40 comentariiPrin apropiere de Ostrov, județul Tulcea, trece Drumul Ienicerilor, cum era numit în Evul Mediu. În pământul dintre Dunăre și brațul Măcin – Dunărea Veche au existat așezări de tătari, turci, români și bulgari
Așezările erau vremelnice, oamenii se refugiau în stufărișul bălților, când se apropia vreo armată, apoi își mutau vetrele în alt loc. Așa că satul Ostrov, sat de români, s-a numit, de la atâta mutat, de pe un mal pe altul, și Frecăței.
L-au întemeiat ciobani veniți de peste munți cu oile. Pe câmpurile de lângă sat se văd încă urmele unei cetăți romane, Beroe. Așa că satul s-a chemat, în documente străvechi, și Beroe. Sau Băroi, românizat. Din perioada bizantină, aici se păstrează ruinele unei biserici creștine.
Oamenii și-au ridicat casele între ape, așa că, după ce multele nume ale satului s-au măcinat la moara memoriei colective, a apărut încă unul. Ostrov. Insulă.
Istoricul cu sutană
Preotul Emil Ionescu a scris despre legendele satului și despre istoria zonei într-o monografie. Acum singura armată care-și face cale prin Ostrov e Dunărea. Inundațiile din 2006, de exemplu, au distrus complet o parte a localității. „Vedeți zidurile acelea? Acolo a fost casă, și acolo la fel, și acolo… Acum nu mai construiește nimeni aici. Oamenii au primit case noi, tot în sat, dar mai departe de apă”.
Rămășițele gospodăriilor șterse de viituri, bucăți de ziduri, pene de tablă din aripa acoperișurilor compun tabloul pe care părintele Ionescu îl are în față, peste drum, când lucrează în mica lui fabrică de mobilă. Un tablou care s-ar putea intitula „Deșertăciunea deșertăciunilor” sau „Pe aici au trăit oameni”.
Trăiesc și acum, dar un pic mai încolo, pe coastă, unde i-au mutat autoritățile, în fuga imposibilă de valurile care-ți sunt scrise în frunte.
Cu aproape 2.000 de locuitori, comuna Ostrov e bogată în vânt și săracă în schimbare. Are un aer de târgușor, cu un centru civic, în care se disting turla clopotniței cu ceas, pereții înalți ai bisericii și parcul cu arteziană de lângă ea.
Pe la 1848, când așezarea căpătase oarecare stabilitate, Ostrovul a avut prima biserică, de bârne, acoperită cu stuf. Lângă bisericuță, sătenii au ridicat și o școală. În 1860, oamenii și-au construit, punând mână de la mână, o biserică de piatră, în formă de navă, tot cu școală lângă ea. De-a lungul vremii, preoții care au slujit aici au adăugat ceva la construcție, au schimbat acoperișul, podelele, au ridicat anexe.
Părintele Emil Ionescu a renovat biserica și a adus meșteri să termine pictura. „Parcul l-am amenajat pentru enoriași, dar aici veneam și cu clasa, când predam religie. Să mai schimbăm aerul, să mai înviorez lecția”, povestește preotul.
Studentul care se visa tâmplar
De peste un an, părintele Ionescu a renunțat la ore, „am chemat un civil să predea în locul meu”. Și-a consacrat timpul când nu poartă reverenda fabricii sale din margine de sat. „Pe locul ăsta era fosta casă parohială, am fotografia ei, aici. M-am gândit, când am ales locul pentru hale, că e ca și cum aș aduce-o la viață, într-un fel. Nu mai e un loc mort, părăsit”.
Meseria de tâmplar apare și în Noul Testament. „Sfântul Iosif era tâmplar și Domnul Iisus a fost tâmplar”. Cum a devenit pasionat de prelucrarea lemnului părintele Emil? „Când eram în facultate, la București, la Teologie, munceam ca să mă întrețin. Mă angajasem la o firmă care se ocupa de mutări, pentru membri ai corpurilor diplomatice din București. Trebuia să demontăm mobila, apoi o transportam, după care o montam la loc. Și așa am învățat aproape totul despre mobilier”.
A luat licența în bizantinologie cu 10. Dar îi place să se recomande, simplu: „un popă de țară”. După facultate, în noiembrie 2000, preotul Ionescu a devenit paroh la Ostrov. A făcut și un master în comunicare și relații publice la SNSPA, apoi un master în sociologie. Are 46 de ani și trei copii, mărturisește că îi place să călătorească și să înțeleagă ceva nou în fiecare zi. În salopetă de muncitor, cu mănuși de protecție, se mișcă prin hala cu aparatele de tăiat și finisat ca un copil prin camera cu jucării.
Excursii în parohie
„Tot preot rămân și în haine de lucru. Și când merg la mare, cu copiii din sat, pe plajă, sunt tot preot. Nu mă schimb dacă dau jos sutana și pun costum de baie”.
O dată pe an, în vacanța de vară, părintele Ionescu îi duce în excursie pe elevii silitori din comună, la malul mării. De când a preluat parohia, s-a străduit să-și apropie tinerele generații de ostroveni. În acest scop, a și înființat un centru local Cercetașii României, în 2009.
Cu generațiile mai vârstnice, duce muncă de lămurire, de câte ori le întâlnește. „Unii vin, alții nu vin. De ce nu vin? Pentru că amână. Tot amână. Îmi zic că mai e timp, mai sunt zile. Le răspund că nu se știe, să mai treacă pe la biserică, să se împace cu Dumnezeu, până nu e prea târziu. Să nu plece din viața asta neîmpăcați”.
A mers și cu cei mari în excursii, în pelerinaje, „să-i țin motivați, interesați”. Dar cel mai mult, afirmă părintele, îi place să călătorească împreună cu soția, ca simpli turiști, fără ghid, fără trasee alese de alții. „Așa descoperi un loc mai bine, dacă îl explorezi pe cont propriu”.
Biserica era pictată, renovată, retencuită la exterior, cu acoperișul reparat. Lângă ea s-a înălțat un centru multifuncțional, pentru nevoile enoriașilor. Casa parohială era renovată. Totul era în bună ordine, Dunărea avea răbdare cu oamenii, ca vara prea lungă din „Moromeții”. Părintele s-a trezit că are programul mai liber decât de obicei. Prea liber. Avea, în sfârșit, vreme pentru un proiect pe care îl tot amânase, an după an, așa cum îl amânau fiii risipitori ai satului cu semnatul condicii la liturghia de duminică.
O amintire din Germania
Prin 2019, în comună au revenit, ca turiști, niște localnici emigrați în Germania. „Și-au făcut concediul în Ostrov, la noi, iar la plecare m-au invitat, pe mine și pe soția mea, dacă dorim să venim la ei, să vizităm”, spune părintele. Invitația a fost acceptată și, după câteva săptămâni, preotul Ionescu și soția lui ajungeau la Schoppingen, o comună din landul Renania de Nord – Westfalia, la aproximativ 20 de kilometri de granița cu Olanda.
„Ce m-a impresionat acolo, ce mi-a plăcut mult e că aveau, pe șoseaua de centură, o mulțime de hale de producție sau de reparație. Lucrau câte trei, cinci inși în ele, dar aveau activitate, dădeau de lucru. Unul se ocupa de o chestie viticolă, făcea niște butoaie, altul desfăcea mațe. Și m-am gândit: de ce suntem noi mai fraieri? De ce să nu facem și noi așa ceva, în România? De ce să muncească românul ca sclav, că românul ca sclav este dus acolo, pe minimum minimorum, în Germania, e plătit vai de capul lui să lucreze în abatoare? Mi-am zis: băi, mi-ar plăcea ca și în comunele noastre să fie oameni care să preia inițiativa și să producem ceva!”.
Vizita aceea în comuna nemțească l-a mobilizat pe preotul Emil ca palma îngerului pe Iacov. Și-a adunat tot curajul și a decis să ridice și el hale la Ostrov. „Primul lucru pe care l-am cumpărat a fost o camionetă. Orice am face, avem nevoie de transport. De când cu renovarea bisericii, știu să calculez necesarul de materiale de construcții. Acum știu ce trebuie cumpărat și pentru mobilă”, spune părintele.
„Să te duci la culcare obosit”
A pus la bătaie economiile familiei pentru a deschide fabrica. A cumpărat utilaje la mâna a doua, a angajat patru oameni din sat. „Ce emoții am avut! După ce toată viața am lucrat ca bugetar, acum am ajuns privat, capitalist, trebuia să plătesc salariile. Să fac să meargă. Din ce am câștigat, din primele comenzi, am reinvestit. Am mai băgat și încă bag bani, am cumpărat laptopuri, telefoane, am făcut site. Am comandat utilaje noi din Germania, să creștem calitatea. Am aplicat să primim fonduri europene”.
În așteptarea utilajelor care stau la coadă în vamă, părintele Emil taie capace pătrate pentru scăunele. „Scăunelele le vindem cu 50 de lei. Ele sunt momeala, ca să zic așa. Să avem și mărfuri foarte ieftine, să atragem clienții. Într-un magazin, ai pâine, dar ai și produse mai scumpe. Intră omul, ia pâine, se uită și mai ia și ceva pe lângă”, explică preotul. Adaugă râzând: „Am făcut și marketing politic, la SNSPA”.
Comenzile vin de la oameni din regiune, din Brăila, Tulcea, din comunele învecinate. Unul dintre muncitori abia se vede dintr-un dressing care e aproape gata și care va fi livrat demontat. „La început, i-am convins pe clienți cu prețurile noastre, care sunt mai mici decât în alte părți. Vreau să-i convingem și prin calitate. De asta ne trebuie mașini mai bune. Să fie finisajele perfecte, ca în catalog”.
Atelierul e plin de tot felul de instalații: mașini de îmbrăcat nasturi în velur, mașini de aplicat folie protectoare pe furnir, fierăstraie, adezivi, suluri de căptușeli. „Îmi place foarte mult să lucrez aici”, mărturisește preotul Emil. „Să te duci la culcare obosit. Ajungi acasă, mănânci ceva, te uiți la vreun meci, dacă este, să te bucuri că ia Dinamo bătaie, apoi te culci. Dimineața, la 7, ești aici, ai activitate”.
Întrebarea unui călugăr rus
Denumirea firmei conține, sentimental, și vechiul nume al satului, Beroe. Părintele Emil nu știe dacă exemplul lui va fi urmat sau nu de alți săteni, dacă vor răsări alte hale de producție în marginea comunei. Dacă Ostrov va înflori după secole în care doar a rezistat în calea valurilor de invadatori sau de mâl.
Deocamdată, se bucură că lucrurile care ies din mâinile lui și ale angajaților săi au căutare. Se bucură de fiecare oră petrecută lângă uriașa mașină de frezat, măsurând și sfătuindu-se cu meșterii lui, în jurul unei lăzi de canapea sau a unui dulap de bucătărie. Se bucură că dă de lucru altora. E un început în toate.
În perioada interbelică, aproape de Ostrov funcționau un mic port și un obor de cereale, pe unde treceau mărfuri din satele dobrogene. Un vapor făcea curse pe linia Piatra-Frecăței-Brăila. Comuna a cunoscut și vremuri prospere, așa cum consemnează părintele Emil Ionescu în cartea sa. Dar nedumerirea unui călugăr rus, Partenie, care a vizitat Ostrovul pe la 1830, rămâne actuală: „Pe mulți am întrebat: de ce părțile acestea sunt așa de îndestulate, iar oamenii, așa săraci?”.
Atunci, ostrovenii i-au explicat călugărului că motivul sărăciei lor e „răsboiul”: „din vechime, țara noastră stă la hotar și răsboaiele se fac pe aici din zece în cel mult doisprezece ani. Abia ne mai îndreptăm, creștem vite și cultivăm grădinile și iarăși se face răsboiu. Și atunci, cine poate fuge în Valahia. Bisericile ni le ard. La care găsesc argint îl fură și la nimeni nu ne putem jelui”.
E pace în Ostrov. E liniște ca de duminică și în zilele de lucru. Doar în marginea satului se aud trâmbițele mașinii de frezat, iar în aer plutesc pulberi aurii de lemn.