ComenteazăVictoria Caplan din Dăeni, Tulcea, deplânge absenţa zăpezilor la Crăciunul de anul ăsta. Pe vremuri, îşi aminteşte ea, “erau geruri şi zăpada cât casa, mergeam pe deasupra gardului”. “Acum s-a dus şi asta, nu mai avem nici zăpadă”, oftează femeia, trebăluind prin bucătăria ei mică.
E văduvă. În curând, se împlinesc şapte ani de când i-a murit bărbatul şi trebuie să-i facă pomenirea, spune ea, uitându-se la părintele Alexandru. Tanti Victoria are patru fiice, zece nepoţi şi opt strănepoţi. Când tăia porcul, în alţi ani, se umplea curtea cu tot neamul. Acum, nu, că e pandemie.
Peşte, peşte şi iar peşte
Mâncărurile de sărbătoare în Dăeni se învârt în jurul unui ingredient de bază: peştele. Pe malul Dunării, nu putea fi altfel. Peşte gătit în toate felurile. Tanti Victoria curăţă crapul pentru ciorbă şi pentru plachie. Două dintre fetel ei, Mitica şi Liliana, care locuiesc la câteva case distanţă, au venit să o ajute.
Cele trei femei se înţeleg aproape fără cuvinte, orbitând ca planetele, una pe lângă alta, printre ligheane, castroane şi tocătoare.
Pisicile, de pension, îşi netezesc mustăţile şi se freacă de picioarele mesei, cât durează pregătirea peştelui.
Secretul? Tanti Victoria nu are nici un secret. Stă şi se gândeşte puţin. “Să pui ceapă multă la plachie. Şi ardei. Şi morcovul să fie ras”. Cu excepţia peştelui, pe care l-a cumpărat din sat, şi a uleiului, tot ce adaugă tanti Victoria în mâncare e produs în gospodăria ei.
Murăturile, usturoiul, borşul de huşti, din tărâţe de grâu cu o mână de mălai. Din pivniţă, escortată de trei căţei cu picioare scurte, gazda aduce borcane cu zarzavat şi bulion.
Condimentul minunat
Casa cu lemnăria vopsită în albastru se află în cartierul Veterani din Dăeni, un cartier locuit de urmaşi ai unor foşti soldaţi, împroprietăriţi de rege.
Un cartier unde oamenii sunt foarte uniţi între ei. Sar în ajutorul vecinului. Dacă-i arde casa unuia, a doua zi, “veteranii” fac clacă şi-i zidesc alta.
„În alte părţi
din Dăeni, vecinii n-ar face la fel”, precizează tanti Victoria, pregătind un aluat de cozonac,
pe un colţ de masă. Două ouă la un kilogram de făină, ouă de la găinile din
curte, care încă n-au intrat în curba de ouat. Ulei, o cană de zahăr, un cub de
drojdie. Lapte călduţ, muls dimineaţă de la vaca unei vecine.
Liliana frământă
aluatul pentru turte. Sigur că în ziua de azi există aparate pentru asta. Dar n-au
ştiinţa mâinilor care întind coca şi o modelează. N-au memoria tigăii de fontă,
în care s-au copt zeci şi sute de turte. Tanti Victoria are în ogradă un cuptor
de lut, pentru pâine. Necesită unele reparaţii la softul pentru jar, în rest, e
ca nou, poate hrăni un sat întreg.
Ceaunul pentru
mămăligă, cratiţa pentru plachie, oala pentru ciorbă îşi fac programele la
flacăra aragazului. Au fost cândva produse de serie, acum nu mai sunt, sunt prelungiri
credincioase ale lui tanti Victoria, care a gătit în ele pentru patru copii şi
un soţ tractorist. Cozonacul creşte în cuptorul de la soba de lut din camera
mare.
„Mata pui suflet
în mâncare”, o ispiteşte la vorbă pe tanti Victoria părintele Alexandru.
Tanti Victoria îi aruncă aşa o privire, cu ochii ei albaştri, migdalaţi, ca
atunci când nepoţii mai scapă câte un cuvânt în engleză. Sufletul e suflet,
pătrunjelul uscat e pătrunjel uscat şi rostul lui e să-l presari peste plachia
rumenită.
Tatăl coşurilor de răchită
Pe lângă meşteşugul cuptorului de pâine şi al plachiei, tanti Victoria cunoaşte şi lucrul la războiul de ţesut. La vară, i-a promis părintelui că se reapucă de ţesut preşuri şi covoare.
Preotul Alexandru Balaban şi-a făcut o datorie de onoare din a aduce la viaţă lumea Dăeniului din alte timpuri. De aceea, îi caută şi-i iscodeşte pe bătrânii şi pe bătrânele satului, să-i spună cum se trăia în tinereţile lor.
Nea Gică Lupaşcu este meşterul absolut al coşurilor de răchită. De felul lui, e pescar şi are tot felul de poveşti şi ziceri pescăreşti, care-o fac pe soţia lui să râdă ca o copilă. Sunt căsătoriţi de 49 de ani. Copiii sunt mari, la casele lor, şi acum în curtea cu flori şi pisici, au rămas doar ei.
Cu o căciulă rusească, aşezat pe un scăunel, nea Gică
încheie un coş, îi împleteşte marginea, mânerele. O jumătate de oră durează să
facă unul. “Uite, părinte, nici nu mă uit, pot să fac şi cu ochii închişi”,
spune bărbatul, râzând. Părintele râde şi el. Nu mai zice că nea Gică pune
suflet în coşuri, ştie că pe nea Gică nu poţi să-l iei la sentiment.
“Dimineaţă, am fost la pescuit, părinte, şi uite ce-am prins”.
Nea Gică arată câţiva peştişori argintii, pe fundul unei căldăruşe roşii. Soţia
lui dă din cap, mimând reproşul, “Umblă toată ziua şi uite cu ce-mi vine acasă!”.
Nici pescari nu prea mai sunt în Dăeni, pescari care să cunoască meşteşugul şi uneltele vechi, să ştie când să arunce năvodul, când să-l tragă.
Nea Gică face o demonstraţie pe uscat, rotind o plasă peste curte şi prinzându-l pe unul dintre motanii lui graşi. Celălalt se refugiase pe stiva de lemne.
Cadourile de pe
Facebook
În drumurile lui prin satul-comună, care a fost cândva oraş, preotul Alexandru Balaban îi salută pe muncitorii care dau zor cu ridicatul sălii de sport de lângă şcoală.
Şi parohia are un proiect imobiliar, visul părintelui e să ridice, pe un teren donat de un om din sat, un centru pentru mama singure şi copii. Şi un centru pentru bătrâni. Şi un muzeu viu, cu războaie de ţesut, râşniţe pentru cereale, moară de vânt, cuptor de pâine.
Modernitatea nu înseamnă doar degradare a lucrurilor vechi şi bune şi memorie pe unde scurte. Aduce şi progres.
Cu un apel pe Facebook, părintele a strâns peste 500 de pachete cu cadouri pentru copiii din Dăeni şi din două sate din Insula Mare a Brăilei, Agaua şi Salcia.
“Nu credeam că o să ne extindem atât”, spune preotul. Sala Centrului Social de lângă Biserica Sfânta Parascheva a fost transformată, temporar, în depozitul lui Moş Crăciun. Copiii trimit scrisori, scrisorile sunt luate de profesori şi învăţători şi date preotului, care le distribuie Moşilor virtuali.
“Am zis să facem aşa, nu cerem bani pentru cadouri, să
cumpere oamenii ce-şi doreşte fiecare copil. Celor care trimit cadouri le dau
câte o diplomă, să aibă amintire”, explică părintele. Sunt şi pachete pentru
copiii care n-au trimis scrisori, să se bucure toţi.
Şunca lui nea Petrea
Şi nu doar copiilor le duce preotul daruri. Pe nea Petrea,
ciobanul, l-a întrebat ce ar vrea să aibă de Crăciun şi nea Petrea a răspuns: o
bucată de şuncă. “I-am cumpărat un porc, să aibă şuncă şi tot ce mai pofteşte”.
Nea Petrea şi-a pierdut un picior, din pricina unei infecţii
netratate la articulaţia genunchiului. De la încălţările de plastic mi s-a
tras. “Că am umblat şi am umblat, pe unde n-am umblat cu oile mele”, spune
bărbatul, care acum a ieşit sprijinindu-se pe cadru, să-l salute pe preot.
La Iulica, o fetiţă de şapte ani, părintele îi duce el punga cu daruri. Mătuşa şi mama copilei au amândouă probleme cu picioarele şi ajung mai greu la biserică. „Ţi-am adus o maimuţică. Seamănă cu mine?”, întreabă preotul. Iar Iulica, după o atentă examinare, răspunde afirmativ, să-i facă pe plac oaspetelui.
Lerul din Dăeni
Crăciunul nu e Crăciun fără colinde. În Dăeni, corala Nihil Sine Deo merge an de an, din poartă în poartă, să le cânte gospodarilor pe glasuri de copii. Corul a urcat pe multe scene şi a participat la multe spectacole şi festivaluri.
Există, însă, şi cete bărbăteşti, organizate tot de preotul Alexandru, care au în repertoriu colinde în româna veche. Cel care le-a cules şi publicat este un fiu al satului, Gheorghe C. Mihalcea, folclorist şi doctor în filologie, cu o teză despre colinde.
Cetele bărbăteşti presupun mai mulţi bărbaţi, aşezaţi în
semicerc, care rostesc ritmic vorbele “din strămoşi”, cum menţionează unul
dintre ei. Poartă blugi şi geci şi
muncesc pe şantiere sau la ferme. Dar când recită colindele au seriozitatea
unor stâlpi ai comunităţii, comunitate care s-ar nărui ca o iluzie în deşert,
dacă n-ar mai fi nimeni care să ţină minte cuvintele:
“Că ie puiu mititelu, / Oi lerunda lerui, / Nu ştie
de-adâncul somnului, / Spălătura crapului, / Oi lerunda lerui, / Rinişu
cosacului”.
În ziua de
Crăciun, dimineaţa, flăcăii colindau fetele, “veneau dimineaţa, nu
seara, veneau şi primeau colacul. Iar apoi se făcea horă, uite-aici, în colt la
noi, se făcea horă”, spune tanti Victoria. A aşezat masa în camera mare. Preotul
binecuvântează.
Tanti Victoria ascultă, stând în picioare. În stânga şi în dreapta ei sunt fotografii cu nepoţi, strănepoţi, fiice şi gineri, stând cuminţi în vitrina bufetului şi pe marginea carpetelor, cot la cot cu chipurile din icoane.