ComenteazăE o zi înnorată de decembrie când Livia Soare – coordonator pentru sectorul 2 al Asociației „Niciodată singur – prietenii vârstnicilor”, și Violeta, unul dintre voluntarii organizației, se pregătesc să viziteze mai mulți beneficiari ai ONG-ului. Le duc daruri de Crăciun și îi anunță că, în Ajun, îi așteaptă și o masă caldă.
„De când cu pandemia…”
„Ceva s-a întâmplat, probabil singurătatea, de când cu pandemia – eram un om foarte calm și echilibrat, mi-am crescut copiii pe picioarele mele. Ei, de câțiva ani, am toate bolile – cu inima, cu rinichii, cu stomacul, am fost operată și din greșeală mi-au scos splina, sănătoasă. De atunci, nu mai am forță”, povestește doamna Cornelia, o femeie de 79 de ani, din apartamentul său luminos și cochet.
Nu-și arată vârsta – are un discurs sprinten, ager, vorbește cu voce tare și ne primește în casă cerându-și scuze pentru o dezordine inexistentă. Când e fotografiată, ne reproșează zâmbind: „M-ați pozat cu părul ăsta în ochi”. În realitate, pare proaspăt ieșită de la coafor.
Doamna Cornelia are doi copii și a divorțat de tatăl lor înainte de căderea comunismului. A preferat să-și crească cei doi copii de una singură. Fiul ei s-a mutat între timp în Italia, iar fiica a rămas în București. Își vizitează din când în când mama.
Cea mai mare frică e să nu devină „o povară” pentru copiii ei și, din motivul ăsta, a avut și atacuri de panică care au trimis-o la medic.
Pentru turul de astăzi, Livia Soare și Violeta le-au pregătit beneficiarilor daruri constând în bunătăți de Crăciun, dar și vitamine și suplimente din partea unuia dintre sponsorii asociației, precum și un calendar cu fotografii de la întâlnirile ONG-ului.
Doamna Cornelia primește cu bucurie cadourile și întreabă, nerăbdătoare, când mai au activități. Deși, spune, nu e genul care „să stea la cafele”, i-ar plăcea să mai participe la câte o activitate care să o stimuleze intelectual – „o conferință, ceva de genul ăsta”.
„O să încerc să găsesc și o voluntară care să vă mai țină de urât”, îi promite Livia Soare, iar femeia aprobă. „E o idee bună”.
1 din 4 vârstnici se simte singur
Un studiu național, realizat la solicitarea Asociației Niciodată Singur, a dezvăluit că 1 din 4 persoane de peste 65 de ani, din mediul urban, se simte singură și că 3 din 10 vârstnici nu au cu cine socializa sau o persoană pe care să se bazeze la nevoie.
Până la debutul pandemiei, asociația organiza și mici excursii, ieșiri la cafenele, pentru a le da ocazia beneficiarilor să se cunoască între ei și să lege prietenii. De când au intrat însă în vigoare restricțiile, ONG-ul a trebuit să se reorienteze.
Mulți voluntari vizitează, astfel, bătrânii chiar la ei acasă, săptămânal, pentru a nu-i expune vreunui risc. Violeta, de pildă, urmează ca, la finalul zilei, să „adopte” unul dintre beneficiarii asociației. Peste 250 de persoane care locuiesc singure și 600 de vârstnici din cămine.
„Adopția” presupune nu doar vizite, ci și un ajutor real la diverse sarcini, precum plata facturilor sau cumpărături personale.
„Am rămas singurel”
Domnul Grigore locuiește într-un bloc de garsoniere, într-una dintre zonele mai sărace ale Bucureștiului. Ne primește, voios, în locuința lui și, deși spațiul e foarte restrâns, a reușit în cele din urmă să aducă atmosfera Crăciunului la el acasă. A împodobit un brad mic pe care l-a așezat chiar pe frigider și ne întâmpină ascultând colinde.
Când îl întrebăm cum a ajuns să apeleze serviciile asociației, ne răspunde, mai în glumă, mai în serios: „Am rămas singurel”.
La fel ca doamna Cornelia, și el este divorțat de multă vreme. A lucrat ani buni la Curtea de Apel, unde spune că era „omul bun la toate” și are doi băieți, dar nu mai păstrează legătura cu niciunul dintre ei.
Până săptămâna trecută, îi ținea de urât una dintre bunele sale prietene, vecina care l-a ajutat să ajungă la asociație. Săptămâna trecută, însă, după un caz grav de COVID, vecina domnului Grigore a murit. „Mă mai scotea la teatru din când în când”, spune el, cu regret.
Este și motivul pentru care bărbatul o roagă pe Livia Soare, „dacă se poate”, să îi găsească și lui o voluntară. Ar prefera să fie tot o femeie apropiată de vârsta lui, ca să aibă subiecte comune de discuție.
În timpul liber, are grijă de o sumedenie de plante – inclusiv trandafiri ai căror boboci ni-i arată cu mândrie.
„N-au prea mult soare bobocii, dar o dată la trei-patru zile tot găsim puțin soare”, ne explică.
„Suntem un popor de pisici”
„Poți să fii într-o mulțime mare și să te simți singur, dacă nu ai comunicare. Și dacă ești singur, tot nu ești singur, că îl ai pe Dumnezeu sau ai o credință. Iar acum, în timpurile moderne, cu televizor, cu telefon, cu calculator, ai cu ce să-ți umpli timpul, dar dacă ești bolnav, ți-e mai greu din toate punctele de vedere.”
E radiografia vieții pe care o face doamna Mihaela, din casa sa aflată la demisolul unui bloc. Are 77 de ani și a lucrat toată viața ca medic, iar acum, când o întrebăm de familia ei, ne spune scurt că nu are una.
Totuși, corectează ea, nu e singură. Are drept companie cu o pisică „foarte încăpățânată” și un câine blând care poposește, pe rând, la fiecare dintre noi.
Doamna Mihaela și Livia Soare se cunosc de mai multă vreme și s-au împrietenit. „Asociația e un adevărat sprijin moral pentru persoanele de vârsta a treia”, spune femeia.
Pentru ea, pandemia e un prilej bun „să vorbești cu tine”.
Viața e făcută cu bucurii și necazuri. Necazurile sunt date special pentru pregătirea intimă a fiecărui individ în parte, să știi să ai experiența necesară să treci peste asta. Fiecare în parte găsește calea către ce să tindă, dar să știe ce vrea.
Doamna Mihaela, beneficiară a asociației:
Prezența sa tonică ne îndeamnă să o întrebăm ce sfaturi are pentru alți vârstnici care își trăiesc viețile în singurătate și se simt mai puțin bine. Doamna Mihaela ne răspunde oferindu-ne exemplul pisicii ei încăpățânate.
„În ziua de azi, interlocutorii noștri cred că sunt pisici. Mă uit la pisica mea, dacă i-a intrat o idee în cap, nu i-o mai scoți nici cu tancul. Dacă o persoană e deschisă și vrea și cere sincer un sfat… Dar suntem un popor de pisici”, conchide ea.
„Pentru bătrâni orice e frumos, e ca la copii”
Pe doamna Ana o găsim la televizor, într-un apartament cu două camere. „Cu ăsta mă mai țin”, ne spune. Primește cadourile cu un „bogdaproste” și explică: „Pentru bătrâni orice e frumos, e ca la copii”.
În urmă cu câteva săptămâni, a căzut pe scările blocului. De atunci, suferă de dureri de cap și o roagă pe Livia să îi cumpere, din când în când, medicamente.
Băiatul ei locuiește în SUA, iar soțul a murit în urmă cu 14 ani. Fiul o vizitează când poate, i-a cumpărat și televizorul care îi ține deseori companie. Totuși, depărtarea e grea.
„Când avea 14 ani, a încercat să treacă granița și l-au prins. Tocmai de 23 august, că era sărbătoare atunci. Fiind minor, nu l-au judecat. Dar n-am avut ce să-i fac și, de plecat, tot a plecat”, povestește femeia.
Din când în când, oftează și mai că-i dau lacrimile, apoi comentează ca pentru ea: „E grea bătrânețea, mamă”.
O întrebăm dacă are de povestit vreo amintire frumoasă. Răspunde, tot cu un oftat: „Dacă ești sănătos, totul e frumos. E bine să ai înțelegere în căsnicie, să îți vezi de casa ta. După mine, asta e cel mai frumos în viață”.
La sfârșitul vizitei, ne conduce până la ușă. Insistăm să nu se deplaseze, dar devine brusc vioaie: „Cum? Să nu conduci oaspeții? Nu se poate!”.
Voluntari pentru o voluntară
Ultima oprire, în pragul serii, este la Ileana Dana Marinescu, de profesie artist. Locuiește într-o casă, undeva în sectorul 2, iar la poartă ne întâmpină un avertisment glumeț: „Atenție! Această casă e păzită de pisici!”.
Spre deosebire de alte persoane vârstnice care fac parte din asociație, ea e în continuare activă: este voluntar la Fundația Principesa Margareta, unde îndrumă tinerii cu abilități artistice și activează ca mentor pentru ei. Casa ei este ticsită de obiecte de artă, de plante înalte și, în sufragerie, de pe tavan atârnă un candelabru impunător.
Are o pisică roșcată cu ochii negri, pe nume Red, care ne urmărește cu privirea din sufragerie.
Dana Marinescu ne spune că a început să cocheteze cu arta încă de la trei ani și jumătate, când a făcut o schiță cu momentul în care bunicul ei a căzut într-o baltă, în drumul spre slujba de Înviere.
„După aceea, pe la vreo cinci ani și jumătate, mama a zugrăvit. Eu am luat un cărbune din sobă și am desenat o căsuță, acoperișul, hornul, scările, fumul. Și, după ce am terminat capodopera, m-am dus să o chem să-i arăt, după care am încasat o bătaie… Și atunci mi-am dat seama că artiștii nu sunt înțeleși și mi s-a produs prima nedreptate”, glumește ea.
În liceu, în vacanța dinaintea clasei a XII-a, Dana Marinescu și-a vizitat niște rude, tot artiști. Plănuia să se înscrie la facultate la o secție de filologie, dar vacanța aceea i-a schimbat viața – văzând-o cum pictează, familia a insistat să studieze arta. Au meditat-o întreaga vară.
„Am stat toată vara la ei în atelier, am lucrat și, după ce am terminat liceul, am dat la facultate și am făcut secția de Pictură Monumentală. Mi-au bătut în cuie soarta și sunt foarte fericită, pentru că, într-adevăr, ăsta era drumul meu.”
Vârsta a treia însă a venit la pachet cu provocările ei. Deși lucrează, Dana Marinescu spune că are probleme serioase cu vederea. „Eu nu văd ce mănânc”, ne explică.
Și, întotdeauna când lumea mă întreabă cum pot lucra, spun cu obrăznicie că și Beethoven a compus, surd fiind. Adevărul e că intervin niște simțuri. Și simțul tactil. Văd cu ochii minții. Mă descurc.
Dana Marinescu, beneficiară a asociației și voluntară:
A intrat în asociație pentru că problemele cu vederea au motivat-o: a simțit că are nevoie de un ajutor.
„Am cunoscut un voluntar și mi-a zis: dumneavoastră, care sunteți voluntar, nu aveți un voluntar să vă ajute? Am deschis pentru mine un drum al voluntariatului. Niciodată, acum 11 ani când am început, nu m-aș fi gândit că o să fiu pusă în situația să cer ajutor, dar uite că așa le aranjează Doamne-Doamne.”
La finalul vizitei, Dana Marinescu ne oferă câteva broșuri cu lucrările sale, în vreme ce voluntara Violeta rămâne în sufrageria femeii, împreună cu pisica roșcovană pe care pare că deja a adoptat-o.
Pentru a oferi un sprijin vârstnicilor care, în această perioadă, se simt singuri și au nevoie de ajutor, asociația primește și donații. Dacă doriți să donați, aflați cum o puteți face de pe site-ul asociației.