Reporterul francez de război care s-a mutat în România povestește ororile trăite în prizonieratul rusesc: „Mi-am pierdut conştienţa. Cred că atunci au început să mă drogheze”

Jean-Christian Tirat și-a început cariera jurnalistică în urmă cu jumătate de secol, fiind unul dintre reporterii de război reputați ai secolului XX. A transmis corespondențe pentru agenții de presă precum Sipa Press, Sygma, Getty Images, reportajele sale de pe front fiind preluate de publicații precum Paris Match, Stern sau Newsweek. Reprezintă în continuare mărturii cu valoare de document ale realităților crude trăite de zeci de milioane de oameni în zone de conflict din Africa sau Asia. 

Îndrăgostit de România încă din anii ‘90, când a însoțit, în calitate de fotograf oficial, primul convoi umanitar al Crucii Roșii franceze, Jean-Christian Tirat a decis să-și cumpere, într-un cătun din județul Hunedoara, o casă cu arhitectură tradițională. S-a mutat acolo împreună cu partenera sa română, jurnalista Ruxandra Lucia Dumitrescu, la peste două decenii după primul contact cu țara noastră. 

Recomandări

Dosarul asasinatului de la Arad. Lipsurile care au dus la eliberarea suspecților și cine este marele absent din boxa arestaților

Născut pe 13 decembrie 1953 în Tunisia, Jean-Christian Tirat este fiul unui ofițer al Legiunii Străine, care a sfârșit ucis în războiul din Indochina la un an după nașterea fiului. În 1956, familia sa a revenit în Franța și s-a stabilit la Toulouse. 

În 1973, în paralel cu studiile de științe politice, tânărul de 20 de ani a fost acceptat ca asistent al unui fotograf din Toulouse celebru în epocă – Jean Dieuzaide -, ale cărui instantanee cu Salvador Dali făceau pe atunci înconjurul lumii. 

În același an, a intrat în redacția cotidianului Sud-Ouest și a devenit corespondent al agenției de presă Sygma, de unde a plecat spre marile aventuri jurnalistice care au însemnat teatrele de operațiuni din Asia și Africa. 

Cei trei călugări care au levitat spre moarte

Avea puțin peste 20 de ani când a decis să plece pe urmele tatălui său, în Asia, mai precis în Cambodgia. A ajuns acolo în primăvara anului 1975, cu puțin timp înainte de finalul conflictului brutal care a mai implicat Vietnamul, Statele Unite și diverse facțiuni armate comuniste sprijinite discret de Uniunea Sovietică.

Recomandări

Trei măsuri arbitrare ale regimului comunist au cauzat catastrofa de la Certej. Un munte de nămol și cianură a îngropat de vii 89 de oameni

„Am vândut aproape tot ce aveam, aparatura, discurile, pentru a-mi finanța călătoria. Eram în Cambodgia, când capitala Phnom Penh a fost înconjurată (n.r. – martie 1975) de Khmerii Roșii (n.r. – organizație încadrată mai târziu drept teroristă, care a luptat de partea forțelor comuniste). Așa că am experimentat căderea orașului pe frontul rural, foarte aproape de capitală. 

A fost pentru prima dată în viața mea când m-am aflat pe un front de război. În prima mea zi acolo, un avion, unul dintre puținele din armata republicană cambodgiană, bombarda liniile Khmerilor Roșii, care se aflau la 500 de metri distanță de capitală. 

La un moment dat, au apărut pe drum trei călugări cu umbrele, care se îndreptau spre zona în care se aflau Khmerii Roșii. Soldații le-au spus: «Nu avansați, e periculos!», dar cei trei călugări au replicat: «Buddha ne protejează!» și au continuat drumul. A fost extraordinar. Parcă levitau. Când a avut loc contraofensiva am plecat pentru a ajunge în zona proaspăt bombardată. Am văzut o umbrelă plină de sânge. Călugării fuseseră uciși de Khmerii Roșii”, își amintește Jean-Christian Tirat. 

Recomandări

Șofer român de TIR blocat trei zile pe autostrada distrusă de inundațiile din Spania: „Nici în războiul din Iugoslavia nu am văzut așa ceva”

A fost primul jurnalist care i-a demascat pe Khmerii Roșii

Aceste două imagini, drumul naiv al celor trei călugări care se protejau de soare cu o banală umbrelă ca și când nimic îngrozitor nu se petrecea în jurul lor și apoi umbrela plină de sânge, mărturia de netăgăduit a dramei, au fost surprinse pe peliculă de tânărul fotoreporter. Reportajul din război a lui Jean-Christian Tirat a fost acceptat și tipărit la scurt timp de redacțiile publicațiilor Paris Match, Stern și Newsweek.

„Am fost primul jurnalist care a afirmat despre Khmerii Roșii că n-au fost eliberatori, ci că au comis genocid. Și nimeni nu a vrut să creadă. Nici măcar redactorul-șef al agenției Sygma. Am fost acolo, am văzut ce s-a întâmplat. Și a fost nevoie de trei ani pentru a admite acest genocid”, spune jurnalistul francez. 

La 50 de ani distanță, Jean-Christian Tirat este convins că fotografiile și relatările reporterilor care au participat la conflictul din Cambodgia și Vietnam au zguduit conștiința colectivă a omenirii. La vremea respectivă, mărturiile jurnalistice zguduitoare au ajuns în sute de publicații de pe întregul mapamond. „Cred că o parte din eșecul american din Vietnam s-a datorat mărturiilor din mass-media”, punctează J.C. Tirat.

Amenințat cu un Kalașnikov într-un cartier creștin din Liban

După Cambodgia, J.C. Tirat a participat, în 1976, ca fotoreporter la primul război civil al Libanului. Este primul ziarist străin care a pătruns în cartierele creștine din Beirut, aflat în război. Ceilalți colegi din presă au ales atunci zona islamo-palestiniană pentru documentarea în teren.

„Am ajuns la momentul masacrului din satul Sheikha, atacat de palestinieni. Ei bine, parțial masacrat. Oribil. Din fericire, a existat un băiat tânăr care a auzit un zgomot suspect. Locuia lângă școală și biserică. S-a repezit în biserică, a tras clopotele și a trezit satul. Datorită acestui băiat, o parte dintre locuitori au reușit să supraviețuiască. Eu am ajuns în momentul în care localnicii împreună cu preotul purtau copilul pe brațe, în semn de triumf. El a fost eroul satului în acea zi”, povestește fotoreporterul.

Apariția unui străin care avea asupra lui aparatură scumpă a atras atenția comunității. J.C. Tirat s-a trezit amenințat cu o armă Kalașnikov, cu țeava îndreptată spre cap, „tâlharii” fiind doi copii nu mai mari de 13, 14 ani.

„Aveam două camere la acea vreme. Întotdeauna am avut două camere; una încărcată cu film alb-negru, cealaltă cu film color. Unul dintre băieți mi-a spus: «Ai două aparate. Nu-ți trebuie două. Dă-ne nouă unul». Un astfel de moment, când ai un Kalașnikov îndreptat spre tine, ținut de copii, nu e foarte sexy. În acel moment, preotul a ieșit din biserică, a văzut scena și a alungat copiii. La acea vreme, și acest lucru este important de știut, în special în timpul războiului din Vietnam, Cambodgia și chiar în Liban, jurnaliștii, și în special fotojurnaliștii, se bucurau de o libertate extraordinară. Fără restricții. Eram absolut liberi, a fost incredibil”, susține J.C. Tirat. 

Săltat de milițieni în centrul Moscovei

Spre finalul anului 1976, după teribilele experiențe din Cambodgia și Liban, Jean-Christian Tirat a plecat la Moscova pentru a investiga modul în care Kremlinul respecta capitolul 3 al Acordului de la Helsinki, care garanta libera circulație a oamenilor și ideilor între țările semnatare, printre care și Uniunea Sovietică. 

„Am zis «Bine, mă duc în Rusia să distribui textul acordului de la Helsinki pe străzile Moscovei». Doar pentru a verifica dacă se respectă. Asta am făcut. Evident, am fost arestat. Nu am împărțit documentul în Piața Roșie, pentru că acolo, mi-am spus, voi fi arestat imediat. Eram puțin mai departe de stația de metrou. Erau (n.r. – milițienii) nebuni de furie. M-au dus la un post de miliție din apropiere și apoi la închisoarea Lefortovo”, își amintește jurnalistul francez.

„De aceea nu-mi mai amintesc numele proprii”

A rămas în spatele gratiilor trei luni, perioadă în care a fost supus unor interogatorii lungi, torturat, drogat și obligat să citească o „autocritică” dictată, în care lăuda regimul sovietic. Șocul închisorii îl resimte și astăzi.

„Poate de aceea mi-am pierdut memoria, pentru că am fost interogat zilnic, în sesiuni foarte lungi. Căpitanul Gubinski (n.r. – șef al anchetatorilor) era prietenos. Dar în mod regulat mi se punea o găleată pe cap. Așa că am fost cufundat în întuneric. Și apoi, pam! Băteau în ea ca și cum aș fi avut capul într-un clopot. Doreau să afle cine erau complicii mei. Nu aveam de dat un nume, pentru că nu aveam nici un complice. Asta mi-a provocat un blocaj psihologic. De aceea nu-mi mai amintesc numele proprii”, retrăiește jurnalistul francez drama din urmă cu 48 de ani.

Înregistrarea de șase minute care-l înfățișa mărturisindu-și forțat „păcatele” față de regimul comunist a fost transmisă de televiziunea națională rusă.  

„Era ziua finalei campionatului național de fotbal din Rusia. Au difuzat filmul în timpul pauzei. Adică în momentul celei mai mari audiențe, pentru că era în același timp și extragerea loteriei în Uniunea Sovietică la acea vreme. Și acolo, înainte de tragerea la sorți, mi-au transmis autocritica, iar ulterior a fost publicată și în Pravda. 

Era o autocritică delirantă. Nimeni nu a crezut. Pentru că am descris Uniunea Sovietică ca fiind un paradis magnific, super liberă. Ei au dictat integral critica. A fost o nebunie. Complet suprarealist. Este totuși o aventură pe care nu o regret. Dar pentru mine există un regret, un reproș, o rușine: acea autocritică. Oricare ar fi fost condițiile în care am fost forțat s-o fac, este o rană care nu se va vindeca niciodată pentru mine”, mărturisește Jean-Christian Tirat. 

În ciuda experienței traumatizante din închisoarea sovietică, J.C. Tirat a continuat cu reportaje de război făcute în Rhodesia (Zimbabwe, în prezent), apoi în Iran, unde a asistat la căderea șahului.

A descoperit România în februarie 1990, în calitate de fotograf oficial al primului convoi umanitar al Crucii Roșii franceze. Șocul cultural a fost uriaș, dar nu în sensul în care am fi crezut noi atunci. Fotoreporterul a fost uimit să constate cât de bine informați erau românii despre cultura franceză și Franța, în general, și cât de puține lucruri știau francezii despre România.

Primarul român care i-a vorbit despre Victor Hugo

„A fost un șoc cultural pentru mine. La vremea aceea, voi românii știați multe despre Franța. Dar noi nu știam nimic despre România, aproape nimic. Și mi-a fost puțină rușine când un primar ne-a întâmpinat și ne-a vorbit despre Victor Hugo. Un contrast cultural foarte dureros pentru francezi”, își amintește francezul una dintre întâlnirile care l-au marcat la primul contact cu România.   

Jurnalistul mai povestește că a trecut prin Bulgaria înainte de intra în România, pe Podul Prieteniei, apoi a ajuns la București. „Camionul în care mă aflam a trebuit să livreze conținutul la spitalul din Ploiești. Când am ajuns în fața gării Ploiești, ne așteptau sute de oameni. În mulțime era o doamnă, am văzut-o cu o bucată de hârtie și părea disperată. S-a uitat la noi de parcă am fi căzut din cer. I-am făcut semn să se apropie. Și îmi explică în franceză că este o rețetă pentru fiica ei”, își amintește J.C. Tirat.

Era o rețetă medicală pentru ochelari cu un anume timp de dioptrie greu de procurat în acele zile în România. Fiica doamnei respective avea o miopie avansată, motiv pentru care nu putea să scrie, nici să citească. Ochelarii potriviți i-ar fi permis să meargă la școală și i-ar fi salvat viitorul.

„Ajuns în Franța, m-am dus să văd un producător și imediat mi-a dat ochelarii de care aveam nevoie și am putut să-i oferim acestei doamne. A fost foarte emoționant”, spune jurnalistul francez.

Aventura enduro din România anilor ‘90

Contactul cu România nu s-a redus doar la distribuirea de medicamente pentru spitalele din Ploiești și București. Jean-Christian Tirat era pasionat de sportul cu motor și a ținut să ia legătura cu reprezentanții Federației Române de Motociclism.

„Aveam un număr de telefon, dar nu știam dacă mai este valabil. Ajunși la București, am sunat oricum și mi-a răspuns imediat, într-o franceză perfectă, noul președinte al Federației Române de Motociclism, care este acum decedat, Mihai Mezincescu, un tip minunat, care este, de fapt, urmașul fondatorului uneia dintre rafinăriile din Ploiești”, își amintește jurnalistul francez momentul care a dus la aventura românească din lumea enduro.

Întors în Franța, Jean-Christian Tirat a publicat mai multe articole în presa de specialitate, în care sublinia dotarea precară, chiar dramatică, cu echipament de protecţie a motocicliştilor români. 

În mai puțin de trei luni, ajunge să colecteze 20 de tone de materiale, printre care căști, mănuși și cizme. Cu echipa sa de motociclişti francezi le aduce în România în iulie 1990 și le distribuie cu ajutorul Federației Române de Motociclism sportivilor de la 40 de cluburi din ţară.

„Am creat o asociație și, în trei luni, am adunat 20 de tone de utilaje. Era nevoie de un camion pentru a putea fi transportate în România. Nu aveam bani să închiriez unul. Așa că am luat un împrumut de la bancă. Cred că acesta este singurul convoi umanitar din istorie pe credit. Și așa, în iulie 1990, am venit cu marfa. Importatorul european pentru Yamaha, un tip care mi-era prieten, ne-a împrumutat două motociclete mixte, pentru a însoți camionul. A fost o aventură incredibilă”, își amintește jurnalistul.

În august 1990, a făcut turul complet al arcului carpatic și al Transilvaniei, pe drumuri neasfaltate, la ghidonul motocicletei sale Yamaha Ténéré. A prins viață astfel ideea de a crea, începând din 1991, «Raidul Carpaţilor», deschizând calea pentru competiții care aveau să devină de tradiție ceva mai târziu – Enduromania sau Romaniacs. „Doar așa (n.r. – pe motocicletă) am putut descoperi România autentică”, mai relatează francezul.

În 1998 și 1999, organizează două concursuri de motociclism la Bucureşti, cu participarea unui pilot de enduro britanic reputat, Graham Jarvis, în premieră la o competiție de profil din România.

Ancheta care a durat șapte ani

În 2001 a fost nevoit să se întoarcă în Franța pentru că în Toulouse, orașul în care jurnalistul francez își avea reședința, avusese loc un dezastru. Uzina chimică AZF a explodat, 31 de oameni și-au pierdut viața, iar alți 5.000 au fost răniți grav, pagubele fiind estimate atunci la peste 3 miliarde de euro. 

Următoarea perioadă a carierei și-a dedicat-o anchetei legate de cauzele care au provocat dezastrul din Toulouse. La final a scris o carte.

„Mi-a luat 7 ani să investighez de ce a explodat această fabrică. A fost o anchetă foarte grea. Foarte dură, cu amenințări cu moartea, percheziții ale poliției în casa mea – oh, da, da, democrația franceză. Pentru că direcția pe care o lua investigația mea nu a plăcut multor oameni. 

Nu prea eram obișnuiți să decontaminăm terenul înainte de reconstrucție. Iar convingerea mea, care este susținută cu putere, este că, de fapt, era un vechi stoc de nitroceluloză, uitat la subsol, care a ajuns să explodeze. Și am oferit dovada că nitroceluloza ar putea, după 60 de ani, să devină autodetonantă. Este cel mai mare dosar de anchetă din istoria justiției franceze. Este enorm. Sunt două dulapuri, e imens. 

Cu expertiză științifică în toate domeniile, acustică, detonații, geofizică, chimie, evident. Cineva m-a denunțat, a susținut că am avut acces la dosarul de anchetă. Așa am ajuns să fiu percheziționat la mine acasă”, spune J.C. Tirat. 

Ancheta care l-a vizat s-a finalizat subit. Specialistul IT al poliției din Toulouse nu a putut să intre în calculatorul jurnalistului și să caute informațiile, motiv pentru care forțele de ordine au clasat cercetarea penală.

Povestea vieții, intitulată „Pinocchio. TinTin. Dracula”

În toți anii dedicați dezastrului din Toulouse, J.C. Tirat nu a uitat de România. A revenit frecvent, iar iulie 2022 s-a stabilit aici definitiv, alături de Lucia Ruxandra Dumitrescu, jurnalista pe care o cunoscuse în 1994, în timpul celei de-a patra ediții a Raidului Carpaților.

În prezent, J.C. Tirat este corespondent pentru România și Ucraina al agenției Sipa Press.

În paralel, lucrează la o carte despre viața sa care se va numi „Pinocchio. TinTin. Dracula”, cele trei figuri de poveste care i-au marcat viața.

Pinocchio a fost prima jucărie din cauciuc primită de la camarazii tatălui său, iar TinTin – personajul ale cărui aventuri le savura în copilărie și care l-au determinat să ia calea războaielor din Africa și Asia. Pe Dracula îl consideră reprezentativ simbolic pentru România.

În paralel, jurnalistul francez mai lucrează, alături de Ruxandra Lucia Dumitrescu, la o cercetare asupra „misiunii Berthelot” în România (1916-1919).

Foto: Antonio Duch Filigranee

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 6

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro