REPORTAJ. Omul care aduce pâinea. Într-un sat din Mureș, un pastor este singurul ajutor pentru zeci de oameni sărmani: „Pentru cei mari e târziu, dar poate copiii să-i scoatem la lumină”

O viață de om durează destul, încât să ai impresia că ai trăit mai multe vieți. E gândul ivit sub presiunea unor vremuri grele și îi aparține unui personaj al scriitorului argentinian Bioy Casares. În cealaltă emisferă, în micul sat mureșean Deaj, un om în carne și oase ar putea afirma, cu mâna pe inimă, același lucru. 

Omul se numește Viorel Lăcătuș și are 49 de ani. E pastor penticostal, printre multe altele. Înalt, cu fața mare și brăzdată și o veșnică pălărie de paie pe creștet, bărbatul povestește că a făcut multe, a văzut multe, a înțeles multe.

Experiența l-a înălțat, cu timpul, în postul de lider subînțeles al comunității de romi din Deaj, adică în fruntea a câteva sute de oameni, care își câștigă existența, în general, muncind în străinătate, la ferme sau în construcții. 

Asfaltul româno-olandez

Din șoseaua principală care trece prin Deaj, imediat după un pod peste Târnava Mică, se desprinde o fâșie de asfalt care se subțiază până la dispariție pe măsură ce înaintezi. Drumul ăsta practicabil și pentru mașini, nu doar pentru cai, reprezintă una dintre victoriile lui Viorel. 

În încercările lui de a obține ajutor pentru comunitate, pastorul a luat legătura cu o fundație din comuna olandeză Winschoten. „Nu are legătură cu religia, nu. Olandezii preferă să dea banii pentru binefacere, e mai convenabil să doneze, le scade din impozit, ceva“, spune Viorel. Deducerea unuia e bucuria altuia: ONG-ul din Winschoten a acoperit jumătate din costul asfaltării drumului de acces în comunitatea de romi din Deaj. Cealaltă jumătate a venit de la Primăria comunei Mica, de care aparține satul, după munca de convingere a lui Viorel. 

Parteneriatul pentru asfalt a primit OK-ul administrației locale, dar sunt multe altele pe care Viorel susține că le-a cerut de la primar și a fost refuzat. Pentru rețea de apă, canalizare, de exemplu, încă nu s-au găsit bani. 

Recomandări

Similitudini în programele de guvernare: decalogul USR – AUR

„Pe muncitorii din Deaj îi știe toată lumea!”

Pastorul oftează. Își amintește de ideile lui progresiste și trage pleoapele peste ele, privind în jos. Altele la rând. De idei n-a dus lipsă niciodată. Treptat, muncind la nemți, la spanioli, la italieni, pe litoralul românesc, sezonier, și punând deoparte, a obținut și mijloacele materiale să-și pună în aplicare ideile. „Mă întorceam acasă cu 10-13.000 de euro. Bani. Alții din sat, ce câștigau, dădeau pe petreceri, pe viață bună. Nu se alegeau cu nimic. Tot am încercat să-i învăț”, povestește Viorel. 

Și-a ridicat o casă, și-a întemeiat o familie. Au venit copiii. Și-a deschis un magazin în partea din față a casei. De curând, și-a cumpărat vaci Angus, s-a înscris în asociația crescătorilor. „Se cresc singure, sunt ca și sălbatice, nu trebuie să umbli după ele”. Le paște pe pășunea închiriată de la primărie. 

Recomandări

Hoție la Castelul Peleș. Casa Regală și statul român, furați de rețeaua angajaților prin metoda biletelor revândute

A văzut ce făceau alții, peste granițe, și „a băgat la cap”. A făcut și el. De câte ori pleca la muncă în străinătate, își lua și consăteni după el. „Muncitorii din Deaj îi știe toată lumea acum cât sunt de harnici, serioși. Unde e mai greu se bagă. Te poți baza pe ei. Și-s mândri, ambițioși, să aibă ei casă mai bună, dacă își ia unul mașină din aia, să își ia și el una mai bună. Nu se lasă”. 

De o parte și de alta a drumului olandezo-român, se văd, într-adevăr, multe case noi, cu garduri de oțel forjat, gazon în curte, locuri de joacă și piscine pentru copii. Sunt și case bătrânești, într-o rână, pe prispa cărora rumegă oile, la umbră. Cu apa și canalizarea s-a descurcat fiecare cum s-a priceput. 

Căsătorit cu o fiică de pastor, Viorel a fost mustrat de socru pentru că vinde băutură și țigări la magazinul lui. Observația i s-a părut pertinentă ginerelui: „Cum pot să spun una la biserică și să fac alta, ca să câștig bani? Așa că n-am mai vândut nici băutură, nici țigări. Încă trei magazine au apărut pe stradă, după ce am hotărât eu asta. Nu luau de la mine, așa că luau de la alții. Foarte bine. Dar mă simt împăcat”. 

Așa restrânsă cum e, și comunitatea romilor din Deaj are parte de săli de jocuri de noroc și baruri. Un aspect care pe Viorel îl întristează peste măsură: „Își pierd banii, în loc să aibă grijă de familii, de copii. Apoi se împrumută la cămătari. Că avem cămătari și aici. Apoi se duc la muncă, să plătească datoriile. Iarna e greu aici. Nu e de muncă pe nicăieri. Mă trezesc cu oameni la poartă, să le dau un ban de lemne, de mâncare. Le dau, că nu poți să îi lași așa. Le dau și nu iau dobândă, că nu sunt cămătar. Mai bine să le dau eu, decât cămătarii. Știu că mi-i dau înapoi, la primăvară”. 

Și-a pierdut nepoțica, fiica și soția în pandemie

În pandemie, în Deaj a fost multă jale. Mult doliu. În multe familii. În decursul unei singure săptămâni din octombrie 2021, Viorel și-a pierdut o fiică, a pierdut și nepoțica nou-născută de aceasta, apoi și-a pierdut soția. Erau internate la spital în Târgu Mureș, cu paturile pe hol, saloanele erau deja pline. Și așa, adaugă pastorul, a fost greu să le mute acolo de la spitalul din Târnăveni. A apucat să intre să le vadă, echipat în combinezon. Apoi, din două în două zile, cei de la spital îl sunau să îl mai anunțe despre un deces. Viorel crede și acum că pur și simplu medicii n-au vrut să-l anunțe de toate trei morțile odată, ca să nu-l  șocheze. 

Singurătatea de după înmormântări l-a îngrozit de-a dreptul. Singurătatea de văduv, pentru că văzuse ce făcuse acest fel de singurătate cu un consătean al lui. 

„Stătea cu copiii, cu nepoții, avea oameni în jur, dar într-o zi, tot a vrut să-și pună lațul de gât. Bine că l-au găsit la timp. Așa ajungeam și eu. Că nu mai simți că are vreun rost. Copiii au crescut, sunt la casele lor. Trecuseră câteva luni. Eram disperat. M-am rugat la Dumnezeu cu lacrimi. M-am rugat: Doamne, nu mă lăsa să trăiesc singur! Trimitem pe cineva! Și imediat după rugăciunea asta, cum stăteam așa și mă uitam pe Facebook, ochii mi-au căzut pe un mesaj de condoleanțe de la o femeie. Dintre toate comentariile, al ei mi-a atras atenția. Era un verset. M-am uitat pe profilul ei, era din Oradea. I-am răspuns, mi-a răspuns și ea”. 

Pe scurt, după ce au făcut cunoștință, în prezența unor martori din comunitatea penticostală, Viorel și Mariana s-au căsătorit. Iar femeia s-a mutat din Bihor în Mureș. Silențioasă și blândă, îl ajută și la magazin, și la biserică, vorbind doar dacă e neapărată nevoie. 

„Pita mea e ceva calitate”

Una dintre activitățile preferate ale pastorului e să coacă pâine. Are un cuptor de brutărie și un malaxor pentru aluat, într-una din încăperile casei. Făina e „cinci zero”, adusă de la Satu Mare, pe banii fundației olandeze.  

„Pita mea e ceva calitate, dar nu e de vânzare”, precizează păstorul, cântărind în mâini o pâine rotundă și aurie. „Asta are vreun kilogram, ajunge două-trei zile la o familie. O ducem la oamenii fără adăpost dintr-un parc din Târgu Mureș, în fiecare miercuri. Măcar pită să aibă. Le ducem și ceva de mâncare, pachete. Ducem și la Hărănglab, unde sunt multe familii amărâte, mult mai amărâte decât aici la noi, în Deaj”. 

Coptul pâinii, care, cu toate operațiunile subsecvente, durează în jur de două ore, îi produce lui Viorel o încântare nemaipomenită. În funcție de câtă făină primește, coace săptămânal trei-patru cuptoare de pite. O altă plăcere a pastorului e să împartă pâinea celor care o așteaptă. 

În Hărănglab, un sat din aceeași comună, cu vreo 800 de locuitori, în zona de romi, „sunt mai mulți copii decât oameni”, după cum rezumă situația un localnic. Casele sunt, aproape fără excepție, într-o stare jalnică: fără sticlă în geamuri, fără tencuială, cu acoperișurile sparte. 

„Pentru câțiva, care stăteau pe-afară, n-aveau pe unde dormi, am făcut și case. Mici, dar cu gresie pe jos, cu termopane, să aibă unde ține copii. Mi-au trimis olandezii bani de materiale. O să mai fac case. Uite, fata asta de 17 ani, cu bebelușul în brațe. Am făcut o casă pentru ea și părinții ei i-au luat-o și au dat-o la alt copil, la care țineau mai mult. Acum o să îi fac altă casă”, spune pastorul, coborând din dubița cu pachete.

Fata cu bebeluș se apropie de el, să-l întrebe de haine pentru micuț. „Haine n-am adus, nu avem. Pâine, orez”, răspunde Viorel, coborând umerii. De câte ori aduce donații în Hărănglab, păstorul vine însoțit de un polițist, să se asigure că împărțeala se face în liniște și toată lumea primește câte ceva. 

Șaorma la Hărănglab

Cum zăresc mașina lui Viorel, copiii se strâng repede, cu strigăte. Sunt mărunți, malnutriți, murdari pe fețișoare, mulți cu părul vopsit, pentru că vopseaua distruge păduchii. Adulții dezbat cu glas ascuțit în jurul lui Viorel problema caselor: „Să facă la toți, nu numai la unii!”, „Aveți răbdare”, încearcă să-i calmeze pastorul. „O să vă ajut pe toți, pe rând. Cine vă ajută pe voi dacă nu vă ajut eu? Nu vă ajută nimeni!”, „Așa este”, confirmă corul de lângă dubă. „Dacă sunt eu bine, aveți răbdare, facem case la toți”, promite Viorel.

Deocamdată, pâinea abia scoasă din cuptor e tot ce le poate oferi în plan concret. Pâinea și faptul că îi ascultă, îi cercetează. Oamenii pun pâinea sub braț, iau pachetele cu tot felul de gustări și le analizează circumspecți. Într-unul din pachete se află e un snack de tip șaorma. Îl testează curioși și dau verdictul: „E ca la plăcintă!”.

„N-au mai mâncat niciodată șaorma”, se amuză pastorul de revelația lor. Nu e cel mai ușor lucru să interacționeze cu oamenii din Hărănglab. Răbdarea e un lux inaccesibil pentru oamenii care n-au nimic în afară de zdrențele de pe ei și de ipoteza unui sufletul. Viorel nu-i privește de sus, nu-i judecă. Își bate capul să-și dea seama cum de-au ajuns să trăiască într-o astfel de sărăcie, „ca un trib”. Unde e blestemul? Și ce îl poate rupe?

After-school la biserică

„Le zic și le tot zic să-și țină copiii la școală. Să aibă educație. Să învețe o meserie. Cine știe o meserie trăiește, se descurcă. Pentru cei mari e târziu, dar poate copiii să-i scoatem la lumină”, spune Viorel. 

Pentru copiii din Deaj, Viorel și Mariana au organizat un fel de after-school într-una din sălile bisericii penticostale. De două, trei ori pe săptămână, copiii vin și învață cântece, istorii din Biblie, desenează, scriu, socotesc. Școala din sat nu a reușit să rezolve problema alfabetizării, din ce povestește Viorel. Chiar dacă trec clasa, unii copii abia știu să recunoască literele. 

Pastorul cu pălăria lui ca o umbrelă face figură de Gulliver dirijând piticii de la microfon. Pe lângă activități, copiii primesc, de fiecare dată, o masă caldă și gustări pentru acasă. Pâinea rotundă de „cinci zero” se împarte și în cantina bisericii, la zeci de mânuțe, care o bucățesc și întind cu ea în piureul din farfurie. În timpul mesei, e așa liniște încât, dacă ai fi într-un restaurant la oraș, ai putea auzi cum se numără în gând caloriile și carbohidrații. Doar că aici, în comunitatea romă din Deaj, unde copiii sunt, majoritatea, piele, os și ochi, nu se ocupă nimeni cu asemenea contabilitate. 

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 24

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro