2 comentariiCând Iulian Docea s-a întors, în 2011, în ţară, satul unde copilărise, Rachiş, din comuna Miraslău, Alba, mai avea doar câţiva locuitori.
„Erau turme de oi peste tot”, povesteşte bărbatul de 48 de ani. „Societatea o luat aşa o întorsătură, încât locul acesta a rămas efectiv abandonat. Au luat tot ce au putut, ca după un război şi au rămas casele abandonate şi părăsite. Asta m-a durut foarte tare, când am revenit şi-am văzut că nu mai aveam nici uşă la casă. Toate or fost sparte, tot o fost furat, absolut tot ce-o fost bun din case. Gardurile nu mai existau.
Un «băiat deştept» o profitat de tot haosul acesta şi a închiriat tot ce a fost sat, hotar şi păşune unor crescători de oi, pentru obţinerea subvenţiilor APIA. Din păduri or furat lemn verde «ca-n codru», cum se spune”, zice el.
Lucrul acesta mi-a lăsat un gust amar, motiv pentru care am zis că nu se poate ca acest loc, cu o imensă valoare sentimentală pentru mine, să fie lăsat aşa, de izbelişte. Am decis că trebuie să-i redăm viaţă şi să-l punem la loc, aşa cum o fost cândva.
Iulian Docea:
Iulian a plecat din România în 1996, „cu viză se pleca atunci, destul de greu”. A lucrat la Barcelona, ca preparator fizic şi în Statele Unite, „aceasta este profesia mea la bază şi am profesat câţiva ani buni, România avea cândva o şcoală foarte bună de preparatori fizici”. Apoi a activat ca om de afaceri şi în alte domenii. În prezent, deţine mai multe companii de dezvoltare imobiliară şi administrare imobile în Cluj-Napoca.
Rachiş, de la raci
„Încă trăiau bunicii mei când am plecat”, își amintește el. „Mi-era greu să fiu departe, chiar dacă reuşeam să vorbesc cu ei, când şi când. Tot ce mă defineşte pe mine, ca om, aici la Rachiş, am învăţat. De la relaţia om-animal, relaţia om-natură la principiile de viaţă, preţuirea pentru lucrurile simple, care sunt baza”.
Și insistă pe idee: „Învăţăturile bunicilor mei m-au ajutat în orice mediu în care am fost. Am învăţat de la ei că după vreme rea vine şi vreme bună. Uitaţi-vă, acum e mohorât aici, e toamnă spre iarnă. Dar peste câteva luni o să fie iar frumos, soare, cald, vara. Toate au un timp al lor. Oricât de greu ne-ar fi într-o perioadă, să fim siguri că o să vină şi pentru noi primăvara”.
Numele de Rachiş vine de la racii care prosperă, alături de câteva specii de peşti, în pârâul care traversează satul. De la bunicul său Iulian a învăţat cum să pregătească racii, astfel încât crustaceele să nu simtă durere, când sunt puse pe plită, la prăjit.
„Înotul l-am învăţat uitându-mă la câinele bunicului meu, Tigris, cum înoată. Noi, copiii, ne duceam vara la Găvane, acela era spa-ul nostru, un loc unde se aduna apa, ca într-o piscină. Ne bălăceam acolo. Eram singurul copil care nu ştia să înoate. Şi într-o zi, am urmărit atent cum îşi mişcă Tigris labele prin apă şi reuşeşte să se ţină la suprafaţă. Şi am încercat să-i imit mişcările, să fac exact la fel. La sfârşitul zilei, înotam şi eu”.
Istoria din traista cu brânză de bivoliţă
Ascuns într-o vale, satul e înconjurat de păduri şi păşuni. În 1600, prin apropiere, pe Dâmbul Rotund de la Miraslău, s-au luptat oştile lui Mihai Viteazul cu oştile generalului Basta. A fost o înfrângere sângeroasă pentru voievodul român. Peste 4.000 de morţi în tabăra valahă.
Când priveşte culmea împădurită din marginea satului, Iulian îşi aminteşte cum punea bunica lui în traistă laptele de bivoliţă, smântâna, brânza. Punea traistele pe umăr şi mergea vreo trei kilometri pe jos, până în satul vecin, Lopadea Veche, apoi cu autobuzul, la Aiud, să vândă produsele. „Smântâna era produsul vedetă şi cel mai aşteptat, şi cel mai scump. Aşa şi-au ţinut trei copii la şcoală. Bunicii nu aveau altă sursă de venit, din asta trăiau. Nu pensii, nu ajutoare, ca azi”.
În perioada comunistă, bunicii şi străbunicii lui Iulian au trecut prin persecuţii. Erau chiaburi, greco-catolici. „N-a fost colectiv la noi, în afară de păduri, oamenii şi-au cam ţinut terenurile lor, doar că au avut foarte multe cote de dat. Moşul meu a fost luat și dus la miliţie periodic, bătut, și i-au smuls unghiile de la mâini, i-au spart cu ciocanul rotula de la genunchi. A îndurat umilinţe şi bătăi greu de imaginat. Pentru simplul motiv că erau chiaburi greco-catolici. L-au învinovăţit că făcea parte din tot felul de organizaţii de partizani”.
Au găsit la bunicul meu un pistol rămas din Al Doilea Război Mondial. Şi pentru acest lucru, au avut foarte mult de suferit. Mama a trebuit să se mute de la o şcoală la alta, fiind considerată fiică de chiaburi.
Iulian Docea:
„Mama mea a fost coordonatoare de producţie și avea foarte multe responsabilităţi la vremea aceea. Tatăl meu a predat circulaţie şi electromecanică auto la Liceul Avram Iancu din Aiud”, mai spune el.
„Sunt un ghimpe pentru unii”
În prezent, doar doi locuitori din cei vechi mai stau în casele lor din Rachiş. „Mai avem şi un fost securist, care ne hărţuieşte mereu. Bunicul lui l-a denunţat pe bunicul meu, e o chestiune mai veche existentă în trecut, cred. Şi acum, această persoană mă reclamă pe mine”, rezumă situaţia Iulian.
„Din 2014, de când am început proiectul Rachiş, cred că am ajuns să fiu un ghimpe pentru unii din cauza aceasta. Ştiţi cum e la români: dacă nu faci, de ce nu faci? Dacă faci, de ce faci? Când eram plecat în străinătate şi veneam aici în drumeţie, puneam cortul în curte, că nu era nici o casă locuibilă, ne arătau cu degetul, că degeaba lucrăm în străinătate, dacă n-am fost în stare să facem o casă aici. Acum ne arată cu degetul, că de ce facem prea multe”.
În cei aproape opt ani de când a început să cumpere şi să restaureze locuinţe din sat, Iulian afirmă că a devenit un obicei să fie controlat la fiecare pas.
„De câte ori aducem o remorcă de lemne, pentru construcţii, eram reclamat şi veneau în control să verifice dacă e lemn cumpărat legal. Pentru gardul de piatră, care să protejeze casele de viitură, am avut tot felul de piedici şi inspecţii, am fost din nou reclamat si oprite lucrările, fiind amendat cu 100.000 de lei. Foarte multe piedici şi inspecţii. Cred că este singurul gard din România care a primit amendă de un miliard de lei vechi! Apoi a trebuit să contestăm amenda şi până ne-a fost eliberată o nouă autorizaţie de construcţie a durat peste un an. Ne-au plecat si meşterii pietrari aduşi cu greu din străinătate. Că acestia nu puteau aștepta, că aveau alte lucrări”.
Întrebarea ISU la care nu se aștepta
Printre numeroasele reclamații ale vecinului „fost securist”, Iulian îşi aminteşte, „cu haz”, de vizita unor inspectori ISU. „După ce or analizat situaţia şi văzând că, de fapt, nu desfăşurăm activităţi comerciale, a venit remarca: bine, bine, dar plan de evacuare cădere meteoriți aveţi? Glumeau sau nu? Probabil a fost drept glumă sau un apropo că «sistemul» te poate îngropa la cerere. Adevărul e că nu mă așteptam la această întrebare şi nu consider că ar fi fost necesară, dar am remarcat încercarea de a găsi un motiv de nonconformitate, ca să zic aşa, atribuită unui proiect nonprofit, care are un scop simplu, de reînviere a unui sat uitat de lume”.
Toate şicanele „n-au făcut decât să ne întărească, să ne ambiţioneze şi mai mult, mergem mai departe cu proiectul ăsta şi-l facem de la capăt până la coadă”, insistă Iulian.
Pe lângă partea de reconstrucţie a caselor, cât mai aproape de original, proiectul presupune, într-un final ideal, introducerea satului în patrimoniul UNESCO, după modelul Viscri.
Până atunci, Fundaţia Rachiş, înfiinţată de Iulian, se ocupă de tot ce înseamnă „să-l punem înapoi cum o fost”: de la organizarea de şantier la plantarea de pomi fructiferi, împădurire, creşterea animalelor, capre, vaci, găini, cai, bivoli şi bivoliţe, care nu lipseau pe vremuri din nici o gospodărie din Rachiş.
Ceai de mac şi geamuri sparte
Un sat are nevoie, desigur, şi de oameni. Cei care au trăit aici şi pe care Iulian îi ştie pe toţi vor avea numele trecute în dreptul caselor. „Aici a trăit Gaiţa”, arată Iulian un rest de zidărie, năpădit de măceşi. Gaiţa era vindecătorul satului: avea leac pentru orice, punea oase la loc, făcea poţiuni pentru tuse şi negi, alifii pentru reumatism şi ceaiuri pentru tot felul de boli. Casa ei căzuse înainte să cadă ea. „Ajunsese să locuiască în beci. Apoi au luat-o ceva rude la ei, într-un sat vecin. Încercăm să refacem casa şi o să punem o panoplie pe locul acesta, în care să scriem cine a fost Gaiţa”.
Un pic mai încolo, pe partea cealaltă a uliţei, Iulian arată spre o casă mai norocoasă, care a rezistat mai bine. „Avea maci la poartă. Flori de mac roşii, multe. Femeia care stătea aici mă chema şi îmi dădea ceai de mac. Şi nu ştiam de ce dorm atâta după aia. Până am făcut legătura, mult mai târziu. Ţin minte că rămăsese nelocuită o vreme casa asta, bătrânii plecaseră la oraş, la rude. Şi nu ştiu ce ne-a venit, nouă, copiilor, că ne-am apucat să dăm cu pietre în geamuri. Toate geamurile le-am spart. Ne-a văzut un cioban, s-a dus în satul vecin, unde era telefon, şi a sunat-o pe maică-mea. Şi au venit ai mei… Am primit corecţie cu cureaua, şi de la maică-mea, cu lingura de lemn. Am stat de supărare o zi întreagă în cimitir, care e în pădure”.
Piatră, fier, lemn, sticlă
Vreo patruzeci de ani mai târziu, Iulian a renovat casa respectivă „în proporţie de 70 la sută, încă e în proces de recondiţionare”. Se opreşte să admire ferestrele mici de la Casa Bindalău, despre care arhitecţii pe care i-a adus au declarat că e „o bijuterie”. „Observaţi împărţeala geamurilor, cum le-au gândit meşterii. Cum au aşezat casa după soare, cum au măsurat totul, deşi nu aveau instrumentele de acum”.
În procesul de restaurare sunt folosite doar materialele la îndemână şi acum 150 de ani: sticlă, piatră de „bale”, mai moale, calcaroasă, şi de Băişoara, mai dură, fier, lemn de larice pentru grinzi.
Totul e făcut de mână, în atelierele amenajate de Fundaţia Rachiş, de unde şi durata restaurărilor. Singura adăugire în planul caselor constă într-o cameră pentru toaletă şi baie. Fiecare locuinţă restaurată are apă curentă şi o staţie proprie de epurare.
„Avem atelier de fierărie, de tâmplărie, de sticlărie, de cioplit în piatră, de pictură pe pânză, pe sticlă, lemn, tors, ţesut. Urmează olărit, de toate vor fi din meşteşugurile româneşti. Am adunat sticlele de bere, rămase de la meşteri, că nimeni nu reciclează. Vrem să amenajăm un cuptor de topit sticla şi să facem obiecte de decor”, explică Iulian.
O nouă „vrăjitoare” în sat
Pe lângă case, au fost restaurate şi grajdurile pentru animale, cu fânarele sub acoperiş. Grajduri pe lângă care locuinţele oamenilor par anexe gospodăreşti. Într-unul din aceste fânare se găseşte regatul de menghine, bormaşini, strunguri şi freze peste care domneşte Daniela Rusu. „Când a auzit despre ce vrem să facem la Rachiş, Daniela era în Slovacia, lucra acolo, la fabrica KIA. S-a urcat pe bicicletă şi într-un suflet a venit aici. A pedalat patru săptămâni”, povesteşte Iulian.
„Şi nu cred că mai plec. O să fiu noua Gaiţa, vrăjitoarea satului, o să mă apuc şi eu de făcut siropuri, leacuri”, completează râzând femeia slăbuţă, îmbrăcată în haine de schi şi îmbrobodită.
Daniela s-a născut la Canal, acolo unde părinţii ei au fost trimişi în lagărul de muncă forţată. A copilărit pe şantierul de la Agigea. Are studii de inginer mecanic şi experienţă în condus companii de mentenanţă. E şi antrenoare de şah, şi ciclistă.
„Îmi amintesc când mi-a spus fiica mea că vrea să dea la psihologie. Nu i-am zis nimic, că nu mi se pare o alegere bună, că toată ţara voia atunci să dea la psihologie. M-au urcat pe bicicletă şi am pedalat până în Franţa. Când m-am întors, fiică-mea se răzgândise. Revenise la pasiunea ei iniţială, a dat la arheologie”, povesteşte Daniela.
Aşchia nu sare departe de trunchi. În atelierul Danielei, ca într-un muzeu, sunt grupate în grămezi tot felul de balamale, cuie, sârme, mobilă, o tunică militară cu stema RSR şi alte obiecte sau fragmente de obiecte salvate după săpături prin ce-a mai rămas din casele de prin sat. Toate aşteaptă o nouă viaţă şi un nou rost. Să fie topite, sculptate, vopsite, metamorfozate.
„Nu va fi un sat turistic”
Daniela meştereşte, printre altele, piesele de mobilier pentru casele restaurate. Stă într-o odăiţă. Patul, rafturile pentru cărţi şi pentru haine sunt opera ei. Şi e foarte mândră. „Niciodată nu mi-au plăcut uşile de şifonier, acum am, în sfârşit, un şifonier fără uşi”.
De fapt, precizează Iulian, Daniela petrece foarte puţin timp înăuntru, „abia dacă doarme, mereu o vezi pe afară”.
Ca administrator al locului, ea se ocupă de buna organizare a comunităţii, de aprovizionare, de ciobăneştii carpatini şi de multe, multe altele. Vara trecută, în casele deja restaurate, au fost cazaţi artişti, în cadrul unei tabere de creaţie. „Aducem şi copii, să înveţe călărie, să cunoască viaţa la ţară. Nu va fi un sat turistic tipic. Fiecare casă va fi ca un muzeu. Vrem să facem cunoscute meşteşugurile, obiceiurile, felul de viaţă şi valorile celor care au trăit odată în Rachiş. Şi avem şi activităţi pe partea socială, prin fundaţie”, spune Iulian.
Refugiatul, acest ţăran român atipic
Fundaţia Rachiş împarte periodic ajutoare pentru bătrânii singuri şi familiile nevoiaşe din zonă, pentru copii şi în şcoli. Când a început războiul în ţara vecină, Iulian a mers săptămânal în Ucraina, cu transporturi de alimente, medicamente, echipamente şi haine.
Casele restaurate din Rachiş au fost puse la dispoziţia refugiaţilor ucraineni. Mama Ira, o femeie în vârstă de 60 de ani, stă de câteva luni în satul ardelean. Soţul ei a fost lăsat la vatră de pe frontul din Ucraina şi a venit şi el.
Din recunoştinţă, mama Ira găteşte zilnic pentru toată lumea şi refugiaţi, iar soţul ei ajută şi el cu cele necesare, „pentru buna convieţurire”.
În febra restaurărilor, şantierul din Rachiş seamănă, uneori, cu turnul Babel, se aud tot felul de graiuri: „Eram, la un moment dat, români, romi de-ai noştri, oameni din Bangladesh, basarabeni”. Acum se aude des şi ucraineana. Femeile refugiate şi copiii lor stau, în general, o lună, două, până îşi aranjează plecarea spre Occident, la rude sau cunoscuţi. Rachişul este pentru cei mai mulţi doar un popas.
Pictoriţa şi mânzul
„Pe Tatiana, mi se pare că o bate gândul să rămână”, râde Iulian. Tatiana e o pictoriţă din Zaporojie, trecută de 50 de ani. Blondă şi firavă ca un elf, femeia şi-a lăsat în urmă doi nepoţi din partea fratelui şi pe mama ei, care e pro-rusă şi crede că ucrainenii sunt de vină pentru război. „Am încercat s-o aducem pe maică-sa, dar n-a vrut să plece”, precizează Iulian.
Tatiana vorbeşte foarte puţin engleza. Comunicarea refugiaţilor cu gazdele române se face mai mult prin Google Translate sau prin mimică şi gimnastica mâinilor. „Suntem poligloţi de limba română, vorba lui Nichita, ne descurcăm noi”, se amuză Daniela.
Din pigmenţi naturali, numai de ea ştiuţi, Tatiana şi-a compus culorile şi a decorat pereţii exteriori şi interiori ai caselor cu flori, capre, cai. „Îi plac și ei , ca şi mie, caii. A primit cadou un mânz, de când e aici. Un mânz care a rupt remorca, nu-l puteau ţine patru oameni. Tatiana l-a îmblânzit. A fost ceva… Parcă au devenit un singur animal, Tatiana şi mânzul Mei”, spune Iulian.
Mei, cu coama tunsă şi cu o agrafă de ciulini pe frunte, vine alergând când o aude pe Tatiana fluierând după el. Pe lângă mânz, Tatiana şi-a asumat răspunderea şi pentru pisicile care se plimbă leneşe printre lemnele şi uneltele de pe şantier.
Memorialul fericirii
Găinile care cotcodăcesc sub pridvor refac, vorba judecătorului francez care l-a achitat pe cocoşul Maurice, identitatea senzorială a mediului rural românesc.
Căpriţele şi bivolii îşi urmează şi ei rutina lor, care dublează larma lucrărilor. „Deocamdată, ce producem, lapte, brânză, împărţim la prieteni şi colaboratori sau folosim în bucătăria noastră. Pe viitor, ideea e ca fundaţia să se autofinanţeze, adică să valorificăm produsele de la noi”, menţionează Iulian.
Caii sunt răspândiţi şi ei pe păşune, pe dealurile de lângă sat. Iapa Stela, din rasa Semigreu românesc, vine să cerşească un măr. A fost donată de o mănăstire, după ce a lovit cu copitele şi a muşcat călugării. „Ne-au dat-o nouă şi aici s-a cuminţit ca prin farmec”, o laudă noul ei stăpân.
Lucrul cu animalele nu e un regres, dimpotrivă, adaugă el. „La coada vacii e expresia pe care o foloseau în batjocură comuniştii. Dar vaca ne dă un lapte bun şi sănătos de mâncat. Uitaţi-vă ce găsim în supermarketuri”.
Şi eu sunt orăşean, m-am născut în Aiud, veneam la bunici la ţară. Dar trăind atâţia ani în străinătate şi dându-mi seama către ce se îndreaptă civilizaţia, extremele au ajuns normalitate şi normalitatea, extremă, am decis să ne întoarcem aici şi să ne facem un colţ unde să ne regăsim. Ne retrăim copilăria la un alt nivel. Şi încercăm să transmitem mai departe ce-am trăit noi odinioară”.
O plimbare cu Frunza
În primii ani, când a pornit operaţia de reconstrucţie în Rachiş, Iulian ajunsese „spaima service-urilor”. Drumul era de noroi, nu era nici piatră pe el, iar maşina 4 X 4 a trebuit echipată pentru „off-road extrem”. „A costat multe mii de euro treaba asta, plus reparaţiile şi altele. Altfel nu puteam ajunge decât vara la Rachiş. Erau straturi de noroi pe maşină, aveam noroi şi în urechi. A fost foarte greu să cărăm materialele. Foarte greu. Trei ore dura s-o spele maşina, cărau argila cleioasă de pe ea cu roaba”.
Apoi Iulian s-a ocupat şi de starea drumurilor. Acum se poate merge până în Rachiş şi prin Rachiş şi cu o maşină normală.
Miza acestui proiect care creşte în chinuri şi în haz de necaz nu e una ieşită din comun, adaugă Iulian, continuându-şi mersul pe uliţă, urmat ca o umbră de căţeaua Frunza. E neagră, uriaşă, blândă şi are o pată albă în formă de frunză de arţar pe bot.
„Dacă mă întrebaţi pentru cine fac asta, vă răspund că o fac pentru oameni şi, mai ales, pentru nişte suflete pe care le iubesc mai mult decât pe mine. Pentru copiii mei. Să cunoască valorile care m-au ghidat pe mine, să preţuiască lucrurile simple. În ciuda tuturor piedicilor pe care le întâmpin, copilaşii mei sunt puterea care mă ridică să merg mai departe în fiecare zi, să uit răutăţile şi să iubesc oamenii, indiferent cum sunt ei”.
Spunând asta, Iulian aruncă o privire din mers la casa fostului securist, pe care Frunza, observă Daniela, îl latră de câte ori îl vede. „E un lucru pe care l-am învăţat de la copii”. Iulian e tatăl a patru fetiţe, în vârstă de 14,11, 4 şi 3 ani. „Dacă îi cerţi, în secunda doi, vin şi te îmbrăţişează. Acelaşi lucru fac şi animalele. Aţi certat vreodată un căţel? Şi apoi a venit să se joace la dumneavoastră? Aşa trebuie să fie şi între adulţi, să uităm în secunda următoare răutăţile şi să fim mai buni”.
Fotografii: Maria Andrieș, Iulian Docea