ComenteazăLa câteva ore de când soarele și-a deschis ochii pe șantierul sfințit acum șase ani, am intrat pe poarta terenului din buricul Capitalei. Prima oprire am făcut-o la ”cartierul general”, în niște barăci moderne, din care inginerii urmăresc, inclusiv pe laptop-uri, fiecare moment al lucrării. După un instructaj scurt, în care am fost atenționați să avem grijă unde pășim și să nu ne deplasăm în locuri periculoase, am tras pe noi veste reflectorizante de culoare verde și am pășit în interiorul catedralei.
Nu singuri, căci am încălca regulamentele, ci însoțiți de un inginer constructor. Zeci de mii de tone de beton și armătură care au intrat în pereții groși ai lăcașului de cult te fac să te gândești că nici un cutremur nu ar putea pune la pământ biserica. Înăuntru, în biserică, spațiul este generos și aflăm că poate găzdui chiar și 5.000 de peperini. Ici, colo, pâlcuri de muncitori lucrează în liniște. Doar țipetele unor tineri vânjoși care se strigă unul pe celălalt și zgomotul utilajelor mânuite cu grijă de specialiști se aud.
O construcție pentru minimum 500 de ani!
La altar, un muncitor în nacela unei macarale telescopice slefuiește cu precizie milimetrică peretele din beton înalt de aproximativ 18 metri. Cum este ora în care se face schimb de tură, zeci de muncitori urcă și coboară de pe schele. Unii folosesc un lift exterior care-i duce la cota 54 de metri, acolo unde s-a ajuns cu lucrarea în acest moment. Luăm și noi acel ascensor care pare că se zdruncină din toate ”încheieturile” inginerul ne liniștește și ne spune că e autorizat și nu se pot întâmpla accidente. Sus, la zeci de metri deasupra solului, imaginea e de-a dreptul fermecătoare. Bucureștiul se vede în toată splendoarea și pare mult mai curat decât în realitate. Totodată mă gândesc că și cei care ar avea rău de înălțime, acolo uită de tot. Știu că Dumnezeu e cu ei și Răul nu-și are lăcașul aici. E forfotă mare. Muncitorii toarnă betoane, sudează, și imbină colace groase din fier. Pentru eternitate! Doar ce se construiește e făcut să reziste minim 500 de ani, spun constructorii.
”Lucrăm într-un colectiv destul de mare, mulți oameni își aduc contribuția la ridicarea acestei catedrale, care va dăinui în timp și poți fi mândru de lucrul că ai lucrat aici”, ne-a declarat unul din angajații care se ocupă de partea electrică a lăcașului de cult. Întrebat dacă aici se simte mai aproape de Dumnezeu, omul nu stă mult pe gânduri și răspunde aproape la secundă: ”Da, cred că orice creștin-ortodox simte ceva când intră într-o biserică sau chiar dacă lucrează la un obiectiv de acest gen. (…) E o trăire pe care nu o poți exprima, ci o simți ca atare, credința o simte fiecare în sufletul lui”.
Macaragiii stau suspendați toată ziua
Deasupra tuturor, la mai mult de cei 54 de metri, acolo unde am urcat, sunt oamenii care manevrează brațele lunigi ale macaralelor. Ei sunt cel mai aproape de cer, de Dumnezeu. De dimineață. Parcurg sute de trepte până în vârf și rămân acolo mai toată ziua. Orice coborâre ar însemna să se piardă o oră din fluxul de construcție. Și, ne spun reprezentanții firmei constructoare, nu își permit să piardă timpul. De altfel, se lucrează 24 de ore din 24. Peste 650 de muncitori sunt acum pe șantier. Timpul e prețios, mai ales dacă ne gândim că toți își doresc ca, la anul, pe 1 decembrie 2018, să se facă sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului. Chiar dacă va fi doar la ”roșu”, fără finisaje. E o sărbătoare mare, 100 de ani de la Marea Unire.
”Ne bucurăm sufletește, nu banul trebuie să ne încălzească”
După minute bune petrecute pe acoperiș, coborâm din nou cu picioarele pe pământ. Pare mult mai bine. Aici îl întâlnim pe ”Tătuțu”, un sudor școlit de viață. Îmi amintesc brusc de ”Liceenii”, acolo unde șef de șantier era unul de-i seamănă. Șugubăț și cu multă voie bună.
”Sunt atât de fericit din punct de vedere spiritual, pentru că Dumnezeu, uite, ne-a dat și nouă ca să avem parte de o asemenea construcție monumentală, sfântă care să rămână în eternitate pentru copiii copiilor noștri. Problema care este?! Sunt fericit pentru că nu știu dacă mi-a fost dat de la Dumnezeu ca, în calitate de sudor, să sudez și eu niște fiare acolo care vor rămâne din mânuțele mele. Cum se spune, e bine la orice biserică, dacă poți, să pui o cărămidă. Deci, am făcut tot ce am putut, lucrez aici de un an și jumătate. (…) Pot să vă spun că sunt oameni foarte civilizați, oameni de la care se cere calitate, seriozitate, nu cu alcool, nu cu prostii, nu cu furt. Sincer să fiu, trebuie să ne bucurăm sufletește, nu banul trebuie să ne încălzească. Românii, copiii copiilor noștri, se vor mândri cu o asemena lucrare care cere multe sacrificii. Se muncește în condiții foarte grele, au fost situații și pe ploaie, și astă-iarnă. Dar satisfacția sufletească unde e?! Că noi am făcut ceva pentru Dumnezeu, pentru țară, pentru poporul nostru. Pentru că suntem români. Chiar dacă suntem mai mici și mai batjocoriți, uite că cei din urmă vor veni în față”, ne-a mărturisit un sudor simpatic, mai mereu cu zâmbetul pe buze, bucuros că a ajuns să lucreze la ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului.