice. Americani și chinezi, români și elvețieni, britanici sau Emiratele Arabe Unite. Rușii lipsesc, cel puțin la suprafață.
Angajat: „Nici vorbă de creșterea salariilor”
Salopetele muncitorilor au culori diferite, pe unele e marcat numele companiei, dar la întrebarea dacă au mai crescut salariile în ultimele luni răspunsul oamenilor a fost comun.
„Nici vorbă. Am auzit de cazuri în care compania angajează acum pe același post cu un salariu mai mare, iar noi, cei dinainte, nu au primit majorări”, ne spune Mihai, 43 de ani, lucrează ca operator dană pentru o companie românească.
Peste drum de Gara Maritimă, care găzduiește sediul Administrației Portului, un chioșc, o toaletă publică și o cantină. La ora prânzului, muncitorii veniți să mănânce îi putem număra pe degetele de la o mână. Prețurile sunt decente, salariile mai puțin, susțin muncitorii.
Marius, 35 de ani, este macaragiu la unul dintre operatorii internaționali. Câștigă 3.000 de lei net, toate sporurile incluse. „Ture de zi și de noapte. 12 cu 24 și 12 cu 48. Salariul este stabilit de la început, nu contează că faci mai multe ture de noapte. Nu trec toate orele pe care le facem noaptea. La fel și pentru duminică. Cine deschide gura zboară”, ne explică el.
A fost plecat din țară, așteaptă să-i mai crească copiii și vrea din nou să plece: „Nu este ușor afară, dar în ziua de salariu simți diferența”.
„La stat sporurile sunt plătite corect”
Necalificați, docheri, legători în sarcină, adică cei care sunt instruiți să fixeze greutățile în cârligele macaralelor, povestea cu sporurile lipsă a revenit de mai multe ori în discuțiile cu oamenii în salopete.
Un electrician aflat la 1 an și 4 luni distanță de pensie, cu o viață muncită în port, ne spune cât de mulțumit este că a prins un post „la stat”, la Administrația Portuară. „Aici e bine. Avem tot echipamentul. În plus, toate sporurile sunt plătite corect. La privat îmi dădeau statul de plata doar cu salariul. Nu treceau și sporurile de noapte, care contează mult la pensie”.
Bărbatul își aprinde o țigară apoi își varsă oful pe sindicate. „Oamenii s-au tot plâns pe la sindicatele din port, dar când au văzut că ăia țineau tot cu patronii, au închis gura. Cine a făcut gălăgie și-a pierdut munca, așa că nimeni nu mișcă”.
De critici nu scapă nici cei de la Inspectoratului Muncii. Face semnul universal al bacșișului și continuă: „Controalele se fac mereu cu un telefon înainte. Să nu carecumva să găsească muncitori la negru, de care e plin portul”.
Ce sancțiuni a dat Inspecția Muncii angajatorilor
Într-un răspuns pentru Libertatea, Inspectoratul Teritorial de Muncă Constanța precizează că de la începutul anului „au fost inregistrate un număr de 506 de petiții, care au semnalat aspecte referitoare la neacordarea drepturilor salariale, nerespectarea programului de lucru, neplata orelor suplimentare și neasigurarea echipamentului de protecție”.
În domeniul securității și sănătății în muncă, în tot anul 2021 și primele șapte luni din anul în curs s-au acordat sancțiuni de 37.500 de lei. Puțin peste 7.500 de euro. Media ne duce undeva la 400 de euro pe lună.
Întârzierea salariilor
Pentru relațiile de muncă, în aceeași perioadă – 19 luni, s-au aplicat 51 de sancțiuni în valoare de 804.700 de lei. O medie de aproximativ 8.500 de euro pe lună. Cea mai mare sancțiune: 100.000 de lei pentru angajatori care au depășit cu o lună plata salariilor.
Dar nu trebuie să fii inspector pentru a-ți da seama de problemele din port. E sâmbătă, iar la gura de intrare într-un siloz unde făceau coadă camioane cu cereale, lucrătorii care dirijau fluxul și apoi adunau grănele împrăștiate cu mături tocite, erau în șlapi, ținută de plajă, fără nicio măsură de protecție.
Teama unui sindicalist britanic ajuns la Constanța
„De aici și accidentele de muncă nenumărate”, spune Adrian Mihălcioiu, președintele Sindicatului Liber al Navigatorilor din România (SLNR). „Multe rămân fără urmări, pentru că nu sunt declarate. Mulți sunt în continuare angajați la negru. Există operatori care au doar doi angajați oficial. Să-mi spună mie cum pot funcționa”.
L-am întâlnit la sediul sindicatului, în fosta bursă maritimă. Se ocupă de marinari, dar cunoaște toate problemele din port. Lucrează aici din 1992. Este și inspector al Federației Internaționale a Lucrătorilor din Transporturi (ITF), poziție care îl face mai puțin dependent de structurile autohtone.
Reporterii și oficialii străini nu l-au ocolit pe Adrian Mihălcioiu, iar de la un coleg sindicalist britanic a aflat cam și ce se așteapta acesta la prima sa vizită în România.
„La plecare, după ce a stat câteva zile aici cu noi, mi-a zis: «Adrian, când am plecat din Londra mi-am lăsat acolo toate cardurile de bancă și toate obiectele de valoare. Nici ceasul nu l-am luat. Am scos cash și am împărțit banii prin mai multe buzunare. Aflasem că aici îți pun pistolul la cap să le spui codul cărții bancare și că se smulg gențile din mână pe stradă. E o tâmpenie. La voi e mult mai sigur decât în multe orașe din Marea Britanie”, povestește Mihălcioiu.
Aurel, sudorul
Nu departe de sindicate, într-o mică curte lipită de Silozurile Saligny funcționează un atelier de reparații și revizii de locomotive – Tehnotrans. Un Schultz antic este ridicat pe rampă, o echipă încearcă să dibuie problema. Apele curg pe oameni, mâinile sunt pline de unsoare.
Într-o coșmelie alăturată este atelierul de sudură, Aurel, trecut bine de 50 de ani, lipește un cap vidia pe o tijă metalică. „Fac un burghiu de care avem nevoie. Când nu avem, improvizăm”.
Flama se aprinde, burghiul prinde formă rapid. „Mai am câteva luni până la pensie. Mă trezesc în fiecare dimineață la 4. Sunt din Fetești, vin cu trenul, la 7 începem. Am lucrat și pe-afară. Mi-a plăcut, e alt nivel, dar e dezastru când nu ești plătit… Mereu cu români am pățit-o. Acum mi s-a luat de plecat. Salariul minim, dar mai ai o găină, o roșie din gradină”.
La pensie știe ce-o să facă: „Îmi deschid un atelier de sudură. Asta o să fac”.
Își pune ochelari de soare peste ochelarii de vedere și mai aplică un punct de sudură. O mască de sudură atârnă într-un colț.
Înainte era mai bine, nu sunt dubii, spune el, a prins portul plin de nave românești, dar nu le poartă pică companiilor străine prezente acum aici. „Dau de muncă, e bine. Dar mulți fac aceleași șmecherii la salarii. Au prins repede mișcarea”. Ce înseamnă pentru el să fie bine? „Să ajung sănătos acasă și să-mi desfac o bere”.
Femeile care fac curat
La o țigară, mai spre inima portului, trei femei împart o bancă la umbra unei toalete publice. Aici se discută despre o poprire. Doamna Sanda, 63 de ani, este responsabilă cu toaleta. Dimineața face curat în birouri. „De 42 de ani lucrez în port. Am ieșit la pensie cu 1.912 lei. N-am ce să fac, trebuie să lucrez. În fiecare dimineață mă trezesc la 3 și jumătate. La 6 încep.”
Câștigă salariul minim, 1.524 de lei. Riscăm o întrebare: Ce înseamnă pentru dumneavoastră o viață mai bună? Lăcrimează brusc. Ne spune că a pierdut doi copii și nu vede posibilitatea de a mai fi bine într-o zi. „Nu poate nimeni să-i aducă înapoi”.
„Ați făcut 10.000 de pași”
Alături de doamna Sanda stau două colege care se ocupă de curățenia pe domeniul public al portului. Discuțiile se întorc spre o problemă comună: prețurile. Mai precis, prețul la apă caldă, despre care femeile spun că a crescut exagerat în Constanța.
Doamna Marcela are 52 de ani, dintre care 23 petrecuți în port. „Banii nu sunt mulți, dar nici nu stau pe capul nostru. Știm ce avem de făcut, ne vedem de treabă. Acum au spus și că ne măresc salariul. Doar să se țină de cuvânt”, spune femeia și își face semnul crucii.
Spera ca din august să ajungă la 2.000 de lei pe lună.
Suprafețele de care se ocupă sunt vaste. Soarele nu iartă, oamenii mănâncă ce și-au adus de acasă la umbră, direct pe iarbă. „Îmi mai spune telefonul: «Ați făcut 10.000 de pași». Că e de mers aici”, ne mai explică doamna Marcela și pleacă trăgând cu ea un tomberon.
Patron: „Creșterea salariilor, o problemă la care ne gândim”
Nici patronii nu par indiferenți la presiunea prețurilor. Dorinel Cazacu, este directorul unuia dintre principalii operatori de containere și mărfuri generale – Socep. Are aproape 400 de angajați și știe că inflația și creșterea prețurilor la energie afectează moralul lucrătorilor. „Creșterea salariilor, este clar o problemă la care ne gândim. Dar în momentul de față nu există un plan imediat”, concluzionează el.
Angajații Autorității Portuare nu fac excepție în materie de revendicări salariale. „Salariile nu s-au mai mișcat de foarte mult timp”, ne spune un bărbat cu peste 10 de activitate în compania națională. „Un șofer cu 20 de ani vechime ajunge la aproximativ 3.000 de lei. Problema vine de la faptul că numirile de directori sunt politice, iar cei care lucrează efectiv aici contează mai puțin. Am fost în porturi din străinătate. Am văzut cum erau consiliile de administrație acolo: specialiști, reprezentanții principalilor operatori. Ia să vă uitați cine e la noi”, ne îndeamnă el.
O trecere în revistă a Consiliului de Administrație este edificatoare. Pedigriul politic prevalează. Găsim oameni care au aflat ce înseamnă Portul Constanța după ce au fost numiți. Nu este și cazul fiului sindicalistului și consilierului local PSD Dede Perodin, Suryan Omar Dede, 27 de ani, care a terminat academia navală acum 4 ani.
O femeie cu caracter de fier
„Ăștia sunt boșii, noi suntem talpa. Ei au grijă să se tragă de șireturi cu patronii, cine i-a văzut pe-aici”. Doamna Lidia vorbește direct. 10 ani a lucrat la fabrica de cărămizi apoi încă 16 pe șantiere, ca fierar betonist.
„Nu mi-e frică de muncă. Numai să fie”, ne spune ea în timp ce ochii sunt fixați pe camionul venit să descarce grâu. „Stoooop! Dă-i puțin în față! Scutură!”.
Notează datele mașinii într-un registru, strânge cu mătura ce a rămas în jurul ochiurilor în care sunt vărsate cerealele. Se grăbește în partea cealaltă a silozului, deschide o ușă metalică: trebuie să vină și niște vagoane. „Munca mă ține în formă. Așa că nu mă mai gândesc la cum ar fi mai bine. Dacă sunt sănătoasă, e bine”.
Peste drum, un excavator smulge liniile vechi de tren și sapă șanțuri pentru cele noi. Marian, spre 50 de ani, verifică cu un teodolit dacă sunt respectate cotele. A lucrat în toată țara. Acum compania a câștigat un contract în port așa că s-a mutat pentru câteva luni la Constanța.
„Lucrăm 6 zile din 7. Duminica suntem liberi. Când trebuie, stăm și mai mult de 8 ore. Cu familia e mai greu, dar avem de ales?”, dă el din umeri fără să scape din ochi aparatul din fața sa. Salariul? „Confidențial, dar să nu credeți că…”
Poștărița cu traseu de 18 kilometri
36 de grade, trecut de ora prânzului, liniștea este fragmentată de mișcările macaralelor. Ciocane din șantierul naval lovesc rar ca-n clopot. Trec mașini, camioane, câte-o bicicletă. Vagoane stau pierdute în câmp, par nemișcate de zeci de ani. Nemișcate sunt și navele care așteaptă în larg.
Pe unul dintre drumurile tăiate direct în bătaia soarelui, o doamnă nu tocmai tânără avansează pas cu pas. Șapca nu face față situației, iar geanta burdușită de pe umăr îngreunează situația și trădează profesia.
Sunt poștaș. Traseul meu este de 18 kilometri. Probabil unul dintre cele mai grele din toată Constanța, dar nu l-aș lăsa pentru nimic în lume. Îmi place aici, sunt acasă. Mă ocup de zona asta de foarte mult timp, cunosc pe toată lumea”, ne spune ea dintr-o suflare.
Schimbă diplomatic vorba când o întrebăm de vârstă, apoi ne fixează câteva secunde cu ochi de limpezimea unor mări din cărți poștale. Amintirile par să se alinieze, dar rămân în spatele pupilelor. Ne spune doar că nu mai are mult până la pensie.
O avansăm în mașină către următorul destinatar de pe traseu. „Vă rog să nu vă supărați pe mine: nu mă pozați, să nu mă vadă șefu că vorbesc cu presa. Nu se știe niciodată”, ne spune ea, mulțumește și dispare dincolo de bariera unui operator. Este întâmpinată de o voce care îi spune pe nume. Se râde.