„Sa vorbesc cu alti romani? Nici nu ne salutam macar”

„Hola!”, o saluta amabil un coleg de breasla pe camerista din hotelul unde am fost cazati in statiunea Pineda. „A, esti roman!”, ii raspunde aceasta pe un ton vag dezmagit, iar colegul meu ramane ca la dentist. Era prima zi din vacanta noastra de opt zile si prima romanca intalnita „la lucru” in Spania. Curand, aveam sa ne obisnuim… A.H. are 37 de ani si lucreaza in Spania de trei. Fuge de aparatul de fotografiat, se eschiveaza in fata intrebarilor legate de familia din Romania, dar nu refuza o conversatie despre „cum e sa lucrezi in Spania”. Cu conditia sa n-o intrerupi din lucru. „Nu e greu, daca esti constiincios”, spune ea, stergand cu indarjire praful de pe o lustra. Salariul? „E bun, mult mai bun decat daca as fi lucrat in tara”, mai pareaza ea o intrebare indiscreta. A ajuns ilegal in Spania („ca mai toata lumea”, tine sa precizeze), a lucrat intr-o benzinarie, apoi a avut grija de o batrana. „Dupa trei ani iti ies actele si pe urma esti legala”, imi explica cu siguranta celei care a studiat atent legea. Normal, se va intoarce in tara, dar nu acum, ci „mai tarziu”. „Ce sa fac in Romania?”, se intreaba retoric si eu deduc ca „mai tarziu” inseamna „cat mai tarziu”. „Am fost acum doua luni. Am stat doua saptamani si am cheltuit 2.000 de euro. Pai, aici eu nu cheltuiesc atata!!! Nu inteleg cum de sunt preturile atat de mari acasa, in timp ce salariile sunt atat de mici”, isi varsa ea naduful pe o scrumiera care straluceste de atata frecat. Spaniolii sunt oameni de treaba, insa cu ceilalti romani care lucreaza in Spania raporturile sunt „inghetate”. „Suntem multi care ne-am gasit de lucru aici, si nu doar la capsune, cum crede lumea acasa. Numai aici, in statiune, mai cunosc cinci fete care lucreaza la hoteluri. Dar eu am incetat de mult sa le mai caut compania. Cum vin aici, isi iau nasul la purtare. De parca n-am munci toti pentru un ban mai bun”. Dau sa o mai intreb ceva, dar ma intrerupe: „Hai, te pup, fug la etaj. Sa nu ma vada seful”. In aceeasi zi, pe inserat, imi fac loc cu greu printre turistii care au iesit la plimbare. Alaturi de mine, alta ziarista, dornica si ea sa ajunga cat mai repede la hotel dupa o zi plina. La tot pasul suntem oprite de tineri de 20-25 de ani, care fac reclama cluburilor de care statiunea e sufocata. Fiecare incearca sa te convinga ca discoteca pe care o reprezinta e mai „tare” decat discoteca celui care te va opri cinci metri mai incolo. Raspundem politicos in spaniola ceva ce credem noi ca ar insemna „Nu ne intereseaza, multumim frumos”, o data, de doua ori, de trei ori… De douazeci de ori… Nu mai rezistam, asa ca pe urmatorul brunetel dragut, cu aer de macho, il repezim iritate. „Da de ce v-ati enervat?”, ne intreaba el, zambind ghidus, anticipand reactia noastra de uimire. Asupra lui se abate o ploaie de intrebari. Il cheama Aurel, are 23 de ani, e de doi ani in Spania (aha, deci e ilegal, ma gandesc eu imediat), nu, nu vrea sa fie pozat si nici sa-i dam tot numele in ziar. Vorbeste detasat despre situatia lui: „Cum sa fiu legal, daca actele ies dupa trei ani?!”, imi arata si el ca si-a invatat lectia. Imi vede privirea nedumerita: „Crezi ca te intreaba cineva ceva?! Fii serioasa! Pai, cine ar mai face treaba asta? Ca spaniolii nu se coboara ei la astfel de joburi”. Castiga 42 de euro pe noapte si lucreaza de la opt seara pana la 2-3 dimineata. Si-a gasit si o prietena, de care insa nu e prea multumit: „Nu face piata, nu gateste, nu spala, ce fel de femeie e asta?!”. Imi spune ca sunt zece romani care fac reclama ca si el pe bulevardul principal din statiune, dar nici el nu pare prea incantat sa discute despre asta. In curand aveam sa aflu de ce… 50 de metri mai incolo intalnim un alt roman. Acesta ne abordeaza „din prima” in romaneste: „Ma prind de la distanta din ce tara e fiecare, asa ca il iau la fix”. Il intrebam si pe el salariu (deh!, boala romaneasca), dar Adrian nu vrea sa ne spuna. „Hai ca stim ca iei 42 de euro pe noapte”, ne aratam noi smechere. „Cine v-a spus asta?”, se incrunta el. Opa, nu-i de bine! „Aurel, baiatul ala brunet, care arata ca un stripper”, o dam noi pe gluma. „Ala? Pai ala nu stie ce vorbeste! Numai aere sunt de el! Stripper?!!! Ar vrea el! Sa-i spuneti lui Aurel ca am zis eu s-o lase mai moale”. Ne privim mirate si apoi ne uitam in urma. Aurel e tot acolo si, la o adica, de ce nu-i zice Adrian ce are de zis direct? A, da, imi amintesc de romanca de la hotel: romanii de aici „nu-si cauta compania”. Suparat, Adrian uita ca „salariul e secret” si ne dezvaluie: el ia 45 de euro pe noapte. „Oooo, esti mai tare decat Aurel!”, ii zgandarim noi orgoliul si el zambeste satisfacut. Cu Aurel si cu Adrian aveam sa ne intalnim zilnic. Seara de seara isi ocupa locul (de fiecare data acelasi) si ii opresc pe turisti pentru a le vorbi despre discoteca X. Nu uita nici un moment ca la doi metri in spatele lor e „sefu”, care ii supravegheaza neincetat si care nu-i lasa sa stea de vorba despre cai verzi pe pereti. De fiecare data cand ma opream sa mai discut cu ei, trebuia sa ma prefac interesata de pliantul din mana lor sau ma trezeam ca in timpul conversatiei imi tranteau un „Our disco is the best” (adica, „discoteca noastra e cea mai tare”), asa, de urechile sefului. Intr-o seara, am fost invitati la un spectacol sustinut in incinta unui castel medieval. Asistam la un turnir medieval, asa cum este prezentat in romanele istorice, in care cavalerii se infrunta pentru mana printesei. Care printesa este… o romanca. O tigancusa frumusica foc, incantata ca printre spectatori se afla si romani. „Toata familia mea e aici. Regina din spectacol e, de fapt, sor-mea. Tata e administrator aici, iar mama e femeie de serviciu”, turuie ea, e obisnuita sa fie luata la intrebari de turistii romani. Ea nici macar nu-si mai pune problema sa se intoarca acasa. „Ce rost are?”, ne arunca peste umar, indreptandu-se spre bar. Ca, am uitat sa va spun, dupa spectacol „printesa” se instala in spatele barului si ii servea pe turistii insetati.