4 comentariiÎn contextul războiului rus de agresiune împotriva Ucrainei, Uniunea Europeană dorește să își consolideze capacitățile de descurajare și apărare pentru a face ca un eventual plan de atac rusesc împotriva unui stat membru UE să fie extrem de contraproductiv pentru Moscova. În plus, beneficiind de o industrie de apărare puternică, UE ar putea ajuta Ucraina mai mult decât reușește în prezent.
Ar putea scădea astfel și dependența în materie de securitate față de Statele Unite, iar UE să recupereze decalajul cauzat de 30 de ani de subfinanțare în domeniul apărării.
Mizele financiare sunt uriașe. La acest moment, la Bruxelles, decidenții politici și experții în apărare caută soluții pentru a face rost de 500 de miliarde de euro dedicați investițiilor în apărare pentru următorii zece ani.
Deși România are graniță cu Ucraina, iar din punct de vedere geografic se află în proximitatea războiului, tema apărării europene nu există pe agenda publică românească. Clasa politică pare profund dezinteresată despre cum ar putea și România să profite de banii europeni pentru a putea face propriile investiții în apărare.
În acest context, Libertatea a realizat un interviu cu Ionela Maria Ciolan, cercetătoare în politica de securitate și apărare a UE la think tank-ul Wilfried Martens Centre for European Studies din Bruxelles.
Acest centru de analiză este finanțat de Parlamentul European și are rolul de a furniza expertiză decidenților politici ai celui mai numeros grup politic de tradiție (PPE) din cadrul Parlamentului European.
Industria de armament, o prioritate pentru UE
– În ce fel se dezbate la Bruxelles proiectul politic al președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, de a dezvolta industria europeană de apărare? Care sunt temele de discuție?
Ionela Ciolan: Ursula von der Leyen, bazându-se pe mandatul acordat de Partidul Popular European (PPE) și pe negocierile cu alte grupuri politice europene, are ca principale obiective în următorii 5 ani apărarea și competitivitatea, domenii care sunt strâns interconectate. Pentru prima dată în istoria Uniunii Europene va exista un comisar dedicat apărării.
Un atac rusesc pe teritoriul Uniunii noastre nu mai este de neconceput. Agenda imperialistă rusă și tranziția către o economie de război înseamnă că Kremlinul va rămâne principala amenințare la adresa securității UE în viitorul apropiat. În contextul geopolitic actual, există scenarii care prevăd posibilitatea ca Rusia să atace teritoriul Uniunii Europene în următorii cinci-opt ani. Prin urmare, europenii trebuie să își consolideze capacitățile de descurajare și apărare pentru a face ca un eventual plan de atac rusesc să fie extrem de contraproductiv și teribil de distructiv pentru ei. În ultimii doi ani, Uniunea Europeană a făcut progrese incredibile în construirea unei politici europene de apărare, însă fragmentarea, lipsa interoperabilității și lipsa investițiilor adecvate în piața de apărare și de producție de armament din ultimele trei decenii își arată efectele. Crearea portofoliului de comisar pentru apărare și spațiu este un semnal politic că UE este hotărâtă să devină un actor în domeniul securității, în complementaritate cu NATO. Având în vedere multitudinea de amenințări la adresa securității cu care se confruntă continentul european, avem nevoie de o perspectivă holistică asupra securității (whole-of-society approach), care să includă și alte elemente de securitate (în special cele hibride), nu doar securitatea convențională.
În plus, mentalitatea europeană tradițională conform căreia SUA oferă umbrela de securitate pentru continent nu mai este o garanție. Chiar și în cel mai optimist scenariu al unei administrații americane pro-transatlantice, SUA nu pot fi protectorul întregii lumi, având în vedere contextul geopolitic global existent (războiul din Orientul Mijlociu, tensiunile în creștere dintre SUA și Iran, presiunea tot mai mare a Chinei asupra Taiwanului).
De asemenea, din discuțiile care au loc în cadrul dialogului cu partenerii americani, vin semnale clare: Statele Unite nu vor mai asigura în aceeași măsură securitatea Europei, fiindcă aceștia se așteaptă ca europenii să își asume mai multe responsabilități în domeniul apărării. Acest lucru ar permite Statelor Unite să se concentreze pe regiunea Asia-Pacific. Există, de exemplu, în rândul unor grupuri politice americane numeroase nemulțumiri privind dezechilibrul perceput în relația transatlantică. Aceste grupuri consideră că America joacă rolul de umbrelă de securitate în NATO, în timp ce europenii sunt „free riders”, adică se bucură de un context de securitate avansat, fără să investească prea mult. Iar acest dezechilibru nu mai este acceptabil pentru majoritatea americanilor.
– Există însă și posibilitatea să câștige democrații președinția.
– Această tendință apare și în rândul democraților.
– În acest context, cum ar putea să fie dezvoltată industria europeană de apărare?
– Sunt necesare mai multe etape pentru a construi Uniunea Europeană a Apărării. În primul rând, Strategia industrială europeană de apărare și Programul industriei europene de apărare ar trebui să fie adoptate și puse în aplicare pe deplin de către statele membre pentru a crea o industrie europeană de apărare coerentă. În al doilea rând, UE ar trebui să declare un deceniu al apărării pentru a armoniza toate planurile de apărare și prioritățile în materie de capabilități la nivel european, dar și pentru a crește bugetul pentru apărare în țările membre. În al treilea rând, Uniunea ar trebui să accepte ca standard de referință prioritățile NATO în materie de apărare și capabilități militare. În plus, UE trebuie să colaboreze cu Ucraina pentru a o integra în mecanismele de apărare occidentale și în peisajul industriei de apărare europeană. În al patrulea rând, UE ar trebui să găsească un echilibru între nevoia dezvoltării producției industriale pe termen scurt (adică, fabricarea în masă a produselor militare care sunt necesare acum și care trebuie să fie disponibile în cantități suficiente în următorii cinci ani) și crearea unei Piețe Unice pentru Apărare (Single Market for Defence) pe termen lung. În cele din urmă, UE ar trebui să creeze un „Amazon” al apărării, mecanism prin care Comisia Europeană ar oferi o piață automatizată unde armatele statelor naționale pot cumpăra mai ușor produse de apărare, inclusiv bunuri (și servicii) extrem de standardizate, precum combustibil, muniție și așa mai departe.
Uniunea Europeană de Apărare va fi complementară NATO, fără planuri pentru o „armată europeană”, la fel cum nici NATO nu are o armată proprie. Statele membre își vor păstra întreaga responsabilitate pentru forțele lor armate, de la doctrină la mobilizare – o clarificare importantă a competențelor care va ghida activitatea viitoare în materie de securitate și apărare europeană. Mai mult, standardizarea și armonizarea în domeniul apărării vor fi realizate în strânsă cooperare cu NATO. Orice proiect european în materie de apărare va fi elaborat în cooperare cu statele membre și în consultare cu NATO, reducându-se astfel îngrijorările cu privire la o eventuală duplicare sau risipă de resurse.
În contextul războiului din Ucraina, am văzut că piața de armament europeană nu produce suficient din punct de vedere cantitativ, dar nici rapid pentru a face față cererilor. În această privință, industria europeană de apărare este încă insuficient dezvoltată. De aceea sunt foarte multe state europene care cumpără de la companii de armament din state non-UE: americani, israelieni, sud-coreeni, japonezi etc.
Europa cumpără 78% din necesarul de arme din state non-UE
– Cifra este relevantă: 78% din achizițiile de armament ale statelor UE provin din state non-UE.
– Ceea ce este o problemă. De asemenea, o altă problemă este faptul că, din punct de vedere politic, pentru a convinge cetățenii europeni să creadă că UE și statele UE au nevoie să investească mai mult din PIB în armament, trebuie să existe și beneficii economice. În momentul în care se va dezvolta piața comună de armament, acest lucru va duce la efecte benefice pentru statele membre, pentru că se creează locuri de muncă.
Pentru acest lucru, Strategia industrială europeană de apărare prevede ca până în 2030, cel puțin 50% din bugetul de achiziții al statelor membre (60% până în 2035) ar trebui să fie alocat furnizorilor/companiilor de armament din UE și că cel puțin 40% din echipamentele de apărare ar trebui să fie achiziționate în mod colaborativ.
Pe de altă parte, când vorbim despre dezvoltarea pieței de armament europene trebuie să rezolvăm toată fragmentarea și competiția internă.
Actualmente, fiecare stat are clauze prin care își prioritizează și protejează propriile firme de armament. Avantajul-cheie de care se bucură SUA față de UE în ceea ce privește achizițiile de armament este piața comună a produselor de armament. Datorită acestei piețe comune, SUA se bazează pe puțin peste 30 de sisteme, în timp ce în UE, datorită competiției între statele membre, există mai mult de 170 de sisteme. Acest lucru duce la o producție la scară mai mică în UE, la costuri de producție unitare mai ridicate și la o risipire a resurselor financiare disponibile pentru cercetare și dezvoltare.
Uniunea Europeană a început să facă pași în direcția coordonării și cooperării, prin lansarea, în 2017, a PESCO (Cooperarea structurată permanentă). PESCO este un instrument european care adună statele membre împreună cu obiectivul de a lucra la un singur proiect de dezvoltare militară, o corvetă de patrulare europeană, de pildă. Obiectivul este ca la finalul zilei, să avem o corvetă europeană, ca produs militar folosit de mai multe state membre, ale cărei sisteme militare sunt interoperabile cu alte sisteme militare existente și care duce la o mai bună coerență, continuitate, coordonarea și colaborarea între statele europene în domeniul apărării. Însă mai avem mult de muncă până la atingerea acestui obiectiv, fiindcă la momentul actual, există numeroase sisteme militare europene care nu sunt armonizate și adaptate la cerințele standardelor de producție NATO. Discuția este de a crește interoperabilitatea și a scădea fragmentarea pieței.
În plus, conform cerințelor NATO, fiecare stat membru NATO ar trebui să aibă stocuri de muniție care să îi ajungă 30 de zile. Însă, odată cu războiul din Ucraina, alianța a realizat necesitatea de a avea mai multe rezerve pentru a crește descurajarea și acum se discută ca fiecare stat membru NATO să aibă rezerve de muniție pentru cel puțin șase luni.
Noi, europenii, am dat mult din rezervele de muniție Ucrainei și nu am ajuns să le refacem din cauza capacității lente de producție a companiilor de armament europene care doresc să primească mai multe garanții de la statele europene sau Comisia Europeană înainte să-și dezvolte noi linii de producție. Refacerea stocurilor de muniții sau cumpărarea de noi armamente se datorează și proceselor greoaie privind achizițiile de armament.
Cum va face UE rost de banii necesari pentru dezvoltarea industriei de armament
– Cea mai stringentă problemă la ora actuală este bugetul dedicat apărării europene. Mai exact, de unde va face rost UE de bani pentru a crește industria europeană de apărare. Discuția se poartă pe termen lung, nu pentru următorii cinci ani.
– Europa trebuie să recupereze decalajul cauzat de 30 de ani de subfinanțare în domeniul apărării. Pentru a fi mai bine protejată împotriva unei posibile confruntări cu Rusia și pentru a echilibra investițiile militare americane în cadrul NATO, UE are nevoie de o investiție de 500 de miliarde de euro în următorii zece ani.
Întrebarea majoră la Bruxelles este: de unde vor veni acești bani? Există mai multe soluții discutate în această perioadă: 1) majorarea bugetului pentru apărare în următorul cadru financiar multianual (2028-2035), dar pentru asta este nevoie de acordul tuturor statelor membre. 2) Emiterea de euro-obligațiuni (defence eurobonds), adică o datorie comună a statelor membre la nivel european. 3) Reorientarea fondurilor necheltuite din mecanismul de redresare și reziliență, care ar putea să aducă între 30 și 300 de miliarde de euro pentru apărare – dacă statele membre nu cheltuie aceste fonduri până la deadline-ul din 2026.
Uniunea Europeană are deja un buget de 8 miliarde de euro pentru dezvoltarea industriei de apărare, dar această sumă este insuficientă. Se discută, de asemenea, despre modificarea regulilor Băncii Europene de Investiții. În prezent, aceasta nu finanțează proiectele din domeniul apărării, deoarece nu sunt considerate „sustenabile”. Chiar și companiile care produc atât echipamente civile, cât și militare (dual-use) întâmpină dificultăți în obținerea de credite sau împrumuturi.
Miniștrii de finanțe din UE au decis, acum câteva luni, să permită finanțarea produselor dual-use, inclusiv pentru companiile din domeniul tehnologic cu activități legate de apărare. Există speranța că o parte din finanțare va veni din parteneriate public-private, implicând marile companii, IMM-urile și start-upurile care dezvoltă tehnologii emergente dual-use. Totuși, băncile private și de stat încă ezită să ofere credite pentru companiile cu scop de activitate în domeniul dual-use. Așadar, o mai bună cunoaștere a noilor schimbări legislative europene la nivelul statelor membre este necesară.
De asemenea, statele membre sunt încurajate să crească cheltuielile pentru apărare. În prezent, NATO cere un minim de 2% din PIB pentru apărare, dar se discută ridicarea acestui prag la 2,5%. Unele țări, cum ar fi Polonia, investesc deja mult mai mult. În opoziție, Rusia cheltuiește 6% din PIB pe apărare și există planuri să crească acest procent.
Astfel, problema finanțării pentru dezvoltarea industriei europene de armament va fi una dintre principalele teme de discuție în anii viitori, ca preambul la discuțiile pentru negocierea unui buget mai mare alocat apărării în noul cadru financiar multianual european.
România are nevoie de o strategie prin care să poată participa la acest proiect european
– Ce ar trebui să facă România ca să existe și ea în marea carte a apărării europene?
– În primul rând, ar trebui să avem o strategie la nivel național care să arate că România este interesată de dezvoltarea politicii de apărare europeană. Partidele politice ar trebui să acorde o mai mare atenție politicii de apărare europeană și să-și contureze obiective strategice pe care să încerce să le obțină pentru țara noastră în următorii ani. Viitorul președinte al României va trebui să reînnoiască strategia României privind securitatea națională și să includă, la nivelul obiectivelor principale, participarea României la această Uniune Europeană de apărare și să încerce, împreună cu Guvernul și ministerele de resort, să integreze cât mai mult România și firmele de armament românești în discuțiile și procesele privind dezvoltarea pieței europene de armament.
– La noi există companii de stat de armament și firme private.
– Ar trebui să existe o cooperare între ele. Ministerul Economiei și Ministerul Apărării Naționale ar trebui să fie conștiente de capacitatea de producție atât a companiilor de stat, dar și a celor private și să existe această cooperare.
E important ca Ministerul Economiei să aibă o înțelegere a capacităților pe care România le poate produce și unde ar exista plusvaloare pe care România ar putea să o aducă prin cooperarea cu alte organizații. În discuția în care se propune integrarea Ucrainei în această industrie europeană de armament, România poate să joace un rol, pentru că se discută despre deschiderea unor fabrici de armament mai aproape de granița cu Ucraina. De exemplu, Rheinmetall va construi o fabrică de praf de pușcă în România, în cadrul unui efort comun între compania de armament germană și Comisia Europeană.
De asemenea, Uzina Mecanică Cugir, una dintre principalele firme de armament din România, unde se produc diverse tipuri de muniție, este într-un proces de modernizare și dezvoltarea a unor noi linii de producție. Trebuie să vedem ce capacități militare avem în România, unde putem să cooperăm cu alte state, pentru a ne consolida implicarea în piața europeană de apărare care se va dezvolta în perioada următoare.
Mai mult, România trebuie să știe ce sisteme de apărare îi lipsesc în protejarea teritoriului național, să aibă o evidență clară a produselor militare pe care și le-ar dori și să aibă un plan de achiziții privind respectivele capacități, preferabil și din producție europeană, pentru a beneficia de diversele mecanisme de susținere financiară propuse în ultimii doi ani de Comisia Europeană.
– Primul obiectiv pe care îl va avea comisarul european pentru apărare este să conceapă carta albă a apărării.
– E prima dată când vom aveam un White Paper for the future of European defence la nivelul UE. Acest white paper for defence (strategie pentru apărare) o să aibă rolul de a delimita care sunt competențele comisarului pentru apărare față de competențele înaltului reprezentant al UE pentru politica externă.
România va trebui să lucreze cu Andrius Kubilius, comisarul pentru apărare (după ce va fi votat de Parlamentul European pe 6 noiembrie), pentru a-l informa despre ce capabilități are România, ce lipsuri are, unde pot exista subiecte de interes comun și pentru a-și promova obiectivele în această cartă a apărării.
Acest white paper va fi și o delimitare de atribuții între Kaja Kallas și Andrius Kubilius. Comisarul Kubilius se va ocupa de industria de apărare și achiziții în apărare, de cercetare și inovație în apărare, de creșterea capabilităților de armament europene, de achiziții comune și dezvoltarea pieței europene de armament etc.
– Ar trebui ca în rândul europarlamentarilor români, câțiva să se specializeze pe tema apărării europene? Tema apărării nu există pe agenda politică românească.
– În România, ar trebui să avem o mai bună expertiză pe tot ce înseamnă politica europeană de securitate și apărare. Și în cadrul europarlamentarilor români, ar fi indicat ca și aceștia să ofere un interes mai mare acestui subiect. Avem un vicepreședinte în subcomisia din Parlamentul European privind securitatea și apărarea, însă acest lucru nu se reflectă în o mai bună informare a publicului din țară despre toate procesele în curs privind politica europeană de securitate, din Bruxelles. În România, probabil încă există percepția că tot ce înseamnă securitate și apărare ține de NATO și orice altă inițiativă la nivel european ar duce la slăbirea automată a alianței, lucru complet neadevărat. Dacă ne uităm la toate amenințările de securitate care au apărut în ultimii ani, observăm că avem un tablou de securitate foarte incert cu amenințări care intră în zona hibridă, iar NATO nu are capabilitățile necesare să lucreze pe aceste teme. În plus, puterea financiară, politică, legislativă a UE poate contribui imens la dezvoltarea capabilităților militare europene, deci și a pilonului european al NATO. Multitudinea de amenințări la adresa securității cere ca ambele organizații să se concentreze asupra protejării și securizării continentului. Așadar, prin integrarea cheltuielilor europene pentru apărare și crearea unor economii europene de scară în producția de apărare se va consolida și pilonul european al NATO și va face din europeni contribuitori direcți la securitatea lor. Acest lucru ar fi, de asemenea, în beneficiul NATO, întrucât 23 dintre cei 32 de aliați NATO sunt membri ai UE.
Foto: Hepta