40 comentarii- Cea mai tânără membră a familiei, o suedeză de 21 de ani, a moștenit identitatea românească de la mamă, dar nu cetățenia – statul comunist le-a confiscat mamei și bunicii sale cetățenia română în 1987.
- Printre personajele secundare care apar în această poveste se numără regele Mihai I, Richard Wurmbrand, Nicolae Ceaușescu, Poliana Cristescu, Loredana Groza, Cristi Puiu și Lucian Boia.
În jur de 40 de studenți participă la cursul despre evoluția literei de tipar pe care îl predă Arina Stoenescu, 54 de ani, la Stockholm University. Tinerii examinează specimene de litere de tipar din perioada 1400-1800, iau parte la conversații și pun întrebări, iar pe tablete și laptopuri au deschise pagini la referințele din curs.
În campusul Albano, construit de Stockholm University în Parcul Național Regal al orașului, învață peste 15.000 de studenți și cercetători. Clădirea cu acoperișuri și terase pline de vegetație are săli de curs moderne, camere de odihnă, spații pentru studiu individual sau de grup, bucătărie, sală de mese și un restaurant cu mâncare sănătoasă, bazată în principal pe legume, și cu reduceri semnificative pentru studenți.
Arina, cu părul tuns asimetric și șuvițe roșii, predă de 20 de ani grafică și tipografiere în Suedia, iar în prezent este angajată la universitățile Södertörn și Stockholm. Din 2015 lucrează la un doctorat despre tipografie și politică în România comunistă: „Mă interesează care a fost impactul politicii asupra peisajului grafic și tipografic din România și cum a fost folosită tipografierea de politică pentru a legitima sistemul comunist”.
Morala dublă a societății comuniste
Arina s-a născut în 1969, în București, și a crescut „cu cheia de gât”, la fel ca și ceilalți copii din generația ei. A copilărit pe strada Fetești din Balta Albă, un cartier-dormitor, construit de comuniști la periferia orașului, înconjurat în anii 70 de câmpuri și stuf. Copiii din blocurile cu patru etaje – „decreței” născuți după 1966, când Ceaușescu a interzis avorturile – erau liberi să exploreze împrejurimile: lacul, lanurile de grâu, câmpurile cu maci, livezile cu cireși și nuci.
Părinții ei lucrau la Buftea, la Studioul Cinematografic București – tatăl era acustician, iar mama, șefa depozitului de haine bărbătești -, și erau la serviciu de la șase dimineața până la șase seara. Când era mică, o lăsau la o vecină din bloc, apoi au înscris-o la o grădiniță cu internat, unde rămânea de luni până sâmbătă. Arina își amintește dormitoarele comune, educatoarele care credeau că o doare capul și îi dădeau piramidon când plângea de dorul părinților, și verile când îi duceau la mare, îi ungeau cu ulei și îi puneau să stea la soare când pe o parte, când pe alta, „ca peștii la prăjit”.
Uneori mama ei trecea s-o vadă cum se joacă în curtea internatului, însă nu putea s-o îmbrățișeze, pentru că fetița ar fi plâns s-o ia acasă. Se simte vinovată și astăzi că Arina și-a petrecut primii ani acolo, dar în timpul comunismului femeile aveau doar trei luni de concediu de maternitate.
După ce a împlinit 5 ani, părinții au înscris-o la o grădiniță din cartier cu program normal, apoi la Școala Generală 149 din Balta Albă. Își încălzea singură mâncarea când se întorcea de la școală – tatăl îi cumpărase o plită electrică cu un singur ochi pentru că fetei îi era frică să aprindă aragazul.
Școala unde învăța Arina era o „școală de protocol”, cu elevi buni la învățătură, pregătiți să apară în materiale de propagandă, să primească vizite de partid și delegații din Cuba, Coreea, Finlanda și Rusia. Arina a fost „model” atunci când s-au introdus uniformele de șoimi ai patriei și a fost fotografiată purtând noua uniformă.
Încă din copilărie, Arina a devenit conștientă de „morala dublă” din societatea comunistă. Părinții ei ascultau postul de radio Europa Liberă, dar îi atrăgeau atenția să nu spună la nimeni. „Vedeam că sunt discursuri diferite: la școală mâncam rahat, iar când veneam acasă discursul era altul”.
Viața întreruptă de comunism
Străbunicul Arinei din partea tatălui, protoiereul Inocențiu Ștefănescu, a fost preot militar la curtea regală, duhovnicul garnizoanei din București, iar pe crucea pe care o folosea în timpul ceremoniilor religioase, aflată astăzi în apartamentul Arinei din Stockholm, este gravat: „Această Sf. Cruce a fost venerată de Trei Regi: Ferdinand I, Mihai I și M.S. Carol II”.
Albumele cu fotografiile străbunicului sunt păstrate cu grijă în biblioteca Arinei, o moștenire pe care regimul comunist n-a reușit s-o confiște. În 1987, când au plecat din România, Arina și mama ei n-au putut lua albumele străbunicului, în care erau fotografii cu regii Carol II și Mihai I, dar au plătit ulterior un șofer de TIR care le-a scos din țară și le-a adus în Suedia înainte de 89.
Arina locuiește în sudul orașului Stockholm, într-un apartament de trei camere în care sunt arhivate sau expuse fotografii de familie, obiecte aduse din România de-a lungul anilor, nenumărate cărți citite sau concepute grafic de ea, icoane pe sticlă, unele pictate de Arina acum 36 de ani, scrisorile pe care le-a trimis tatăl său după ce a fugit în Israel, carnete, cravate și insigne de pionier, documente, acte și diplome de studiu ale bunicului și străbunicului.
Arina a păstrat istoria familiei sale pe rafturile din bibliotecă, în dosarele pe care le-a arhivat cu răbdare de-a lungul anilor și pe care o să le lase moștenire fiicei sale, Nini, care s-a născut în Suedia și poartă numele bunicului și stră-străbunicului ei.
Legenda familiei spune că atunci când Regele Mihai a fost silit să abdice, în decembrie 1947, străbunicul Arinei ar fi fost prezent. Câteva luni mai târziu, protoiereul Inocențiu Ștefănescu a murit subit, urmat la scurt timp de soția lui, deși niciunul dintre ei nu era bolnav, iar legenda familiei mai spune că ar fi fost iradiați de comuniști.
Ginerele lor, bunicul Arinei, un inginer care studiase la Bonn, a fost închis în 1949 la Canalul Dunăre-Marea Neagră, un lagăr comunist de muncă din care puțini au scăpat vii. Fiica lor a murit în 1950 de TBC fără să-și mai revadă soțul. Nini, tatăl Arinei, avea 14 ani când s-a ocupat singur de înmormântarea mamei. Rămăsese fără nimic, pentru că toată averea familiei fusese confiscată: mina de cărbuni de la Voineasa, via din Urlați, mașina Ford, cele nouă apartamente și casa din București. El și fratele lui mai mic au crescut în grija unor rude din Ploiești.
Nini nu și-a mai continuat studiile după ce comuniștii au închis școala confesională în limba germană unde învăța în București. „Tata își amintea cum i-au scos comuniștii afară pe bruderi și cum aceștia i-au trezit în grabă pe copii: «Aufstehen! Aufstehen!». A fost ceva destul de violent, cel puțin din perspectiva unui copil”. Câțiva ani mai târziu, tatăl ei a făcut școala profesională de cinematografie și a devenit acustician.
Când Arina era mică, Nini îi povestea cât de bogați au fost bunicii. „Cât de bogați?”, întreba fetița. „Atât de bogați încât copiii copiilor tăi n-ar fi avut nevoie să muncească”, îi răspundea. Bărbatul a rămas cu gândul la viața întreruptă de comuniști și la o lume posibilă, în care el și-ar fi continuat școala.
„Luam viața așa cum era”
Tatăl Arinei, Inocențiu Stoenescu (Nini), s-a născut în 1936 și a purtat numele bunicului său, preotul militar la curtea regală. După ce tatăl lui, inginerul Nicolae Stoenescu, a fost eliberat de la Canal în 1953, după patru ani și trei luni de detenție, acesta s-a recăsătorit cu fiica gardianului, Lucia Sabetay, o evreică de care se îndrăgostise în închisoare. N-a mai avut voie să lucreze ca inginer – deși ținea ca toată lumea să i se adreseze cu „tovarășul inginer” – și a început să deseneze etichete și ecusoane pentru restaurante.
Nini a locuit câțiva ani cu fratele lui mai mic, tatăl și mama vitregă într-un apartament de pe Calea Moșilor, dar era prea strâmt pentru patru persoane, așa că și-a dorit să plece cât mai repede de acasă.
Mama Arinei, Florica Stoenescu (Rica), s-a născut în 1943 în comuna Drăgoești, din județul Ialomița, într-o familie înstărită de țărani; era singura fată dintr-o familie cu cinci copii. Comuniștii le-au confiscat pământurile, vița-de-vie și utilajele agricole, așa că s-au mutat la București, pentru că nu mai aveau din ce să trăiască. Au locuit într-o casă din Ostrov, o insulă pe lacul Colentina în cartierul Pantelimon, iar tatăl ei s-a făcut milițian. „Tăticul a intrat în Miliție pentru că nu-i plăcea să muncească”, glumește Rica.
În primii ani de după război, când se instaurase regimul comunist, familiile trăiau în sărăcie și toate alimentele se dădeau pe cartelă. Rica își amintește frânturi din timpurile acelea, dar cea mai pregnantă amintire e din 1953, când a murit Stalin. Era în clasa a III-a și directoarea școlii i-a scos în curte pe toți copiii din clasele primare ca să le spună. A început să plângă și copiii au izbucnit și ei în plâns, deși erau prea mici ca să înțeleagă ce s-a întâmplat.
Rica învăța bine, iar în clasa a V-a a primit bursă de merit. A intrat la Liceul Mihai Viteazul din București, unde a studiat până în clasa a X-a, când s-a îmbolnăvit de TBC. Pe vremea aceea, Republica Populară Română se confrunta cu o epidemie, iar în București bolnavii TBC erau internați la sanatoriul Lebăda din Pantelimon.
„Eu eram prost îmbrăcată, nu aveam o haină de iarnă”, povestește Rica. „Eram cinci copii și numai tata avea salariu și nu ne permiteam haine. A fost și o iarnă afurisită: când veneam de la școală mă rezemam de sobă să mă încălzesc”.
Rica și Nini s-au cunoscut în 1959, când erau amândoi internați la sanatoriul TBC – ea avea 16 ani, el 23. „Eram cel mai mic copil din spitalul ăla”, povestește Rica. „Când ieșeam în curte, luam un băț ca să nu se ia băieții de mine. Și m-a plăcut așa mică cum eram și ne-am îndrăgostit”.
După ce s-au vindecat de TBC, au continuat să se întâlnească, iar în 1960, înainte să împlinească 18 ani, Rica a fugit de acasă și s-a mutat cu Nini într-o cameră închiriată la Piața Romană. Tatăl ei n-o lăsase să meargă la petrecerea de Revelion cu Nini, iar băiatul a pus-o să aleagă: „Mă asculți pe mine sau pe taică-tău”.
O lună mai târziu s-au căsătorit și s-au mutat în casa părintească împreună cu părinții și cei patru frați ai Ricăi, până când Nini a primit o locuință de serviciu la Buftea. Împărțeau un apartament de trei camere cu un șofer de la Studioul Cinematografic București și cu un acustician, coleg cu Nini. Aveau o singură baie și o bucătărie, dar nu îi deranja, pentru că niciunul nu avusese o viață prea confortabilă până atunci.
„Tinerețea mea a fost după război și oricum era rău”, spune Rica. „Noi cel puțin luam viața așa cum era”.
După ce s-a născut fiica lor, s-au mutat într-un apartament de trei camere în Balta Albă. „Când am avut-o pe Arina, ea a fost tot sufletul meu”, spune Rica. „Nini spunea că pe el nu-l mai iubește nimeni, pentru că sufletul meu era Arina”.
„Spălarea pe creier funcționa”
Nu frigul și lipsa mâncării îi nemulțumea cel mai mult pe părinții Arinei, ci sistemul comunist bazat pe pile și relații, care îi defavoriza pentru că nu erau membri de partid. Nini, tatăl Arinei, avea reputația că „are gura mare” și că „vorbește [contra regimului]”. Cu toate că era un bun profesionist și regimul îl tolera, nu primea niciodată prime.
Fratele lui mai mic, care era grafician la Studiourile Buftea, a fost membru și chiar secretar de partid, dar în 1981 a fugit în Elveția, ceea ce a pus familia într-o lumină nefavorabilă.
Arina se obișnuise cu realitatea contradictorie în care trăia. În familia ei existau două atitudini față de regimul comunist – cea a bunicului din partea mamei, care era milițian și făcea parte din sistem, și cea a bunicului din partea tatălui, care fusese deținut politic la Canal.
Bunicul matern al Arinei avea patru clase și era milițian în Ostrov, o insulă pe lacul Colentina în cartierul Pantelimon, acolo unde locuia împreună cu bunica și unde crescuse mama Arinei. Bărbatul o ruga pe nepoata lui de 10 ani să-i citească povești, pentru că citea mai bine decât el, și să-l ajute să-și scrie „cuvântările”.
„Trebuia să țină cuvântări la adunările de partid din Ostrov și mă punea să i le scriu: «Hai, tătăiță, să facem și noi cuvântarea asta». Avea niște modele, dar putea să pună și de la el, adică de la mine. Era atât de bizar tot contextul: cât de ușor poți să manipulezi oameni care nu au deschidere mai mare. E foarte ușor să facă ce li se zice, pentru că nu au cum să compare și să pună întrebări”.
Arina petrecea ore întregi singură acasă, uitându-se la congresele de partid difuzate la televizor. „Spălarea pe creier funcționa”, spune ea. În lipsa altor figuri de admirat, fetița începuse să scrie într-un caiet: „Nicolae Ceaușescu, cel mai iubit fiu al poporului, s-a născut pe 26 ianuarie 1918 la Scornicești, județul Olt, într-o familie de țărani cu 10 copii…”.
Era o elevă bună și asta i-a adus recunoaștere la școală. A fost, pe rând, comandantă de detașament în Organizația Pionierilor, locțiitor de comandant pe unitate și șefa pionierilor pe tot municipiul București. Mergea în tabere, dădea interviuri la televizor, lucra ca reporter la emisiuni cu pionieri și scria articole despre muzee. La un forum al pionierilor, Arina a ținut o cuvântare despre activitatea muzeelor, în timp ce Loredana Groza, cu un an mai mică decât ea, a vorbit despre creșterea viermilor de mătase.
În 1983, când era în clasa a VIII-a, Arina s-a întâlnit cu Nicolae Ceaușescu și i-a prezentat o machetă a Casei Pionierilor. I s-a verificat originea, care era „sănătoasă” datorită bunicului milițian și a bunicii care provenea dintr-o familie de țărani, și a adus o adeverință de la medic că nu are boli contagioase. Înainte de vizita lui Ceaușescu, într-o zi călduroasă de vară, profesorii au observat că tufișurile sunt cam prăfuite, așa că le-au dat copiilor cârpe și i-au pus să le șteargă.
„Îmi aduc aminte că l-am întâlnit pe Ceaușescu și că m-a pupat, dar nu-mi aduc aminte ce am zis, că eram superemoționată”, povestește Arina. „În schimb, îmi aduc aminte că am venit acasă și taică-meu s-a uitat la mine și a zis: «Marș în baie și spală-te și vino să te pup». Asta mi se pare cel mai grăitor pentru atitudinea lor față de ce făceam eu ca pionier”.
Un album de la Muzeul Luvru
În 1983 s-a petrecut și incidentul care l-a convins pe Nini, tatăl Arinei, că trebuie să fugă din țară ca să scape de corupție și de nepotism. Arina era elevă la Liceul de Arte Nicolae Tonitza și urma să plece într-o excursie în Franța împreună cu un grup de elevi cu rezultate bune la învățătură. Primise deja pașaport și totul era aranjat când a sunat-o conducătoarea grupului de copii și i-a spus că nu mai poate să vină „pentru că capitaliștii au tăiat locurile”.
A fost foarte dezamăgită și tatăl ei a cerut o audiență de urgență la Poliana Cristescu, fosta soție a lui Nicu Ceaușescu, care era președinta Organizației Pionierilor. Arina fusese tăiată de pe listă pentru că în locul ei urma să meargă un copil al elitei comuniste. Până la urmă, a plecat în Franța cu condiția să nu ia legătura cu unchiul din Elveția, însă tatăl ei a înțeles încă o dată ce nedrept era sistemul în care urma să trăiască fiica lui.
În drum spre Franța, copiii s-au întâlnit în tren cu Lucian Boia, care nimerise întâmplător în compartimentul lor. Istoricul a fost între 1980 și 1990 secretar general și vicepreședinte al Comisiei Internaționale de Istorie a Istoriografiei, lucru care i-a permis să călătorească adesea în Occident. „Lucian Boia a fost foarte amabil și ne-a cumpărat o sticlă de Coca-Cola la care am râvnit”, a scris Arina în jurnalul ei de atunci.
Copiii au stat de vorbă cu Lucian Boia, care i-a întrebat ce-și doresc să vadă în Franța. Arina a spus că ar vrea să viziteze Muzeul Luvru și să-și cumpere un album, pentru că este elevă la liceul de arte, dar că, din păcate, nu vor merge acolo. Istoricul i-a zis că o să-i cumpere el un album și o să i-l aducă atunci când se întoarce în România. S-a ținut de cuvânt și s-au întâlnit la coloane, în Piața Romană, ca să i-l dea. Au continuat să corespondeze și după ce Arina a primit azil politic în Suedia.
În cartea publicată mulți ani mai târziu, în 2018, Cum am trecut prin comunism, istoricul relatează întâlnirea cu copiii. „Pe el l-a marcat că unul dintre colegi, fiul unei prezentatoare TV, a fost foarte dezamăgit că nu a văzut canguri când am traversat Austria. Și atunci Boia i-a explicat că cangurii sunt în Australia, nu în Austria”.
Continuarea, în Libertatea de duminică