ComenteazăRoberto Merlo a descoperit limba română abia când a ajuns la facultate și a ajuns să o iubească datorită profesorilor lui. Acum e legat de România, a fost și lector la Universitatea din Craiova și are mulți prieteni aici.
Roberto Merlo este înconjurat de cărți de limba română. În timpul pandemiei de coronavirus și-a scos din dulap clasicii istoriei literaturii române să-i recitească. Un teanc de cărți de specialitate pe care nu a mai avut timp să pună mâna din cauza programului de la facultate și a muncii de cercetare pe care le trece în revistă în timpul conversației video.
Din izolare a ținut cursuri online, a susținut examene online, chiar și de licență, a ținut legătura cu prietenii din România. Așa că nu oamenii sunt cei care i-au lipsit în izolare, ci natura.
„Cel mai dor îmi este de copaci. Vreau să văd un copac înverzit. Am câteva plante amărâte în casă, dar vreau să văd iarbă, copaci, flori. Primul lucru pe care-l voi face, după ce vom avea voie să mergem mai mult de 500 de metri de casă, va fi să merg într-un parc și să mă bucur de natură”, îmi povestește italianul.
Nu vrea să exagereze cu prea multă libertate, după relaxarea măsurilor din Italia, mai ales că locuiește în Piemonte, zonă din Nord lovită de pandemie. Bate în lemn, la propriu. Lovește de câteva ori în biroul din fața sa. „Nu vreau să cobesc”, spune italianul, demonstrând că pe lângă limba română pe care o vorbește ca un nativ și-a însușit și câteva din superstițiile românești.
Întoarcere la origini, dar de la distanță
Câteva zeci de studenți aleg să studieze limba și literatura română în facultate, la Torino. Unii dintre ei sunt români, copiii celor care în urmă cu 10-20 de ani ajungeau în Peninsulă. Doar că româna vorbită acasă nu e precum cea de la facultate și întâmpină repede dificultăți.
„La nivel lingvistic, noile generații, bunăoară studenții mei de origine română, au probleme foarte mari cu limba română. Pentru că o vorbesc într-o variantă familiară, câteodată regională, cu siguranță informală, și au probleme foarte serioase în a-și însuși registre ridicate ale limbii, cele formale.
Problema este că nu își dau seama de acest lucru. Și problema generală este lipsa conștienței existenței unor registre diferențiate într-o limbă. Și studenții italieni au această problemă. Mi se adresează mie cum li s-ar adresa rudelor lor de acasă și când scriu, și când vorbesc”, explică profesorul.
Pentru că au
făcut foarte puține clase în limba română, tinerilor de origine română le este
mai simplu uneori să i se adreseze în italiană, când nu-și găsesc cuvintele. Sunt
generația de trecere, rotalienii, cum s-au autointitulat, de altfel. Suspendați
între două țări, dar cu dorința de a-și cunoaște originile.
Unii dintre românii care fac română vin dintr-o sinceră dorință de a se apropia din nou de ceva ce au conștiența faptului că o cunosc doar parțial și sunt chiar bucuroși să descopere, să cunoască, să-și îmbunătățească cunoștințele lingvistice, adăugând registre mai complexe peste baza pe care deja o au. Una e să știi să vorbești cât de cât o limbă și alta este să o cunoști în modul în care ți se cere la facultate să o cunoști.
Roberto Merlo, profesor italian de limba română
La ce ne asemănăm cu italienii: la delăsare, dar și la
umanitate
În ceea ce-i privește pe italienii care vor să studieze limba română, motivele sunt diverse. Mulți au un interes științific, fiind cercetători în domeniul limbilor romanice sau al limbilor din Europa de Est. Alții au ajuns în diferite contexte în România sau au prieteni români.
Recunoaște și profesorul italian că sunt multe lucruri care ne aseamănă. În spațiul public ajung însă doar părțile negative ale îngemănării noastre.
„Cred că există anumite asemănări care țin de anumite modele
culturale comune. O anumită delăsare în spațiul public, cred că ne apropie
foarte mult. Bineînțeles că eu tind să observ lucrurile care sunt conotate
negativ, că de obicei lucrurile rele sunt cele care ne izbesc cel mai tare. O
anumită lipsă de simț al bunului și binelui comun ne mai unește. Un lucru
pozitiv ca să contrabalansez: o anumită flexibilitate în a gestiona situațiile,
inclusiv lucrurile publice, care într-un fel ne face mai umani”, spune
profesorul.
El cunoaște foarte bine cultura română și este legat de țara
noastră. Lucrează atât de mult pentru a ține limba română aproape, încât uneori
se trezește și el făcut calcuri din limba română, adică să folosească cuvinte
românești când vorbește în italiană.
„Limba italiană este limba mea maternă, adică nu am avut niciodată cu ea o relație de genul celeia pe care o am cu limba română, există în mine fără să îmi dau seama. Pe când limba română, având în vedere că mi-am însușit-o la maturitate, deja mic om în formare, tot timpul a fost pentru mine altceva. Cu limba italiană nu am acest gen de raport. Este un soi de familie, e ca și cum ar fi o soră pe care o știi dintotdeauna, dar nu îți pui problema că este sora ta pentru că așa este. Pe când limba română e ca o soție, pe care ți-ai ales-o, de care trebuie să ai grijă să n-o pierzi și pe care trebuie să o respecți. Este o legătură pe care trebuie să o îngrijești, să o hrănești, să o iubești”, spune Roberto Merlo, care are mare grijă să iubească româna. Uneori chiar mai mult decât românii.