Cu siguranță unul dintre cei mai buni rugbiști din istoria României. Marius Tincu, 44 de ani, și-a petrecut, practic, jumătate de viață în Franța, evoluând la cel mai înalt nivel. Este un nume respectat în Hexagon, poate mai cunoscut acolo decât la noi, fiindcă a făcut carieră într-un sport extrem de bine dezvoltat în Franța.
De tânăr a ajuns la Stade Rouennais, în Fédérale 3, unde a devenit campion al Franței universitar în anul 2001 și unde a cunoscut-o pe viitoarea sa soție. A urmat US La Teste de Bouche, în Fédérale 1, și a debutat în echipa națională a României.
În 2006, cotidianul francez L’Équipe l-a numit cel mai bun taloneur din campionatul francez! În 2005 a semnat cu USA Perpignan, unde și-a petrecut cea mai mare parte din cariera. În anul următor a dobândit cetățenia franceză.
A participat la Cupa Mondială din 2007 în Franța, fiind titular în toate cele patru meciuri din faza grupelor. A fost căpitan al României, a fost ales de cotidianul britanic The Telegraph în „cea mai bună echipă a Cupei Mondiale”, în 2011, cu comentariul: „Suficient de puternic pentru a speria Scoția”.
A fost și antrenorul „Stejarilor”. De-a lungul carierei a adunat 52 selecții la echipa națională și a marcat 70 de puncte, inclusiv 14 eseuri.
Într-un interviu acordat Libertatea cu ocazia zilei de 14 Iulie, Ziua Franței, în afara lucrurilor spuse franc, fără perdea, Marius Tincu impresionează din start cu un detaliu, poate insignificant la prima vedere: vorbește dis-de-dimineață, ora 8:00, un ceas mai devreme la el, cu același accent românesc, neoaș, nealterat de cei 22 de ani petrecuți în Franța.
Libertatea: Marius, ești de două decenii în Franța, ce reprezintă această țară pentru tine?
Marius Tincu: Îmi trăiesc pasiunea, ca să nu mai spun că am avut șansa să-mi creez o familie, cu soție, cu trei fiice minunate. De aceea am plecat din țară, ca să pot trăi din pasiunea mea și să o transform în meserie. Am reușit să joc la cel mai înalt nivel în Franța, am fost campion, această țară m-a împlinit.
– Cum ești tu văzut în comunitatea ta?
– Sunt cunoscut aici, apreciat, este un lucru foarte important. Dar, rețineți, niciodată nu mi-am lăsat patria deoparte, când am fost convocat la națională, am venit, mi-am făcut datoria, apoi am antrenat la federație. N-am uitat și nu uit de unde am plecat. Și mai este un detaliu esențial pe care nu-l uit.
– Care?
– Educația dată de părinții mei. Ceea ce m-a ajutat cel mai mult în viață, asta a fost primordial. Și-am avut parte și de șansă, să am de-a face cu oameni care m-au ajutat, care m-au ridicat. Oameni apropiați care m-au susținut să devin ceea ce sunt azi. Eu sunt obișnuit de mic să muncesc, fiind copil crescut la țară, chestia asta m-a ajutat enorm în viață. Nu m-am dat niciodată deoparte de la muncă. De aceea am reușit. Nu zic că nu muncesc și alții, dar printre străini dacă nu muncești dublu, nu reușești.
Câte 10 zile pe lună în România
– Stai destul de aproape de Spania, de o zonă frumoasă, nu te-a tentat niciodată să pleci acolo?
– Locuiesc în Canet en Roussillon, o stațiune balneară, la o oră și jumătate de Barcelona. Repet, mi-am trăit pasiunea, în Spania rugby-ul nu e atât de dezvoltat, cum e în Franța, acolo fotbalul e principala forță. Dar mă deplasez oricând în Spania, oricum, am șansa să locuiesc într-o zonă superbă a Europei.
– Ce legătură mai păstrezi cu România?
– Vin în continuare cu regularitate, mă ocup de grupele de juniori ale echipei naționale, cele de 18, respectiv 20 de ani, atât de formarea sportivilor, cât și a antrenorilor. Am pregătit și echipa mare. Acum, vin în fiecare lună, câte 10 zile, fac stagii, merg la cluburile din țară, ajut cum pot, cu experiența mea. Covid-ul ne-a stopat un pic activitatea, financiar e foarte greu, dar încerc să-mi aranjez timpul ca să vin mereu în România. Nu e ușor, mulțumesc că am o soție care mă înțelege, astfel că fac cu plăcere ceea ce fac. Până la urmă, nu merg într-o uzină, nu m-am plictisit deloc de ceea ce fac.
„N-o să reneg niciodată România, tot român sunt”
– Ce mai reprezintă România pentru tine?
– Eu n-o să reneg niciodată România. Niciodată! Tot român sunt, nu sunt francez. Da, vorbesc, scriu franțuzește, cunosc cultura acestei țări, am și cetățenie, m-am integrat în societatea de aici. Da, am avut noroc că soția este franțuzoaică. Eu stau de 22 de ani în Franța, consider că mi-am făcut datoria de cetățean, atât al României, cât și al Franței.
– Cum sesizezi că s-a schimbat țara natală în toți acești ani?
– Tot timpul am avut contact cu țara, s-a schimbat mult, în bine în mare parte. Totuși, ne mai trebuie mult timp ca să arătăm ca o țară occidentală, nu se trece ușor peste faptul că am cunoscut dictatura. Trebuie să mai treacă multe generații. Din generația mea sunt mulți care au plecat, unii nici nu mai vor să audă de România, e greu să construiești ceva, dar… Cred că ar trebui în țară să se investească în lucruri care funcționează, iar în sport statul ar trebui să dezvolte sectoarele de copii și de juniori. Dacă nu ai acolo nimic, e greu să ai ceva apoi la seniori.
„În România «merge și-așa», în Franța sunt reguli”
– Care este programul tău zilnic în Franța?
– Ca în orice activitate, nu poți să te relaxezi. Iar când greșești, ești tot timpul vizat.
– Trăiești cu o oarecare teamă, în această privință?
– Nu, pur și simplu, trăim într-o lume a performanței. Acasă, mai ai o cunoștință, o rudă, aici, nu ai decât puțini prieteni apropiați, trebuie să fii tot timpul cu ochii deschiși. În sport, de exemplu, ca străin, trebuie să fii foarte bun ca să joci într-o echipă. La rugby, au și ei internaționalii lor, relațiile lor cu oameni care au interese. Ca să reușești printre străini, trebuie să faci sacrificii. Dacă nu ești capabil să faci sacrificii, adică să-ți lași părinții, prietenii, viața de noapte, nu vei reuși!
– Care e diferența între țări?
– În România totul e simplu și plăcut, „lasă, merge și-așa!”, aici sunt reguli de respectat, nu poți să lași pe mâine ce poți face azi.
– Și?
– Și n-aș schimba nimic, aș accepta tot drumul greu! Atât timp cât ai o pasiune, mergi până la capăt.
„În Franța, nu scapi, oricine ești”
– Ce apreciezi cel mai mult la francezi?
– Aici ai tot ce-ți trebuie. Orice comună, primăria pune la dispoziție tot necesarul ca oamenii să progreseze. În cultură, afaceri, sport, asta e diferența între țările dezvoltate, ce nu au cunoscut dictatura, și restul, unde suntem și noi.
– Ce ar trebui să schimbăm și noi odată și-odată, ca să pătrundem pe drumul drept?
– În România tot timpul te „descurci”, poți scăpa de orice, e ca un bulgăre de zăpadă, se face enorm la un moment dat. În Franța, nu scapi, orice faci, oricine ești! Trebuie schimbată mentalitatea. În Franța, de exemplu, sistemul de sănătate e bine pus la punct. Am avut părinții în România, îngropați nu de mult, m-a costat o grămadă de bani ca să încerc să-i ajut. Nu e asta o problemă, că dai, mai ales pentru ai tăi, însă, comparativ, în Franța, lucrurile sunt simple. Muncești și ai tot ce-ți trebuie, este în regulă. Și-n România, muncești, dar pare că muncești în gol. Fără „cunoștințe”, poți să ai toți banii din lume, uneori, degeaba! În Franța, dacă plătești taxe, legislația, lumea te ajută fără pile. Apoi, copiii cresc într-un mediu, se educă, își iau un serviciu, au o pensie, chiar o au. În România, pensia e doar utopică. Sau mică. Vorbesc cu tinerii de acum de la lot, îi întreb ce perspective au în 10 ani, dau din umeri. Asta e, în Franța ai o perspectivă.
„Sunt uimit cum rezistă oamenii cu prețurile din țară”
– Prețurile cum mai sunt, poți face o diferență?
– Eu vorbesc de zona unde locuiesc eu. Nu mi se pare că mai există o diferență atât de mare, mari în Franța, mai mici în România. Eu sunt uimit cum rezistă oamenii în România, că a ajuns cam același preț la carburant, dar salariile din Franța sunt mult peste cele din România. ce eforturi trebuie să facă românii… Altă chestie: în Franța dacă se întâmplă ceva, iese lumea în stradă imediat, „de ce, cum”, se cer lucruri. Românii nu au mentalitatea solidarității. La noi e fiecare pentru el.
– Ce te supără când te gândești la ceea ce ai lăsat acasă?
– La faptul că unii oameni au murit ca noi să trăim în democrație, dar se pare că ne uităm istoria.
– Pe fetele tale le-ai adus în țară?
– Da, cum să nu?! Ultima oară cred că am fost în 2018. Am făcut zece zile circuit, le-a plăcut mult, logic, avem o țară extraordinară. Am plecat din Moldova, eu fiind născut la Iași, am mers la Vatra Dornei, apoi în munți, am ajuns la Brașov, le-a plăcut enorm, am fost pe Transfăgărășan, Curtea de Argeș și-am încheiat la București.
Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro