1 comentariu„Trec prin niște momente grele. Nu mai știu încotro să o iau. Sunt la capătul puterilor. Eu nu sunt un cerșetor. Nu sunt un om care să fugă de muncă. Am atâtea probleme de sănătate și, totuși, am venit să muncesc în Olanda”, își începe povestea Nicolae.
Vocea îi este obosită. E 19 ianuarie, iar bărbatul de 41 de ani doarme deja de cinci nopți într-un adăpost social din Tilburg, un oraș universitar din sudul Olandei.
Ziua, Nicolae se plimbă pe străzi, cocoșat de anxietatea teribilă că nu va mai apuca încă o noapte în adăpost. Asta pentru că legea oferă acest serviciu doar persoanelor care pot demonstra că au locuit și muncit cel puțin cinci ani în Regatul Țărilor de Jos. Nicolae beneficiază de o excepție, e pur și simplu prea frig pentru a îndura noaptea sub cerul liber.
„Un conațional m-a trimis să dorm pe străzi”
Crescut într-un orfelinat din România, Nicolae s-a dus în toamna anului trecut să muncească într-o fermă din Olanda. „Am lucrat la varză, la dovleci, până la începutul lui decembrie. Dar s-a încheiat sezonul, așa că a trebuit să-mi caut un nou loc de muncă”, continuă bărbatul, care a crezut că norocul i-a surâs când un conațional i-a răspuns la rugăminte pe un grup dedicat muncitorilor români din Țările de Jos.
„Mi-a spus că el lucrează la o agenție și poate să intervină pentru mine și un prieten cu care eram. Am plecat de la fermă cu exact 946 de euro în buzunar, dar banii s-au dus repede pe mâncare și cazarea pe care a trebuit să o plătim în cele două săptămâni de căutări, înainte de a începe efectiv munca la agenția Pollux”, spune Nicolae.
Pe 20 decembrie a început noul job, mai întâi la încărcat mobilă în containere, apoi într-o fabrică de asamblat cutii și, într-un final, la tăiat tablă. Dar în ianuarie, românul care a intermediat angajarea lui și a amicului său a început să-i ceară insistent un comision de 100 de euro. „I-am spus să aștepte, că nu avem de unde să-i dăm banii ăștia. Mai aveam în buzunar fix 20 de euro”, continuă Nicolae.
Susține că celălalt român nu a mai vrut să-i păsuiască și i-a forțat în mijlocul nopții, pe 14 ianuarie, să plece din cazarea pe care o împărțeau în comuna Bergen op Zoom, peste graniță de metropola belgiană Anvers.
Agenția: „El a plecat de bunăvoie din cazare în jurul orei 23.05”
Această variantă e infirmată de agenția Pollux, care spune că, deși spațiile de cazare sunt gestionate de colaboratori externi, nu a primit niciun raport scris cu privire la vreun incident în care să fi fost implicat Nicolae.
„Noi nu i-am cerut să părăsească cazarea. El a plecat de bunăvoie din cazare în jurul orei 23.05, fără să ne informeze. Nu a existat niciun ordin de evacuare. Totuși, regretăm faptul că a ajuns într-o situație neplăcută. Am dori să ne gândim la o soluție”, a explicat agenția olandeză de plasare a forței de muncă într-un răspuns oficial pentru Libertatea.
Deși întrebați de ziar, reprezentanții nu au specificat nimic despre românul care l-ar fi dat afară pe Nicolae.
Cert e că, în toiul nopții, Nicolae s-a trezit cu bagajele în parcarea din fața cazării. A crezut că nu mai are nicio șansă la Pollux. Așa că a sunat un alt român, pe care-l știa de la o biserică românească din zonă. Acesta din urmă și-a trimis un prieten olandez să-i recupereze pe cei doi muncitori și să-i ducă la adăpostul de noapte din Tilburg.
Pe 15 ianuarie, la primele ore ale dimineții, Nicolae a devenit din muncitor o persoană fără adăpost. Pe străzile unui mare și bogat oraș universitar din Regatul Țărilor de Jos.
ONG: „Anul trecut am întâlnit 320 de imigranți români care trăiau în stradă”
Nu-i deloc o experiență unică, povestește Larisa Melinceanu, care lucrează în calitate de coordonator pentru reconectare la Barka, un ONG polonez care oferă asistență muncitorilor est-europeni ajunși pe străzi în Olanda.
„De obicei, sunt două opțiuni. Fie mai există perspective de a continua, și atunci îi sprijinim să aplice la joburi, să-și facă un CV. Când nu mai sunt șanse, fie pentru că nu vorbesc engleza, nu mai au documente, se confruntă cu o dependență ori boală psihică, le propunem să-i ajutăm pentru a se întoarce acasă. Noi facem reconectare, pe bază voluntară”, spune Melinceanu.
Anual, ea reușește să repatrieze în medie 75 de români, adică oameni care au venit pentru a munci, dar au căzut pradă unor situații extrem de vulnerabile în Olanda.
Însă există o rezistență a muncitorilor de a se duce acasă. „E rușinea de a se întoarce înfrânți ori faptul de a recunoaște că au o adicție ori o suferință psihică”, explică Larisa Melinceanu.
„Poate dura oricât, de la 3 zile la 2 ani, să motivăm un om care se află pe stradă că nu mai există opțiuni și trebuie să ne lase să-l ajutăm să găsească o soluție în România”, punctează coordonarea de la Barka.
În 2021 erau peste 43.000 de locuitori de origine ori naționalitate română în Regatul Țărilor de Jos. Dar dincolo de aceștia sunt și muncitorii temporari care fluctuează permanent între cele două țări. Anul trecut au venit 11.000 de români, dar au și plecat 6.000 dintre ei până în decembrie, potrivit Biroului Central de Statistică din Olanda.
„Noi am întâlnit undeva la 320 de imigranți români care se găseau în situația iminentă de a ajunge în stradă. Aceștia sunt oameni care au venit aici pentru muncă. Atunci când ajungem noi la ei, oricât de dificilă ar fi situația în care se află, mulți spun că vor să continue, ne cer să-i ajutăm să-și găsească un nou loc de muncă”, zice Melinceanu.
Ea locuiește de 12 ani în Olanda, dintre care 9 ani și i-a petrecut la Barka.
Toți românii ajunși pe străzi au venit pentru muncă în Olanda
„În 2011, fundația a fost contactată de municipalitatea Utrecht. Ei căutau o soluție pentru polonezii care trăiau pe străzile municipalității și pe care nu-i puteau ajuta din cauza barierei lingvistice, culturale și a unui cadru legislativ potrivnic. Așa a ajuns această fundație cu origini poloneze în Olanda”, explică Larisa Melinceanu.
De fapt, Barka a ajuns pe pământ olandez după o experiență de mai bine de două decenii în a construi de la zero comunități sociale pentru oameni cu diferite vulnerabilități, de la persoane fără adăpost la suferinzi de boli mintale, dependenți ori lucrătoare sexuale. Liderii acestor comunități, care au răzbit și ei din dependențe ori situații vulnerabile, sunt cei care au venit la Utrecht, pentru a încerca să-i ajute și pe muncitorii est-europenii ajunși pe străzile din Olanda.
Comunitatea de polonezi de pe străzile din Utrecht s-a dovedit a fi ceva mai complexă. Și include mai multe naționalități, de la români la lituanieni, letoni, unguri și bulgari. Au decis ca liderii să lucreze în echipe cu asistenți, care cunosc nu doar limba imigranților, dar și pe cea a autorităților. Așa a ajuns în ecuație și Larisa Melinceanu.
„Pentru toți, mobilul este munca, asta i-a adus în primul rând în Olanda. Motivele pentru care au ajuns mai apoi în stradă sunt diverse, nu știu care e cel mai întâlnit. De multe ori, se întâmplă să fie muncitori care nu au urmărit neapărat ruta oficială pentru a se angaja”, povestește femeia.
Ea subliniază că ruta oficială și cea mai sigură de a găsi un job înseamnă să ai un interviu și un contract de angajare semnat în România cu un reprezentat al unei agenții olandeze de plasare a forței de muncă înainte de a-ți face bagajele și a pleca în Țările de Jos.
Când pierzi munca, pierzi tot
Dar această rută nu e urmată de toți. Uneori, românii pleacă la muncă în străinătate pentru că o cunoștință le spune că o firmă olandeză ar avea nevoie de angajați. Alții se urcă direct în microbuzele unor șoferi care acționează ca intermediari și le promit joburi, dar îi abandonează în parcarea unor agenții din Olanda.
„Își pun toată încrederea într-un șofer, deși nu au contracte, nu știu firma, nici orașul în care vor ajunge. Noi îi întrebăm «Cum se numește șoferul care a făcut oferta? La ce firmă v-a spus că vă duce?». Și ei nu știu să răspundă. Apoi, se văd în fața faptului împlinit când șoferul îi lasă într-o parcare și le spune «Acolo e fabrica. Mergeți!»”, povestește Melinceanu.
În mai 2021, autoritățile olandeze au dat de un grup de 23 de români abandonați în frig într-o parcare din zona industrială ‘s-Heerenberg, unde i-au lăsat șoferii de microbuz care le-au promis joburi la agenția Reyhan.
„Cu toate avertismentele din lume, mă tem că unii români vor pleca la muncă chiar și într-o asemenea situație, în care totul este o incertitudine. Nu cunosc limba, nu știu unde vor ajunge, pentru cine vor munci, unde vor dormi. Asta se întâmplă pentru că oamenii vor să răzbească. Mai ales cei care sunt deja într-o situație vulnerabilă acasă și consideră că nu au nimic de pierdut”, completează românca de la Barka.
Dar chiar și când urmează o rută oficială, pot apărea probleme.
Adăposturile sociale sunt doar pentru cei care au petrecut 5 ani în Olanda
„Se întâmplă să ajungă într-o poziție unde pur și simplu nu fac față. Trebuie să ne gândim că în abatoare depui un efort mare. Problema e că muncitorii români nu înțeleg întotdeauna riscul lor de vulnerabilitate. Ei nu vin aici doar pentru un loc de muncă, ci pentru un pachet care implică un job, o cazare, transport, o asigurare medicală. Când pierzi munca, pierzi tot”, explică Melinceanu.
Ea speră ca lucrurile să se schimbe de anul ăsta, odată cu intrarea în vigoare, de la 1 ianuarie, a contractului colectiv de muncă pentru muncitorii temporari angajați prin agențiile din Olanda.
„De exemplu, când unui muncitor temporar i se încheie contractul de muncă, va putea să mai rămână maximum 4 săptămâni în locul de cazare, contra cost. Vom vedea ce efecte vor avea astfel de măsuri menite să-i protejeze pe muncitorii temporari în fața unui comportament de multe ori abuziv al agențiilor”, completează Melinceanu.
Și când lucrurile nu merg bine, nu există multe plase de siguranță pentru muncitorii români din Olanda. Dacă ajung pe străzi, românii nu au acces la adăposturile de noapte decât în situații excepționale. Legislația oferă acest serviciu doar celor care pot demonstra că au locuit cel puțin 5 ani în Regatul Țărilor de Jos.
În plus, e ilegal să dormi noaptea pe străzi.
„Se mai fac excepții în perioada asta, când este foarte frig afară oamenii ar fi altfel mult prea expuși ori în contextul pandemiei. Dar, într-adevăr, nu prea există măsuri de protecție pentru ei. Unii cer ajutor la polițiști, alții cer ajutor la localnici, care poate se opresc să dea un telefon la municipalitate și așa ajung la Barka. Dar, în general, la noi ajung cei mai vulnerabili”, povestește Larisa Melinceanu.
Asociația are 26 de persoane în echipele mobile și în cele permanente din mai multe municipalități olandeze, precum Utrecht, Rotterdam, Haga, Tilburg, Antwerp, Arnhem, Breda, Eindhoven, Nijmegen, Roosendaal și Venlo.
Municipalitățile olandeze plătesc și terapia imigranților dependenți în România
Primim fonduri de la guvernul olandez, care acoperă salariile noastre, dar și costurile cu repatrierile, uneori medicamente pentru beneficiarii bolnavi, hrană ori acoperirea terapiei pentru adicție în țara de origine, dacă există nevoia asta.
Larisa Meliceanu:
Dependențele de alcool ori droguri sunt comune în cazul imigranților care trăiesc pe străzi. „Fie pentru că nu au putut rezista altfel unei existențe fără un adăpost, fie că aveau o dependență dinainte, care a contribuit la pierderea jobului, iar apoi s-a agravat după ce oamenii au ajuns în stradă”, explică românca de la Barka.
Și chiar și când reușește să-i trimită pe acești oameni acasă, se confruntă cu alte obstacole, care țin de politica vizavi de tratarea adicțiilor în România.
„Acasă nu există un program de combatere a dependențelor. Dacă ajutăm o persoană cu o dependență să se întoarcă și vrea să urmeze o terapie pentru a scăpa, dezintoxicarea se poate face doar la spital. Dar dincolo de această detoxificare nu există un plan de reabilitare. Noi plătim clinici private pentru această terapie, unde costurile sunt undeva la 800 de euro pe lună”, spune Larisa Melinceanu.
O soluție: bani de rezervă pentru biletul de întoarcere în România
Pentru a fi mai puțini vulnerabili, Melinceanu crede că muncitorii ar trebui să aibă mereu o rezervă de bani pentru a-și plăti biletul de întoarcere în România.
„Îi avertizăm pe aceștia să nu-și dea niciodată actele de identitate și să urmeze ruta oficială pentru găsirea unui job în Olanda”, continuă Melinceanu, care crede că s-ar putea face o campanie de conștientizare și de prevenție de către România.
De altfel, Ministerul Muncii a lansat în 2020 un „Ghid al lucrătorului român în Regatul Țărilor de Jos”. Însă acesta nu este atât de ușor accesibil, pornind de pe pagina principală a Ministerului Muncii. În ghid, românii sunt îndemnați să se adreseze fie FNV, cel mai mare sindicat olandez al muncitorilor, fie Inspectie SZW, echivalentul ITM-ului în Regatul Țărilor de Jos.
Trei săptămâni pe străzi până la un nou job în Olanda
Acest ghid nu a ajuns la Nicolae, care în situația disperată în care se afla a acceptat o altă promisiune incertă: să meargă la muncă în construcții în Austria. „Nu ne-a zis pentru ce firmă, ori unde vom fi cazați”, spune bărbatul, care împreună cu amicul său a bătut drumul până într-o benzinărie situată la 30 de kilometri de Viena.
De acolo, prietenul său a fost luat la muncă, dar el a fost refuzat, pentru că nu avea experiență în construcții. A rămas să doarmă două nopți în benzinărie, apoi un alt conațional l-a dus la Eppelheim, în Germania.
2.343 de kilometri parcurși în trei săptămâni, în căutarea unui loc de muncă.
Acum, un alt român l-a ajutat cu o ofertă de muncă la o agenție din Tilburg, înapoi în Olanda. Până când va începe munca, mai are de îndurat o noapte de dormit sub un pod din orașul universitar. Speră ca această ultimă noapte să încheie pribegia de aproape trei săptămâni pe străzile Europei.