Cadru medical întors în Brăila după 17 ani în spitale italiene de top. „Aici avem meteahna «profesor doctor», acolo, marii medici sunt oameni normali”

Anul 1989 este pentru Laurențiu Codescu nu doar anul libertății, ci și cel în care a început să lucreze ca asistent medical. Terminase liceul sanitar și apoi a urmat un stagiu de practică în spital, pe toate secțiile și specializările, ca să capete experiență. „Cam cum fac medicii rezidențiatul, dar la o scară mai redusă, bineînțeles”, descrie astăzi acea perioadă bărbatul.

Își alesese profesia împins de mama sa. În cartierul Radu Negru din Brăila i se spunea „mama Coca” și la ea venea oricine avea o problemă. „Mama a fost o altă definiție a empatiei”, spune Laurențiu Codescu azi, la 52 de ani. Crede că empatia este o calitate extrem de importantă a asistenței medicale. Avea să i se sedimenteze mai mult această credință după 2001, când a ajuns să lucreze într-o clinică de recuperare din Italia.

• Într-un studiu recent, 800 de asistenți medicali din România au fost întrebați care consideră că sunt cele mai importante trei calități în profesia lor. Pe primul loc au ales cunoștințele profesionale (91%) și apoi empatia (45%) și capacitatea de colaborare (41%).

Recomandări

Rufin Zamfir, expert în dezinformare rusească: „Este obligatoriu ca instituțiile competente să verifice dacă Rusia a interferat în procesul electoral din România”

Plecarea în Italia în anii 2000, „un salt în necunoscut”

După stagiul de pregătire din anii 1990, Laurențiu Codescu s-a angajat în sistemul penitenciar, la centrul de minori de la Tichilești. „Era un mediu destul de violent, te întâlneai cu situații neprevăzute în fiecare zi”. Dar își dorea altceva, mai mult și lumea începea să se deschidă, românii deja se ridicau pe vârfuri să se uite peste granițe.

Veneau din când în când echipe de recrutare din afară care te treceau printr-o serie de probe. „Eram vreo sută de candidați din care echipa italiană a ales 10”, își amintește asistentul medical. Au urmat câteva luni în care și-a pregătit documentele și pe 10 decembrie 2001 ateriza pe aeroportul din Ancona. 

Prima lui ieșire din țară, primul zbor cu avionul din care nu-și amintește nimic, prima dată când pleca de lângă soție. „Un salt în necunoscut”, îl descrie azi. Are însă clar în minte senzațiile care l-au inundat imediat după aterizare: aer moale și cald cum nu mai simțise în decembrie, mirosul sărat al Mării Adriatice amestecat cu parfum de flori, durerea despărțirii de casă și încântarea noului deopotrivă.

„Ne-am reeducat în Italia”

„Aveam cu mine un bagaj destul de mare, dar încet-încet am început să pierd din ce adusesem cu mine și obiceiuri noi luau locul vechilor deprinderi”, avea să scrie despre acel moment. Îi place să pună pe hârtie ce simte și trăiește, l-a ajutat și în pandemia recentă de Covid-19. 

Recomandări

Mircea Geoană, când ocupa funcția de ministru de externe, l-a angajat pe Călin Georgescu drept consilier personal

„Bagajul” despre care a povestit Laurențiu erau mentalitățile din societatea românească, abia dezmeticită după comunism, adunate stivă, ca hainele dintr-un troller. „Mie îmi place să spun că și eu, și soția, care este tot asistentă medicală și care m-a urmat după aproape doi ani de la plecarea mea, ne-am reeducat în Italia. Am lăsat deoparte tot ce aveam din educația noastră, din Gulagul nostru și am încercat să ne schimbăm.”

„Era cu totul altceva. Și respectul față de colegi, față de pacient, grija, atașamentul față de meserie, totul era diferit. Și totul se făcea cu naturalețe, simplu, nu trebuia să faci eforturi. A fost exact un proces de reînnoire”, continuă asistentul medical. 

A avut și colegi care nu s-au adaptat și au revenit acasă.

„În situații extreme, reacționăm toți la fel, indiferent de limbă”

Timp de 13 ani, din 2001 până în 2014, a lucrat într-un mediu multicultural, cu peruvieni, polonezi, bulgari și, bineînțeles, cu italieni. „Fiecare vine cu bagajul lui cultural, fiecare încearcă să-și păstreze o parte din identitatea proprie. În profesia noastră avem un numitor comun, pacientul. Am învățat că în situații extreme sau de urgență, reacționăm toți la fel. Ne putem uni eforturile indiferent de limbă. Există un limbaj comun – empatia”, spune bărbatul. 

Recomandări

Mulțumim, Klaus! Aroganța, lăcomia și servilismul au produs, în mod uimitor, speranță

Se făcea schimb de sarmale contra colțunași polonezi, prăjituri cu cartofi peruviene și paste italienești. O experiență pentru care brăileanul se consideră norocos.

Mai mult, spune că a crescut profesional. A putut să lucreze cu cele mai înalte tehnologii și să învețe de la cei mai buni. 

„Noi suferim de meteahna «profesor doctor»”

A lucrat în mai multe spitale din Italia, cu somități ale lumii medicale, la diferite spitale de top din Milano. Cu Guido Torzili, om de știință și un foarte cunoscut chirurg specializat pe tumori hepatice, a stat în sala de operație și 17 ore legate. „Am făcut atunci o intervenție pentru rezecția a 47 de tumori ale ficatului”, povestește asistentul medical.

A făcut echipă în sala de operație și cu un alt chirurg eminent, Pietro Bagnoli, la Institutul Humanitas, centru de cercetare și tratament cunoscut și pentru că din 2018 integrează inteligența artificială în domeniul sanitar. 

Cu ambii chirurgi a rămas prieten. Atmosfera dintre medici și restul personalului este diferită față de România, spune Laurențiu Codescu.

Și explică: „Marii doctori cu care am lucrat sunt oameni și sunt persoane normale. Da, noi suferim de meteahna «profesor doctor», există un clasism (discriminare pe bază de clasă socială – n.r.) în România, ăsta e adevărul. Eu cred însă că atitudinea pornește din toate părțile: și din partea medicului, dar și a pacienților, a asistenților medicali sau a altor categorii de personal.”

I-ar plăcea ca asistenții medicali români să nu mai fie văzuți ca o prelungire a medicului. „De exemplu, asistenții din Italia au un reprezentant în parlament care veghează ca legile care îi privesc să fie făcute cum trebuie. Au și ei problemele lor, bineînțeles, dar acolo profesia noastră este considerată la același nivel cu cea a medicului.”

Crede că școlile de asistenți cu o calitate îndoielnică a instruirii, dar și educația în general a populației cu privire la această profesie au distrus imaginea asistentului medical. I-ar plăcea să poată pune umărul să schimbe asta.

„Ordinul asistenților ar trebui să aibă rolul de valorizare a profesiei și reprezentare. Eu nu mă simt reprezentat în momentul ăsta. Nu acuz pe nimeni, căci probabil e un întreg sistem. Schimbarea trebuie să vină însă din interior”, spune apăsat acesta.

„Nu există să se dea bani. Se poate oferi o sticlă de vin bun”

Curățarea imaginii profesiei are legătură și cu problema personalului medical care ia șpagă, punctează asistentul. 

• „În general, avem sesizări negative undeva în jur la 2% din totalul cazurilor, deci nu e foarte mult”, a spus ministrul sănătății, Alexandru Rafila, într-o intervenție la TVR Info.

Problema plicurilor, „bustarella” în italiană, nu e o problemă de care spitalele din Peninsulă să fie ferite. Dar sunt lucruri excepționale și taxate fără milă în spațiul public. În spitalele în care a lucrat, dacă pacientul voia într-adevăr să mulțumească personalului, o făcea oferindu-le un cadou simbolic.

„Nu există să se dea bani. Se poate oferi însă o sticlă de vin bun, o pungă de paste artizanale sau un baton de salam, au o cultură pentru salam și toate aceste produse crud-uscate, făcut în mod artizanal, un bilet la teatru sau îl inviți la cină. Este un schimb doar cultural sau gastronomic”, povestește românul.

Apoi, și pacientul este diferit, în opinia sa. „Nu sunt atât de expansivi, invazivi, atât de agresivi, cu toate că există și această tipologie, dar mult mai puțin reprezentată decât la noi. Există mai puține persoane afectate de alcoolism decât în România, e important de menționat. Cred că și asta ține de educație, de o anumită cultură.”

Întoarcerea acasă, apoi o nouă plecare

După 13 ani în Italia, a decis să revină la Brăila. „În 2014 m-am întors pentru că am avut niște probleme de rezolvat în familie și nu puteam de acolo. A fost o întoarcere totală, ne-am mutat cu tot bagajul și a fost o odisee. Am găsit un loc de muncă foarte bun, un spital privat la Ovidiu, unde am fost primiți bine și unde eu și soția am putut să ne punem în practică experiența noastră.”

A început să țină și traininguri pentru alți asistenți medicali, tocmai pentru a le reda încrederea și respectul pentru profesia pe care au ales-o.

După experiența în spitalul de la Ovidiu, Laurențiu Codescu a fost convins în 2018 să plece din nou în Italia, la insistența chirurgului Pietro Bagnoli. Până în septembrie 2022 a lucrat la Istituto Clinico Città Studi di Milano, trecând prin una dintre cele mai intense perioade din viața sa: pandemia de Covid-19.

„A fost ca un soi de sihăstrie, de asceză, purificare, regăsire în anumite momente, pandemia m-a redimensionat efectiv la nivel personal”, spune bărbatul. 

În primele luni stătea ture lungi în terapie intensivă, cu mai multe măști pe față și costum ca de cosmonaut. Când ieșea din spital încerca să evite cât mai mult spațiile aglomerate. „Nu știm cu ce ne batem. E ca și cum cineva ți-ar injecta ciment în plămâni”, povestea în aprilie 2020 asistentul medical pentru Libertatea. Încerca atunci să le explice celor vulnerabili la dezinformare cum se vede pandemia din prima linie.

„Eu sunt optimist, sunt brăilean”

Anul acesta, în septembrie, s-a întors cu totul, după cum spune. „Eram un pic împărțiți ca familie, soția rămăsese aici și eu eram acolo cu băiatul. Sunt și alte motivații de suflet.” 

Apoi, este printre cei care văd România prin lentila optimistă. A văzut treptat schimbările, în zecile de drumuri, cu mașina, din Milano în România. Trecea prin orașe care se transformau, pe drumuri ceva mai bune, observa că și serviciile se îmbunătățesc.

„Am avut colegi români care n-au reușit niciodată să ilustreze vreodată situația de acasă în niște culori mai optimiste, mai pastelate. Le spuneam: uite, la Brăila se construiește un pod peste Dunăre. «Ei, cine știe când o să-l termine?» Eu sunt optimist, sunt brăilean! «Nu, n-o să se întâmple»”, povestește românul care mereu a încercat să fie și ambasador al culturii noastre.

De Sărbători, în bucătăria sa din Brăila s-au gătit și sarmale, dar și paste. Și-au făcut provizii de ulei de măsline și se bucură că în orașul lor de la Dunăre găsesc magazine cu specific italienesc. 

Știe că, deși o să-i lipsească viața culturală milaneză, cu concertele, muzeele și arhitectura sa, acasă e acel loc din inimă de neînlocuit. Pentru Laurențiu Codescu, acasă e în Brăila.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro