Satele din Apuseni unde copiii învață fericiți o meserie seculară. Țelul suprem: cămașa cu ciupag, „semnul identitar al românilor din Transilvania”

Mecanismele arhaice au fost confecționate odinioară de bărbați și utilizate în gospodării, conform tradiției, de către femei. Un astfel de obiect era împrumutat între familii, în funcție de nevoile fiecăreia. Era ținut asamblat în casă timp de câteva săptămâni pe an, perioadă în care se țeseau pânzele și covoarele necesare în casă. În prezent, nu mai există meșteri populari care să asambleze de la zero războaie, dar există numeroase astfel de instrumente încă funcționale, vechi chiar și de 100 de ani. 

Cum funcționează mecanismul complex

Din punct de vedere tehnic, războiul de ţesut din lemn se compune din două tălpi, sprijinite pe două picioare, care se leagă prin stinghii prevăzute cu pene de lemn. Acestea sunt unite între ele cu ajutorul celor două beţe ale sulului (lemn rotund), unul în spate, pentru a înrola urzeala, celălalt în faţă, pentru învelirea pânzei, a ţesutului. 

Fiecare sul are la capăt câte patru găuri care ajută la manevrare. Rotirea sulului se face manual cu o unealtă de lemn, a cărei coadă se introduce în găurile de la capătul cilindrului de lemn, ceea ce ajută urzeala să „înainteze“. 

Un sistem de lamele paralele, de dimensiuni diferite, „dictate“ de lăţimea ţesăturii, formează spetele. Ele sunt susţinute de un cadru greoi, care are în partea de sus orificii scobite cu dalta, folosite pentru reglarea înălţimii. Firele de urzeală trec prin ochiurile iţelor, prinse de o bâtă (bară de lemn) transversală. 

Recomandări

PNL și PSD se spală pe mâini de vila lui Iohannis. Festivalul ipocriziei a venit după cel al slugărniciei

Cinci generații, pe aceeași „sculă”

În găurile sulului din faţă, cel care duce ţesătura, se montează „bărbătuşul“ şi „muieruşca“, două unelte care au rolul de „frână“, în sensul că menţin sulul în poziţia dorită. „Jocul“ iţelor în sus şi în jos se face prin călcarea lopăţelelor (n.a. – a pedalelor) care sunt legate cu sfoară de vergele de lemn.

Pentru pregătirea firelor de lână sau cânepă în vederea ţesutului se folosesc diferite instalaţii uşor de manevrat: vârtelniţa, răşchitorul, urzitorul şi sucala, cu care se realizează ţevi lungi cu fire de aproximativ 20 de centimetri. 

Din firele de in, cânepă, lână şi bumbac se obţin diferite ţesături: pânză pentru cămăşi (de lucru sau de sărbătoare), iţari, sumane, cioareci, covoare, cergi, prosoape, brâie. În unele situații, artizanele țesătoare au ajuns chiar și la a treia generație care lucrează la acelaşi război. Specialiștii din Apuseni spun că mecanismul mai poate fi folosit de cel puțin două generații.

Recomandări

Procurorii cer pedeapsa maximă pentru Mario Iorgulescu în dosarul în care este acuzat de ucidere din culpă. Când vor lua judecătorii decizia finală

Produsul finit, un miracol

Una dintre persoanele care țin să ducă mai departe meșteșugul este Mariana Mereu. Ea confecționează țesături și costume tradiționale din cânepă și vorbește cu pasiune despre cultivarea cânepii, despre tors și țesut. Spune că vrea să-i învețe și pe alții, pentru a readuce la viață o tradiție care devine istorie. 

„La război este cel mai frumos pentru că aici se vede produsul finit. Cine l-a inventat a fost un om foarte deștept. Acum mai sunt puține femei care țes. Mi se pare că așa cum am învățat de la înaintași, așa trebuie să lăsăm și noi urmașilor. Chiar dacă pânza apare mai groasă, este de calitate mai bună, este o pânză naturală”, spune femeia din județul Alba. 

Mariana a învățat să folosească războiul de la bunica și de la mama sa. „De când mă știu am avut război în casă. Să vezi că ceva iese din mâinile tale, să transformi o plantă într-o bluză tradițională, este un miracol. Pe cine vrea, învăț cu mult drag”, a completat femeia. 

Recomandări

Pensionarii din Ucraina, nevoiți să se întoarcă la lucru din cauza lipsei forței de muncă | VIDEO

Doamna Mereu mai povestește că, în urmă cu aproape doi ani, a venit la ea o familie din Franța care a dorit să învețe cum se lucrează. Ulterior, francezii au mers în Maramureș, unde au plătit pentru a învăța cum să cosească iarba și cum să adune fânul. 

„Am păstrat și am avut grijă de tot ce era vechi, nu am aruncat nimic din ce aveam acasă, de la vechiul război de țesut folosit de bunica și de mama mea până la obiecte vechi de filatură și cusut”, a mai spus femeia, care organizează, periodic, în satul natal Geoagiu de Sus, județul Alba, un festival al „cânepii”. Ține să arate lumii modul în care o plantă poate să devină, prin prelucrare manuală, obiect de îmbrăcăminte sau de uz gospodăresc pentru viața cotidiană.

Atelierul de țesut din creierii munților

Printr-o colaborare între Centrul de Cultură Augustin Bena din Alba Iulia, Primăria Gârda de Sus și Școala Gimnazială Emil Racoviță, în comuna din Apuseni au loc cursuri de țesături tradiționale. În Gârda de Sus a fost amenajat un atelier de meșteșuguri dotat cu război de țesut și celelalte ustensile necesare. Atelierul este coordonat de Aurelia Matei, care deține titlul de meșter popular al județului Alba.

„Am învățat de la mama mea să fac cu drag tot ce am moștenit din moși-strămoși. Țineau foarte mult la tradițiile lor. Eram șapte surori și un frate și nu știu să nu fi avut vreodată un război de țesut în casă”, spune Aurelia Matei. 

„Vara asta înveți să faci cipcă (dantelă)!”, și-a amintit aceasta despre vorbele mamei din copilărie. Astfel, la doar 10 ani, când abia terminase clasa a IV-a, s-a apucat de cusut, iar dacă un „ochi” nu era bine făcut, atunci mama i-l desfăcea de atâtea ori până când ața care fusese albă la început devenea galbenă. 

„Se făceau covoare, lepedeie, cergă, tindee de șters de față, se prelucra cânepa, absolut tot. Mama torcea noaptea, iar ziua țesea. Vreau ca această dragoste pe care am văzut-o la părinții noștri s-o transmit copiilor”, mai spune meștera populară din Gârda de Sus. Lepedeul este denumirea populară a cearșafului, cerga este sinonim cu plapuma de azi, iar tindeul este prosopul.

Copii fericiți să învețe

„Eram pe clasa a IV-a. Tanti Aurelia a venit la noi și ne-a întrebat dacă vrem să mergem la atelier. Toată clasa am fost de acord. Venea la noi și ne-a arătat cum să țesem. Am ajuns acum să coasem cămașa cu ciupag”, spune Maria Lorenada, una dintre elevele Aureliei Matei. 

„Prima dată m-a învățat să cos pe materiale micuțe și apoi am început pe cămăși. Am fost foarte mândră de mine și părinții mei m-au ajutat. Îmi plăcea foarte mult să cos și doamna Aurelia m-a ajutat foarte mult să mă perfecționez”, afirmă Denisa Sânziana, o altă elevă din atelierul organizat în comuna din Apuseni. 

Aici vin toți copiii de la școala gimnazială, încă de la clasa pregătitoare. „Învățăm să ținem de ac, să coasem o cruciuliță, să tivim, să urzim, să facem ițe, să țesem, absolut tot. Fiecare deprinde ceva în anii în care trece pe la atelier. Am fete care și-au cusut cu mânuța lor o cămașă. Este ca o șezătoare, de multe ori aducem plăcinte, iar copiii vin cu drag. Toate fetele și-au început câte o cămașă și pe care trebuie să o termine. Mi-am dorit foarte mult ca și cineva să învețe să coasă cămașa cu ciupag, semnul identitar al românilor din Transilvania”, a explicat Aurelia Matei. 

Cămașa cu ciupag este o cămașă fără poale, cu deschizătura la spate, partea din față fiind ornamentată cu un element decorativ de formă trapezoidală. Acesta poartă numele de ciupag și este cusut „pe muchiile crețurilor”, printr-o tehnică de tradiție veche, și este amplasat sub guler, cu latura mică în sus. Motivele decorative ale ciupagului sunt întotdeauna cele geometrice, de veche tradiție și repetabile la infinit, printre care soarele, rombul, furca, crucea.

Foto: Palatul Principilor Transilvaniei

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro