ComenteazăLa prima vedere, din viața lui Valeriu Nicolae nu lipsesc paradoxurile. Dacă o scrutezi puțin, sunt numai paradoxuri.
Un bărbat mai degrabă mărunt de statură e pasionat de baschet.
Nu are cablu acasă, dar vrea să reformeze Consiliul Național al Audiovizualului – acum câțiva ani, a petrecut luni în șir, monitorizând emisiunile TV. Experiența l-a dezgustat. Încă se reface.
S-a transformat în vânător de CV-uri măsluite, dar recunoaște că suferă de sindromul impostorului.
Unii dintre votanții lui nu știau duminică să îi citească numele de pe buletinul de vot, iar el citește zilnic o oră și jumătate, un ritual de care nu știe să scape.
Petrece fiecare weekend oferind meditații copiilor din ghetouri, deși el însuși nu a fost niciodată ajutat la teme.
Iar duminică seara, în timp ce partidele se dădeau de ceasul morții numărându-și voturile, el a urmărit o înregistrare cu un meci din ‘90 al lui Michael Jordan.
Fără cafea. Cum fără cafea?!
Pe 6 decembrie 2020, în duminica alegerilor, alarma lui Valeriu Nicolae a sunat la 5.30. A tras pe el o pereche de blugi, o jachetă Columbia și un fes negru, pe vârful capului. N-a băut cafea – spune că n-are niciun viciu și, atunci când mai gustă din câte un espresso, amorțit de un pahar cu lapte. Italienii l-ar expulza, dar el locuiește în Sectorul 5 din București, de unde nu mai ai unde să fii expulzat.
La ora 8, intră val-vârtej pe ușa secției de vot de la Școala nr. 128 din Sectorul 5, grăbit de parcă ar avea o misiune contra cronometru. Se prezintă către jurnaliști doar cu numele mic, Valeriu, zâmbind pe sub mască.
După ce iese din secția de vot, face un selfie împreună cu o colegă, alături de mașina poliției parcată în fața școlii.
“Au trecut emoțiile?”, sună întrebarea.
“N-am avut”, răspunde.
“Să ai un candidat independent care mai e și țigan…”
Programul de astăzi e simplu: o oprire scurtă la benzinărie pentru cafeaua aceea cu mult lapte, o vizită la actorul Marius Vizante, care își donează o parte din mobilă și din electrocasnice pentru familiile sărace sprijinite de Valeriu Nicolae, și, în final, un tur al Casei Bune, ONG-ul înființat de candidat.
Pe drumul spre benzinărie, vorbim despre campanie – “absolut cinstită, doar cu voluntari” -, despre dezinteresul presei din România față de el și despre ce crede că ar putea schimba cu votul lui în Parlament, asta dacă oamenii i-l dau, întâi, pe al lor
“Presa nu a fost interesată deloc. Eu am decis că nu o să mai scriu (n.r.: despre CV-urile politicienilor), că mi se părea straniu să scriu, în timp ce eram candidat, despre impostura politicienilor. Washington Post au fost interesați, The Guardian… De la noi, nimeni. Suntem foarte disruptivi – să ai un candidat independent care mai e și țigan… Cred că e un blestem pentru partide. Dacă aș și câștiga, o să fie o problemă mare.”
În Washington Post, Valeriu Nicolae a declarat: “Nu sunt obligat de interesul de a-mi proteja cariera politică. Calitatea vieții mele va avea de suferit dacă intru în Parlament.”.
Totuși, ce poți face, ca independent, cu un singur vot? “Nu ai avea prea multă putere, nu?”, întrebăm.
“Facem pariu?”, râde el.
“Mita electorală” în cafea, de la “vânătorul de CV-uri”
La benzinărie, Valeriu Nicolae insistă să facă cinste tuturor cu câte o cafea, iar noi acceptăm, cu oarecare reținere – lesne te compromiți în fața “vânătorului de CV-uri”.
Scena seamănă cu filmele americane, în care cadidatul ajunge într-o benzinărie din Ohio și, la întâlnirea cu alegătorii, se prezintă un fan și un cuplu care au rămas în pană.
Pe un frig de îngheață cafeaua în pahar, Valeriu Nicolae vorbește despre politică repezit, rârâit, cu mâinile în buzunare și, deși e filmat, discuția se poartă pe un ton mai relaxat. Despre demersul lui deja celebru, de investigare a CV-urilor politicienilor, spune că a început întâmplător, pe când îl urmărea la televizor pe Răzvan Prișcă, parlamentar liberal.
S-a uitat în CV, s-a uitat și în declarația de avere, dar veniturile mici băteau la ochi. Apoi, a urmat cel care, în ordine alfabetică, este sub Prișcă pe site-ul Camerei Deputaților – Adrian Prisnel, de la USR.
“Nu exista USR-ist… La 28 din 42 la care m-am uitat, valoarea netă a câștigurilor era sub 20.000 de euro. Ce caută oamenii ăștia aici? m-am întrebat.”
Curiozitatea l-a împins să continue și, astfel, a descoperit tot soiul de situații, care mai de care mai suspecte. Deși în articolele sale nu apar și răspunsurile celor vizați, el spune că i-a sunat pe toți, fără rezultat. Când deranjul provocat a început să fie tot mai serios, s-a trezit, în toiul nopții, cu telefoane anonime în care era înjurat. Cel mai haios a fost cel în care, vrând să-l amenințe, un bărbat i-a spus: “Bă, știu unde stau!”.
“Pentru mine, a fost la început curiozitate, apoi am avut o ezitare fiindcă începeau să fie presiuni, amenințări. După aia m-am gândit: stai puțin, că sunt într-o situație super privilegiată, nu sunt șantajabil – că, dacă aș fi fost, mi-ar fi scos deja o grămadă de chestii.”
Apoi, o publicație s-a legat de declarația lui de avere, în vreme ce candidatul Mihail Neamțu l-a criticat pentru că ar fi scris greșit în CV “summa cum laude” – cu ae la final, în loc de e.
“Haios, haios asta. S-a mai legat Neamțu de faptul că am făcut studii de masterat în prea mult timp – de ce mi-a luat patru ani? De ce nu l-am făcut când trebuia făcut? Eu lucram atunci non-stop, am vrut să fac masteratul ăla și m-am chinuit o grămadă.”.
A săpat șanțuri, a vândut cablu, a făcut bișniță cu adidași
Primele slujbe ale lui Valeriu Nicolae nu apar în CV-ul său – nimeni nu obișnuiește să menționeze lucrurile care nu au legătura cu pregătirea profesională. În cazul lui, au fost multe și mărunte astfel de joburi pe termen scurt, făcute pentru a mai câștiga un ban.
“Primul meu job… Care a fost primul meu job? Am săpat șanțuri, ăla a fost. Cred că 19-20 de ani aveam, eram sărac mort și tatăl prietenei mele m-a plătit să sap șanțuri – se introduceau gaze pe strada lui. Apoi, am vândut cablu. Venise o firmă de cablu, cred că din Cluj și am fost foarte bun la treaba aia. Am făcut o tonă de bani. Câștigam zece lei pe contract semnat. Și semnam o grămadă! Când eram secretar de stat, am fost invitat la o conferință și m-am întîlnit cu șeful de la cablu care a zis: Băi, ăsta era super meseriaș, când era puști!”
Mai târziu, a început să facă “bișniță” cu adidași. Din banii câștigați, și-a luat primul calculator, unul românesc, CIP și a început să învețe programare.
A mai lucrat pe vas de croazieră, înainte de a ajunge în Statele Unite, a lucrat la construcții de case tot în State, dar spune că a făcut și programare pentru IBM, fără să fie angajat, doar în baza unor contracte project-based.
“Primul meu salariu pe contractare… Am făcut un website, o chestie simplă de programare html, niște prostii ușoare pe care puteai să le iei cu copy-paste, să le adaugi acolo. Am introdus niște lucruri de Java, asta era ce mă pricepeam eu bine. Am luat 17 dolari pe oră. Apoi, am urcat rapid și ultimul contract a fost pe 110 dolari pe oră. După aia, m-am întors în România”, povestește el.
La cărat de mobilă
Actorul Marius Vizante ne primește în fața scării, unde Valeriu Nicolae își parchează duba.
Apartamentul, închiriat până de curând, e plin de praf de la cea mai recentă renovare, dar câteva piese de mobilier sunt încă bune și, cu siguranță, vor bucura familiile din Ferentari.
Pe o poliță, Vizante ne indică o carte, singura rămasă în apartament, cu titlul Fate and Fortune. A Guide to Determine Your Fate and Fortune through the Ancient Arts. În timp ce o studiem, Valeriu Nicolae smucește de un frigider care urmează să fie coborât zece etaje și urcat în dubă.
Colaboratoarea lui, Anca Sandu, primește un telefon de la cineva care tocmai l-a votat pe Valeriu Nicolae. “L-ați găsit pe buletinul de vot?”, întreabă ea. Apoi, după ce încheie discuția, se întoarce și explică: “Oamenii ăștia nu știu să citească, e complicat.”.
În vreme ce Valeriu Nicolae se chinuie să bage canapeaua în lift, se fac glume:
“Uite-așa intră un independent în Parlament! Cu forța!”.
Între timp, Marius Vizante caută soluții neconvenționale ca să ajute la fixarea canapelei în lift. “Mi se mai spune și Improvizante”, zice, cu un scotch în mână.
Câtă vreme ei se chinuie cu transportarea canapelei de la etaj până la dubă, mașina de spălat, care era așezată pe trotuar, dispare. Suntem nu departe de centrul Bucureștiului, dar, în ziua alegerilor, cineva, nu știm cine, fură mașina de spălat.
Valeriu Nicolae e necăjit. “În Ferentari nu s-ar fi întâmplat așa ceva”, comentează el.
În mod normal, toate piesele de mobilier de astăzi ar trebui să ajungă la familiile care le așteaptă. Numai că, azi, Nicolae e mai puțin ONG-ist și mai mult candidat. Iar în calitate de candidat, ajutorul oferit se poate interpreta drept mită electorală. Așadar, familiile din ghetou vor trebui să mai aștepte.
„Maică-mea e o furtună de femeie”
În scrierile sale, Valeriu Nicolae și-a mai pomenit mama, despre care spune că are în jur de 1,40 m “pe tocurile alea bune” și că e “o furtună de femeie”.
L-a educat spunându-i mereu că “nu există nu se poate”, aproape că l-a spălat pe creier, cum zice el. Nu l-a putut ajuta niciodată la școală, dar, la capitolul disciplină, a fost de neînduplecat. Nu că ar fi făcut el cine știe ce mari prostii, dar, ne spune, “aveam mereu chef să fac bani”.
Ca să câștige câte un ban, uneori fura cireșe și le vindea în piață. Alteori, când era câte o înmormântare, se ținea după convoiul funerar și aștepta să se arunce bani în intersecții. Din când în când, când unchii lui se întâlneau la o băută, el era cel care se oferea să le cumpere băutura și, când ei nu mai știau care cât a plătit, nu se sfia să ceară ceva peste prețul băuturii. Și dacă mama afla?
“Mi-o luam”, răspunde el prompt.
S-a lipit totuși de el lecția tenacității, a lui “nu există nu se poate”. Din motivul ăsta, probabil, nu a suferit niciodată de vreo stare depresivă care să nu se fi rezolvat cu un somn bun și nu s-a lăsat descurajat.
E drept, uneori s-a enervat. Uneori, s-a enervat rău. Ca atunci când, ajuns la prima lui cină cu ștaif între oficiali europeni, unul a zis o glumă proastă: “La ce sunt buni 32 de țigani? Să faci săpun 8X4 din ei.”
În mare, însă, crede că oamenii s-au purtat frumos cu el. La prima lui slujbă serioasă, de manager la o firmă din Craiova, spune că șeful l-a tratat ca pe un fiu – îi cumpăra haine elegante pe care să le poarte la negocieri, dar el nu le purta niciodată. Patronul îl certa: “Te tratez ca pe fiu-meu, ești nebun?”.
„Cititul îți deschide capul. Înveți cât de prost ești”
Valeriu Nicolae spune că, în iureșul care e viața lui, prinde timp și să citească. O oră și jumătate pe zi, atât alocă cititului.
O carte care i-a plăcut a câștigat Man Booker Prize și e scrisă de un indian, Aravind Adiga. Se numește “Tigrul alb”.
Descrierea cărții, așa cum apare ea online, sună așa: “De-a lungul a șapte nopți, la lumina unui candelabru de poveste, el – un om care nu a primit niciodată ajutorul nimănui – ne spune istoria extraordinară și înspăimântătoare a succesului său în viață. Balram este un autodidact care trebuie să-și înfrunte propriile gânduri negre, el este întruparea contradicțiilor inerente în societatea indiană modernă, în care opulența coexistă cu sărăcia lucie, într-o lume în care corupția este suverană.”
A mai citit cărți de filosofie politică și, aici, menționează “Platon și Ornitorincul intră într-un bar” sau, dintre cărțile recente scrise de autori români, “Isus al meu” a lui Liiceanu.
Când îl întrebăm cum l-a ajutat cititul, răspunde scurt: “Cititul îți deschide capul. Înveți cât de prost ești”.
La Casa Bună
În jurul prânzului, ajungem la Casa Bună, unde învață, mănâncă și dorm copiii sprijiniți de Valeriu Nicolae. Aproape toți copiii fac, la ora asta, lecții, deși e duminică. Vedem clasele, camerele în care se doarme, bucătăria în care se pregătesc, săptămânal, 200 de porții de mâncare.
Trei câini mari, doi ciobănești și un Akita Inu, ne latră de după gard – spune că i-a primit cadou pe toți trei.
După un tur al casei, făcut în vârful picioarelor, ca să nu deranjăm copiii de la lecții, mergem pe terenul de baschet din fața casei. Aici, se oferă să arunce de câteva ori la coș, și vreme de minute bune, joacă baschet de unul singur. De cele mai multe ori, nimerește coșul, dar spune totuși că nu se simte tocmai în formă azi, a obosit.
“Diseară mă uit la un meci din ‘90 al lui Michael Jordan”, zice el, când îl întrebăm unde așteaptă rezultatele.
“Știi țiganul ăla pe care toată lumea îl are drept prieten? Eu sunt”
Indiferent dacă va intra sau nu în Parlament, Valeriu Nicolae are de gând în continuare să lupte pentru drepturile romilor, deși crede că 90% dintre cei care îl votează nu sunt de etnie romă.
E dezamăgit de reprezentanții romilor în Parlament despre care crede că sunt “mai răi decât PSD”.
În ultimii 10 ani, a început să simtă, totuși, și în zona asta o schimbare în bine. Aproape că, spune el, să fii rom a devenit un avantaj.
“Toată lumea mă trata mai binevoitor dacă mai făceam câte o gafă, dacă eram agramat. Am devenit prietenul lor…
Știi țiganul ăla pe care toată lumea îl are drept prieten? Eu sunt”