Corespondență din Bari, Italia
- Matteo Salvini, viceprim-ministrul Italiei, a cerut zilele trecute, de la fiecare prefectură, un raport cu taberele de romi ilegale din peninsulă, în vederea închiderii lor. Majoritatea romilor sunt cetățeni români.
- În Italia există aproximativ 127 de tabere autorizate și alte aproximativ 300 de tabere de romi neautorizate.
- Libertatea a vizitat Campo Rom di Japigia, una dintre taberele autorizate, care rezistă din 2005 în sudul Italiei, în ciuda tendințelor extremiste cu privire la imigranți.
- 32 de familii își duc traiul în această tabără. Spațiul lor este legalizat pentru că liderul comunității s-a angajat față de autoritățile locale să țină copiii la școală, dar și pentru că cei mai mulți dintre locuitorii de aici își câștigă pâinea cinstit.
„Maria, dai! Veloce, veloce“ („Maria, hai! Repede, repede”), strigă câțiva copii așezați pe partea dreaptă a unui dâmb.
Maria trage după ea colacul în care se află un băiat mic și covrigul de plastic se prelinge pe celofanul întins peste asfaltul fierbinte. Profesoarele varsă câte o găleată de apă o dată la câteva minute, astfel încât colacii să poată aluneca, pe fundalul râsetelor celor mici.
Suntem în Japigia, un cartier rău famat de la marginea orașului Bari, la cel mai apropiat centru familial din singura tabăra autorizată, plină de cetățeni români, romi și neromi.
Cei aproximativ 20 de copii care locuiesc aici, cu vârste între 6 și 15 ani, merg în fiecare zi la școală. După școală, ei stau până la ora 16.00 la centrul familial, unde primesc o masă caldă, se joacă alături de alți copii și sunt ajutați cu temele pentru acasă. Printre ei se află și Maria, o fată energică, de 12 ani. E vacanță, dar le face bine să fie aici.
„Ricordo di una trauma”
În vacanța de vară, copiii din tabăra numită Campo Rom di Japigia continuă să meargă la centrul familial, miercurea și vinerea, pentru a recupera materia pe care n-au prins-o în timpul anului școlar. Acasă vorbesc în română sau în limba romani și de aceea la școală le e dificil să țină pasul cu ceilalți copii care vorbesc nativ italiana.
În camera mare din centrul familial sunt lipite pe un panou hârtii portocalii cu numerele de la 1 la 10 în limba engleză, germană, franceză și romanes, limba romilor. În dreapta se află o tablă pe care scrie „Ricordo di una trauma“ („Amintirea unei traume”). Copiii au fost îndemnați să le povestească și colegilor o întâmplare nefericită de la școală sau din familie.
Educația celor mici reprezintă principalul motiv pentru care tabăra a fost autorizată. E condiția autorităților italiene și promisiunea părinților care stau în tabără.
„Cei de la Primărie ne-au zis că, dacă nu trimitem copiii la școală în loc să-i ducem la semafor (la cerșit – n.r.), n-o să obținem nicio autorizație, aviz, nimic. Fără astea, vin și ne dărâmă barăcile“, ne explică Daniel Tomescu, liderul taberei de romi.
O altă condiție pentru permiterea existenței barăcilor este ca „oamenii să muncească și să nu dea la nimeni în cap“, adaugă Daniel.
Cum arată lumea adulților din tabără?
Cine ne vede așa negri zice că suntem infractori
„Cine ne vede așa negri și că ne chinuim să descuiem o ușă la ora asta (6 dimineața – n.r.) zice că suntem infractori“, spune un bărbat pe la vreo 30 de ani îmbrăcat în trening.
Ceilalți patru din jurul său încep să râdă pe sub mustăți. „Taci, bă! Poate cobești dreacu și vine poliția peste noi“, îi răspunde în glumă un bărbat în negru.
Suntem în centrul orașului Bari, la sediul unei asociații care se ocupă de drepturile imigranților ajunși în localitate. Organizația este pe punctul de a se muta la altă adresă și-a apelat la serviciile de mutat mobilă ale Cooperativei Artezian. Are 7 angajați – toți din Campo Rom di Japigia.
„Nu ne solicită prea multe firme sau organizații. Unora le este teamă că le vom fura lucrurile“, ne explică tot Daniel, care este și președintele cooperativei.
Izbutesc să deschidă ușa de la subsol și coboară pe rând. Se uită ușor buimaci la mormanele de hârtii și de dosare din încăperea de 40 de metri pătrați.
„Hai să începem cu alea din spate, că sunt mai grele“, propune Daniel.
Fiecare apucă un teanc de hârtii și îl duce cu ambele mâini, având grijă să nu cadă nicio foaie, până la camionul parcat pe trotuarul din fața asociației.
După un ceas, în care au golit o treime dintre teancurile de pe mese, iau o pauză de cafea. Muncitorii au venit cu ea făcută de acasă, într-o sticlă mare de plastic. Unul dintre ei o împarte în pahare de unică folosință pentru toată lumea. Se reapucă de treabă pentru încă o jumătate de oră, până când proprietarul locului unde au parcat, singurul liber din fața clădirii, le cere politicos să se retragă. Muncitorii se hotărăsc să revină după ora 18, când soarele este suportabil.
În afara celor șapte persoane angajate la cooperativă, restul trăiesc din munci precare la negru: vând fier vechi sau haine și încălțăminte la târgul de vechituri ce are loc în fiecare duminică, merg cu ziua la câmp, iar Ion, Tavică și Tudor cântă pe străzi și în restaurantele de cartier. Unii cerșesc pentru a câștiga un ban în plus când nu găsesc de muncă.
O zi în „Campo Rom di Japigia“
Tabăra de Romi este situată la marginea cartierului Japigia, după un pod, între un centru de filtrare a apei menajere și o companie care colectează și elimină deșeurile periculoase.
„Noroc că avem zid, altfel ar mirosi urât tare“, ne spune un locuitor mai vechi din tabără. Zidul e bun mai ales când bate vântul dinspre Marea Adriatică, aflată la un kilometru de tabără.
Suprafața de un hectar cuprinde peste 40 de barăci, dar numai 32 sunt locuite, pentru că familiile sunt într-un continuu du-te vino între Italia și România. Primele barăci au fost ridicate în 2005. Un hectar de viață cât de cât sigură.
Tabăra este împrejmuită pe jumătate de un zid de beton, iar cealaltă, de un gard metalic acoperit pe alocuri cu rafie. Toată suprafața este vegheată de măslini, astfel încât șoferii care gonesc pe autostrada SS16 nu-și pot da seama că aici e un adăpost de oameni. Pe partea cealaltă a autostrăzii se află blocuri nou-construite, clădiri sclipitoare și portocalii, de 10 etaje.
La intrarea în tabără zace un container ruginit pe care scrie CAMPO cu litere scrijelite. Barăcile sunt făcute din bucăți de mobilier aruncate de italieni la gunoi.
Oamenii au făcut tot ce au putut ca să se simtă înăuntrul lor ca acasă. Le-au decorat cu flori de plastic, icoane, tablouri, oglinzi și afișe de la reclame, iar în fața lor au așezat scaune din plastic sau canapele ca în taberele hippie din filmele americane.
Siguranța că a doua zi nu vor veni buldozerele peste ei
Dar așa cum e ea, ca o caravană cu roțile retezate, care nu mai are unde merge, tabăra e tot ce au oamenii. E mai bine decât în casele abandonate, unde n-au curent, și, mai ales, aici nu stau cu sufletul la gură în fiecare noapte că pot fi evacuați dintr-o viață pe care nu reușesc să și-o înfiripe.
Ca efect al politicilor lui Mateo Salvini, vice-prim ministrul Italiei, mii de imigranți au fost alungați în ultimii ani din tabere excavate.
Ceea ce pentru alți oameni e de la sine înțeles, în tabără e un lux. Un exemplu simplu. Apa. În tabără, apa a devenit un bun de care pot beneficia gratis doar deplasându-se câțiva zeci de metri cu bidoane de plastic puse într-un căruț pentru bebeluși. După ce o fierb în oale de câțiva litri, o folosesc pentru gătit și pentru spălat.
Închisoarea din tabără
Tabăra e libertate și închisoare, în același timp. Pentru o femeie de 23 de ani, tabăra e singura șansă de-a trăi alături de fiul său de 6 luni. A fost arestată, anul trecut, când fura alimente dintr-un supermarket.
Era gravidă în luna a șaptea când carabinierii (polițiștii italieni) i-au pus cătușele. Ca să nu nască într-o închisoare, sora femeii l-a rugat pe liderul taberei să-i ofere o baracă în adăpost, ca să stea în arest la domiciliu. Mama mai are încă un an din pedeapsa pe care o ispășește în tabără.
Femeile stau în fața barăcilor și mătură, bărbații dezasamblează mașini sau mai repară câte ceva, iar copiii se plimbă cu bicicleta și se joacă cu pisicile. „Tot ce am fost și ce mai sunt/Sunt cel mai tare de pe pământ“, se aude la boxele unei rulote. Peste tot sunt muște, negre, mici, ca la noi la țară.
„Mie să nu-mi faci poză, că sunt prea frumoasă și e bărbată-miu gelos“, ne zice o femeie răzând, după care o pune pe genunchi pe fetița de un an a unei prietene. „Pușulina, pușulina mea“, o alintă pe cea mică.
După ce au terminat treburile casnice, femeile se așează pe câteva scaune și mănâncă semințe sau alăptează, iar bărbații stau la masă la o bere sau un pahar de vin cumpărat din magazinele românești din Bari.
În Italia sunt peste un milion de români.
Când se lasă seara, lumina albă a becului de lângă cele șase toalete se reflectă într-o baltă. O femeie cu fusta până în pământ butonează smartphone-ul. În acest capăt de tabără se aud mai mult greierii decât glasurile oamenilor.
E 10 seara și tabăra trage la somn. Se trezesc din nou la 4 dimineața ca să meargă pe câmp sau să caute prin tomberoane înainte să ajungă mașinile de colectat gunoi. Sărăcia e matinală.
Continuarea în zilele următoare, în Libertatea.