ComenteazăAici, unde și mașina de pâine vine la două zile, cât de des să sosească Sărbătorile?
Ca să ajungi în satul Gherghina, faci stânga din vechiul drum spre litoral, nu departe de Cernavodă, la Mircea Vodă, și mai mergi 6-7 kilometri.
Ultimii kilometri merg înapoi câteva zeci de ani. Chiar și asfaltat, drumul bătut de vânt – sunt eoliene la tot pasul – se face cu dinții strânși și o întrebare logică: chiar găsim ceva la capătul lui?
Găsim. După o mănăstire proaspăt ridicată și o curbă largă, un drum care coboară de pe o colină lutoasă nimerește intrarea în sat.
Pe stânga e trecutul. Cimitirul musulman.
În dreapta e prezentul. În fața primei case din sat, etnicii români care au venit în locul lor taie porcul. Tăiatul porcului e o tradiție veche în toată România, o tradiție relativ nouă în satul Gherghina.
14 case, din care 10 locuite. 18 oameni
La Gherghina, tendința e inversă față de multe sate din Români. Populația crește. E adevărat că a pornit foarte de jos.
Începând cu 1990, în localitatea tătărească au venit români, atrași de un loc ferit, liniștit, în care să crească animale.
Gherghina nu e singurul astfel de sat. De exemplu, tot în Constanța, singurul vechi cătun care avea mai puțini locuitori decât Gherghina la numărătoarea din 2011, Curcani (Kertic Punar), s-a transformat în fermă.
În urmă cu 11 ani, la Gherghina se declarase că trăiesc 12 oameni. Acum, bărbații satului fac recensământul pe loc.
„Sunt 14 case, dar doar 10 în care mai stau oameni. Suntem așa. Doi acolo, doi acolo, unul acolo… 18. 18 locuitori cu totul”, ni se spune într-o pauză de pârlit porcul.
La treabă sunt patru bărbați. Un sfert de sat e prezent la munca de Ignat.
În 2021 s-a născut un copil!
Ilie Costan are 59 de ani și e capul celei mai numeroase familii din Gherghina.
E venit „din 90” în localitate „din Moldova”, spun vecinii săi. „Am cumpărat casa. Ne-am stabilit aici ca să creștem animale”, povestește el.
Aici s-a născut fiul său, care îl ajută la tăiat porcul. Aici s-a născut și nepotul, a treia generație.
„Ultimul copil născut în sat e nepotul meu. S-a născut acum un an și o lună. Acum, pe 11 decembrie, a făcut un an și o lună”, se mândrește Ilie.
O altă familie s-a mutat, recent, de la Constanța.
N-a existat brad la Gherghina
Familia Costan spune că tăierea porcului e modul în care sărbătorește Crăciunul. Pentru că în ziua de Crăciun, „avem grijă de animale și dăm la animale, la fel ca în fiecare zi a anului. La noi se serbează prin muncă”.
Ilie Costan recunoaște însă că băiatul s-a întors special pentru sărbători din Italia. Și adaugă că în sat mai sunt „doi turci, pensionari. Ei creșteau oi, mai vindeau de Paști. Noi nu le dăm porc, știți și voi că nu mănâncă”.
De brad nu se pune problema. „Nu s-a făcut aici brad de când mă știu eu. Da, se mai face prin comunele de lângă, prin Mircea Vodă, dar aici – niciodată”. Fiul de 33 de ani confirmă. „Sunt crescut aici, brad nu am văzut”.
Mașina cu pâine
Nu se plâng de izolare și găsesc soluții la orice. De exemplu, cum în sat nu există magazin, oamenii s-au gândit cum să evite drumurile până la oraș. Până la Medgidia, de exemplu, sunt 34 de kilometri dus-întors. Izolarea se măsoară mereu la dublu.
„Vine mașina cu pâine. La două zile. O zi – da, o zi – nu. Am numărul de telefon al băiatului care aduce pâine și îi mai zic să-mi ia și altele. Ia-mi aia, ia-mi aia…”, spune localnicul.
Etnicii români s-au stabilit aici pentru că au vrut să crească animale. Însă așezarea avea, pe vremuri, o altă tradiție.
„Turcii și tătarii s-au stabilit aici fiindcă era o carieră de argilă. Cariera s-a închis acum vreo 15 ani și s-a deschis alta lângă satul vecin, Țibrinu, cu patroni străini”, spun oamenii.
Satul exista în 1640
Conform ziarului Ziua de Constanța, localitatea Gherghina apare în mărturiile istorice pe ruta călătorilor străini din secolele XVII-XIX.
Istoricul Adrian Ilie arată într-un articol că Defcea (Deftgia), cum se numea pe atunci Gherghina, fusese vizitată de cartograful olandez Nicolaes Visscher la 1640. El scria că găsise „diferite lacuri minunat de bogate în păsări de baltă. Aici, locuinţele şi conacele au grajdurile deoparte, pe când hanurile turceşti obişnuite, sunt în chip de şură, cu o vatră la mijloc, în care şură, intră la un loc şi oamenii, şi caii”.
Numărul de locuitori a variat, spune aceeași sursă, iar după Războiul Crimeii (1853-1856) aici s-au așezat sute de tătari. Istoricul confirmă și ceea ce spun localnicii: sursa principală de venit era cariera de argilă și o fabrică de vopsea.
Măsura
Dar școală? „Școală n-a fost aici niciodată. Era la Țibrinu, apoi ne-a mutat cu școala în centrul de comună, la Mircea Vodă. 6 kilometri mergeam prin câmp, apoi încă 6 kilometri la întors”, spune fiul lui Ilie.
La Țibrinu, alt sat depopulat, aflat la 2-3 kilometri, venirea Crăciunului e marcată cu un mesaj de „la mulți ani” aninat între doi stâlpi. „Când ningea… Doamne. Era groaznic. De aici nu mai ieșeai. Și nu doar la ninsoare. Bate vântul, plouă…”, adaugă Costan, înainte să scoată apă din fântâna aflată chiar lângă stradă.
Tatăl său îl întrerupe pentru concluzii. „Dar nu ne văităm. Să fim serioși, nu ducem lipsă de nimic. E bine. Și de Crăciun nu ne dorim altceva în afară de sănătate. Unde este sănătate, este și măsură. Și unde este măsură, este sănătate”.